Credinta-Religie Duminica 20 August 2017 - 15192 vizitatori azi
Cuvintele de incurajare ale lui Pavel catre crestinii din Corint.

Meditatie la Apostolul zilei, joi in saptamana a X-a dupa Rusalii . La o prima vedere, pericopa Apostolului de astazi pare, pentru cititor, arida si lipsita de consistenta unor texte mustind, fie de invataturi morale, fie de chintesenta teologica. Aceasta, din pricina frazelor din debutul ei. De altfel, pentru cineva nefamiliarizat cu lectura unor astfel de formulari stereotipe, inceputul ei e de-a dreptul descurajator.

             Trebuie spus insa ca, pentru spatiul teologic si eticheta vremii in care a fost  scris, el nu era deloc neobisnuit. Se practicau atunci, ca si astazi, formulele de adresare si salut din debutul scrisorilor. In plus, Pavel dezvolta un adevarat stil propriu, atat de familiar exegetilor care i-au analizat epistolele. Ca si celelalte opere ale sale, si aceasta, constand din partea de debut a celei de-a doua scrisori pe care o adreseaza comunitatii crestine din Corint si Peninsula Ahaia, contine un cuvant de intitulare, in care autorul se prezinta drept "Apostol al lui Hristos, prin vointa lui Dumnezeu". Apoi, deconspira prezenta alaturi de el, a colaboratorului Timotei, dupa care isi precizeaza destinatarii. Aceasta parte arata ca, desi adresata in primul rand comunitatii crestine din cetatea mentionata, ea era prevazuta ca avand o utilitate mai larga, fiind recomandata spre lectura crestinilor din intreaga peninsula a Ahaiei.

            Dupa aceste "amabilitati" introductive, Pavel le transmite obisnuitul cuvant de binecuvantare, realizand, ceea ce in limbaj teologic se defineste prin intermediul sintagmei de doxologie. Acesta este urmat apoi de o descriere a starii in care se gasesc expeditorii mesajului. Apostolul arata ca, atat el cat si colaboratorul sau se gasesc in ipostaza de prigoniti, din pricina statutului lor de propovaduitori ai lui Hristos. Citez: "pana in ceasul de acum flamanzim si insetam; suntem goi si suntem palmuiti si pribegim si ne ostenim, lucrand cu mainile noastre". Lamentatia aceasta nu are insa, cum s-ar putea crede, caracterul unei autocompatimiri. Autorul nu o foloseste pentru a comunica o stare, ci mai degraba ca o parte drept marturisire a unei experiente traite, si pentru a fi un mijloc de incurajare in incercari destinatarilor. Nu le scrie corintenilor nu pentru a se plange de greutatile vietii marturisitoare pe care o are, ci pentru ca acestia sa gaseasca alinare si motivatie in propriile lor suferinte. Asa se explica tonul optimist in care se incheie pericopa, unde el tine sa-si revendice paternitatea duhovniceasca asupra comunitatii de aici, aratand ca i-a "nascut" in Hristos pe membrii ei. Cuvintele sale, incarcate de tensiune, usoara amaraciune si tristete, au si o nuanta de dojana. Aceasta ne face sa intelegem ca autorul incearca sa le arate celor carora le scrie ca nu au niciun motiv sa se planga pentru cele pe care le indura, atata vreme cat el, care trece prin stari mult mai dificile, nu o face.

            Pentru o societate in care lamentatia a devenit un fapt de-a dreptul cotidian, cum este cea in care traim, cuvintele lui Apostolului neamurilor sunt parca mai actuale ca niciodata. De aceea, cred ca mesajul peren al pericopei se vrea tocmai un semnal prin care, oamenilor de astazi, atat de obisnuiti sa se planga, li se recomanda sa aiba in vedere suferintele unor semeni precum autorul randurilor analizate, care, desi au fost inzecit mai mari decat ale lor, nu le-au pricinuit nici stari de depresie, nici plansete si suspinuri sau blocaje emotionale ce sa-i opreasca din indeplinirea indatoririlor lor, ci i-au stimulat si i-au intarit in credinta. 

 

Pr. Maxim Morariu.

 

0 comentarii924 vizualizări08 august 2017




rss 2.0
rss 2.0