Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Credinta-Religie Luni 19 August 2019 - 4028 vizitatori azi
Mitropolitul Andrei va veni in 14 Aprilie la Gledin de Sf.Pahomie.

Acest sfant parinte Pahomie s-a nascut in satul Gledin (comuna Monor) din tinutul Bistritei ardelene, in preajma anului 1674, din parinti dreptmaritori de Dumnezeu: preotul Eftimie si prezbitera Ana, primind la botez numele de Petru. Inca din vremea venirii sale pe lume a avut parte de nenumarate suferinte, dreapta credinta ortodoxa fiind prigonita de stapanirile straine.

Despre copilaria Cuviosului Pahomie nu se cunosc multe, nici nu exista marturii cum a ajuns in manastirile din Moldova. Insa un pomelnic pastrat la schitul Pocrov ne spune ca Sfantul Pahomie, inca din tineretile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viata pustniceasca, avand o fierbinte dragoste catre Dumnezeu. Drept aceea, ascultand de porunca cea sfanta a Mantuitorului, "cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine sa-si ia crucea sa si sa urmeze Mie", a lasat casa, parinti, frati, rude si prieteni, si L-a urmat pe Hristos in viata smerita calugareasca, intrand ca frate la Manastirea Neamt.

Intrat in manastire ca tanar frate ascultator si evlavios, Sfantul a parcurs, dupa randuiala, toate incercarile duhovnicesti, supunandu-se poruncilor egumenului si fratilor, fiind un exemplu de nevointa intru toate. Nici n-a implinit varsta de 25 de ani, ca faptele sale l-au facut vrednic de mult dorita calugarie, primind - in anul 1697 - tunderea de la egumenul Ioan. Vremurile erau tulburi si pline de suferinte din pricina navalitorilor care amenintau neamul romanesc si Biserica Ortodoxa. De foarte multe ori, impreuna cu toata obstea, cu odoarele manastirii si, mai ales, cu icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, monahul Pahomie a plecat departe de manastirea sa, din fata primejdiilor barbare.

Incercat intru toate si cunoscuta fiind ravna lui duhovniceasca, episcopul de atunci l-a ridicat la treapta preotiei. Astfel, Cuviosul, iscusit in taina rugaciunii, bun chivernisitor al treburilor manastirii, este ales de frati eclesiarh mare, incredintandu-i-se toate ale bisericii. Primind aceasta ascultare, Sfantul a inceput mai cu osardie a se nevoi, din putere in putere sporind intru faptele bune, chip si pilda facandu-se tuturor. Cu toate ca ostenelile calugaresti si bisericesti nu le uita niciodata, totusi, preocuparea catre invatatura si cunoastere nu l-a parasit, dovedind si in acestea o smerenie pilduitoare.
Dupa moartea egumenului Ioan, obstea marii lavre a Neamtului l-a asezat in fruntea ei, desi avea varsta de nici treizeci de ani. Inaltarea sa in cinste nu l-a semetit ci, dimpotriva, Cuviosul si-a sporit si mai mult nevointele. Deci, in toti acesti ani, Cuviosul Pahomie se ingrijeste de cele duhovnicesti si sporeste in smerenie, ducand o viata inchinata nevointelor aspre, ostenelilor nesfarsite si rugaciunii neincetate. A condus Manastirea intre anii 1702 si 1704.

Dorind implinire duhovniceasca cu adevarat si arzand de dragostea cea dumnezeiasca, Parintele Pahomie pleaca la Kiev, unde petrece doi ani. Aici, se inchina la sfintele moaste din Lavra Pecerska, afland printre ele si pe ale Egumenului de Neamt, Grigorie Tamblac. Tot in aceste locuri, il cerceteaza pe Sfantul Dimitrie al Rostovului, mare isihast si iscusit nevoitor, caruia ii devine ucenic. In felul acesta, Cuviosul implineste cuvintele psalmistului: "iubit-am foarte pe prietenii Tai, Dumnezeule". Atat de mult il cinstea pe noul sau parinte ca-l socotea, pe buna dreptate, invatator de schimnicie si parinte sufletesc. De la el parintele Pahomie a primit raspuns la framantarea sufletului sau: de a petrece viata cu tacere in pustie, primind pentru aceasta binecuvantarea Sfantului Ierarh: "Domnul sa fie cu tine si sa umple dorul tau".

In anul 1706, dupa ce a dobandit mult folos sufletesc si dupa binecuvantarea primita de la Sfantul Dimitrie, Cuviosul Pahomie s-a intors la Manastirea Neamt, incarcat cu carti duhovnicesti pentru fratii de acasa. De acum, gandul si inima sa erau cu totul cuprinse de dragostea de desavarsire intru Hristos. Pentru aceasta, Pahomie roaga soborul manastirii sa-l lase sa se retraga la pustie, intr-un loc de liniste, intr-o padure deasa, langa un munte ce se numeste Chiriacul, nu foarte departe de Manastirea Neamt. Acolo a sihastrit impreuna cu cativa ucenici iubitori de liniste: Sofronie, Macarie, Lazar, silindu-se sa dezradacineze din suflet patimile care se ridicau impotriva duhului, ostenindu-si trupul si robindu-l duhului.

Roadele faptelor lui cele bune si vestea despre nevointele lui cele placute lui Dumnezeu s-au revarsat prin toata tara Moldovei. Astfel, niste boieri, aflandu-se la vanatoare, au ajuns la sihastria pururea pomenitului parinte Pahomie si cand l-au vazut s-au bucurat si s-au folosit mult de cuvintele si invataturile pustnicului. Acesti boieri, aflandu-se la sfat cu domnitorul, mitropolitul, episcopii si egumenii manastirilor, au hotarat ca in locul episcopului Lavrentie al Romanului, chemat la Domnul, sa fie adus la aceasta sfanta treapta parintele Pahomie, "linistitorul de sub muntele Chiriacului". Asa, placutul lui Dumnezeu, vrednic slujitor al harului, a ajuns pastor al Romanului incepand cu luna ianuarie 1707.

Cu multa destoinicie, cuviosul a condus bine turma cea cuvantatoare pe calea mantuirii, pe cei saraci miluindu-i, pe cei scarbiti mangaindu-i si "facandu-se tuturor toate, ca pe toti sa-i dobandeasca". Nevointa pustniceasca nu l-a impiedicat sa se arate un bun chivernisitor si drept judecator in pricinile episcopiei, pastorind, cu cuvantul si cu puterea duhului, sapte ani si trei luni turma incredintata de Mantuitorul Hristos. In tot acest timp, in care a fost inconjurat cu evlavie de credinciosii sai, Sfantul Ierarh a invatat poporul tainele credintei, i-a sfatuit pe monahi pe calea nevointelor, l-a uns domn pe Nicolae Mavrocordat, a zidit biserici si a purtat de grija de cei saraci si lipsiti de ajutor.

Dar toate bucuriile si necazurile vietii pastorale nu l-au facut sa uite de viata pustniceasca si, la 1 martie 1714, Ierarhul Pahomie paraseste de buna voie scaunul arhieresc, "socotind ca trece lumea si toate ale lumii ca umbra". Dorinta lui de liniste a fost mai puternica decat rugamintile domnitorului, ale sfetnicilor lui si ale poporului binecredincios. Drept aceea, s-a retras din nou langa muntele Chiriacul, unde, la locul numit Pocrov, a construit un locas de rugaciune "cu ajutorul lui Dumnezeu, cu multe rugaciuni si lacrimi, cu mare osardie si cu multe osteneli", randuindu-i hramul "Acoperamantul Maicii Domnului". Pentru aceasta biserica s-a rugat Sfantul ca Dumnezeu s-o pazeasca sub aripile milei Sale "in veci neclatita, nearsa, nerisipita"; si s-o izbaveasca de tot raul "si de toti vrajmasii trupesti si sufletesti, cei vazuti si cei nevazuti, si de diavoli, de toti demonii, si de toate lucrurile si primejdiile satanei si de tot raul". Cuviosul a inchinat rugaciune si pentru toti fratii care petreceau cu el in nevointa calugareasca si pentru cei care vor petrece si de atunci inainte. De asemenea, Sfantul s-a rugat Tatalui ceresc sa primeasca rugaciunile sale si ale tuturor credinciosilor si sa indrume catre acest sfant loc oameni care sa placa Sfinteniei Sale: "buni, smeriti, invatati, credinciosi". N-a uitat Cuviosul Ierarh nici de lucrurile materiale, caci L-a rugat pe milostivul Dumnezeu sa trimita aici "deplin belsug sufletesc si trupesc", izbavindu-i pe toti "de toate neputintele si bolile sufletesti si trupesti, daruindu-le tuturor pocainta cu lacrimi, cu viata neprihanita, ca pana intru adanci batranete sa slujim Sfintiei Tale".

Multe au fost grijile Cuviosului in aceasta vreme, insa nici una n-a biruit setea lui de rugaciune, de liniste si de osteneli. Sub acoperamantul Maicii Domnului, si in jurul lui s-a adunat o mica obste de frati nevoitori in taina rugaciunii neincetate, in privegheri, in post si in cititul cartilor folositoare. Timp de trei ani, la Pocrov, ctitoria sa, Sfantul sihastru Pahomie s-a nevoit, smerindu-se foarte.

Spre sfarsitul vietii sale, vrajmasul diavol si vremurile tulburi i-au adus multe suferinte, necazuri si lipsuri. Pentru aceasta, in anul 1717 Sfantul Ierarh Pahomie a pornit in pribegie in Transilvania, pentru ca apoi sa se opreasca la Lavra Pecerska. Se pare ca a primit si marea schima, numindu-se in continuare Pimen. In Pecerska, fara tihna, cu dorul nestins dupa Pocrov si Neamt si cu gandul intoarcerii acasa, s-a nevoit pana la sfarsitul vietii, cand a trecut la cele vesnice in anul 1724, la 14 aprilie.
Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

 

0 comentarii1932 vizualizări12 aprilie 2011




rss 2.0
rss 2.0