Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Istorie Luni 10 August 2020 - 13006 vizitatori azi
ISTORIA SECRETA .

Si pe timpul fanariotilor era ilegala istoria Romaniei cum a devenit ilegala si azi. Balcescu ne-a adus aminte de ea. A fost ziua armatei romane, (25 oct.) o zi care ar trebui sa insemne pentru noi mult mai mult decat inseamna cu adevarat. Motivul este simplu si evident, si asa ar trebui sa fie, daca am privi doar putin in istoria noastra, ca sa vedem ce a reprezentat armata romana in prezervarea si existenta noastra ca si stat.
Inconjurati doar de dusmani, carora le-am stat permanent ca sarea in ochi, insula latina inconjurata de slavi si fino-ugrici, de popoare venite din pustiurile Asiei pentru a se stabili aici, am fost permanent pentru ei o piedica in calea expansiunii lor. Toata istoria noastra a fost o lupta permanenta pentru existenta si pastrarea neamului, dupa atatea lovituri, "este un miracol ca mai avem un steag caruia sa ne inchinam" spunea marele Nicolae Iorga. Prinsi intre navalitori, cuceritori si imperii, calcati din toate partile, am supravietuit ca neam si popor acolo unde altii au disparut.
Doi piloni de granit au fost cei care ne-au mentinut peste veacuri, credinta si sabia. Credinta in Dumnezeu, biserica, credinta in neam, in limba si traditii, credinta in dreptatea lui Dumnezeu care nu se putea pana la urma sa nu-si intoarca fata catre romani. Si sabia, puterea armata, forta bruta cu care stateam in fata fortei, taria cu care ne ridicam de fiecare data pentru a lovi din nou in dusman, facandu-l sa muste tarana sfanta a patriei, si sa ne respecte. Iar cand venea din nou, sa-l lovim din nou. Doua milenii de existenta, cate popoare se pot lauda cu asta? Nu prea multe. O enigma si un miracol, poporul roman, spunea istoricul Gheorghe Bratianu, si asta am si fost.
"Chiar si in secolul XIX, multi doreau ca romanii sa dispara. Numai ca romanii au refuzat sa dispara" spunea istoricul american Larry Watts. As adauga, nu numai in secolul XIX, ci si in secolele precedente, de la primele navaliri barbare, s-a dorit disparitia romanilor. In alte parti, in Peninsula Balcanica, in Campia Panonica, la est de Nistru, romanii au cam disparut sau sunt in numar extrem de redus. Aceeasi soarta ne era destinata si in arealul cuprins intre Tisa, Dunare si Nistru, dar aici, in centrul romanismului, ne-am incapatanat sa supravietuim. Bazandu-ne pe cei doi piloni de care vorbeam, credinta in Dumnezeu si puterea armelor.
Nu este intamplator ca noi, romanii, nu avem o data oficiala a crestinarii noastre, cum au alte popoare, ca si rusii sau ungurii, data la care un anumit conducator al lor trece la crestinism. Explicatia este simpla, poporul roman s-a nascut direct crestin, aceasta religie patrunzand in Dacia Romana adusa de soldati si colonisti, astfel ca la retragerea aureliana era deja un miez crestin care a crescut si s-a dezvoltat facand poporul roman in devenire crestin inca din zorii existentei sale. Nu este de mirare ca biserica si credinta in Dumnezeu ne-a insotit in fiecare etapa a istoriei noastre. Romanul leaga fiecare etapa a vietii si activitatii sale de religie si credinta, ridica biserici, locasuri de inchinaciune si troite la raspantii. Folclorul este plin de personaje crestine ca si Sfanta Vineri sau Sfanta Duminica, chiar si simbolurile cioplite in portile de lemn cuprind simboluri crestine timpurii, vechi de sute de ani. Pietrele de mormant din primele secole au simboluri crestine, mai este si "Ego Zenovie votum posvi", una din primele danii crestine.
Dar spiritualitatea si credinta nu inseamna nimic in materie de continuitate, in sensul ca nu ar fi avut cum sa supravietuiasca in lipsa unui brat inarmat care sa le apere in acele vremuri tulburi. Romanii nu ar fi supravietuit numai cu credinta, la fel, bratul inarmat nu ar fi fost motivat daca nu ar fi avut ce sa apere, respectiv credinta si neamul. Una fara alta nu ar fi avut cum sa existe. Chiar si astazi, dupa douazeci de secole, vedem ca aceleasi simboluri sunt in topul increderii la romani: biserica si armata. Sa se mai indoiasca cineva de intelepciunea poporului.
Avem o istorie militara atat de bogata incat multe alte popoare ne-ar invidia daca ar cunoaste-o. Dar cum sa o cunoasca altii, daca nici noi nu o cunoastem, si chiar dintre noi, romanii, sunt  destui care o denigreaza, o blameaza si o arunca in desuetitudine afirmand fel de fel de ineptii, doar pentru a fi la moda sau pentru a se potrivi unui trend? Cati uita, daca nu toti, ca romanii de cele mai multe ori s-a masurat de la egal la egal cu cele mai mari puteri militare ale timpului, si nu de putine ori au iesit victoriosi?
Pentru asta, cred ca sunt necesare cateva cuvinte despre bratul inarmat al tarii, armata, incepand de pe vremea cand aceasta se numea simplu oaste.


Oastea romana
Primele confruntari militare inregistrate de istorici pe teritoriul nostru ne duc departe in timp, in secolul V i. Cr., in timpul lui Darius, atunci cand regiunea era populata de stramosii nostri daci. In toate inscrisurile istorice, chiar si la istoricii contemporani, dacii sau getii erau vazuti ca si un popor razboinic care lupta cu dispret fata de moarte. Au luptat si impotriva lui Alexandru Macedon, cel mai mare cuceritor al antichitatii. In timpul lui Burebista, au creat prin forta armelor un imperiu imens ce se intindea din Balcani in Carpatii Padurosi si de la Bug in Germania de astazi. Mai tarziu, dacii vor duce razboaie cumplite impotriva celei mai mari puteri militare a lumii antice, Imperiul Roman. Douazeci de ani i-au trebuit celei mai mari puteri militare a lumii pentru a-i invinge, dar nu definitiv. Decebal se sinucide in 106, Dacia devine in parte provincie romana, dar romanii nu au avut liniste. Prima rascoala a avut loc in 117, la moartea lui Traian. Au mai urmat si altele, cea mai mare fiind cea din anii 166-168, ajutata si de navalirile dacilor liberi. Pana la urma, romanii se retrag lasand germenii crearii poporului roman.
Izvoarele vremurilor urmatoare sunt sarace, dar putem trage unele concluzii, romanii au existat si contat si in acele vremuri ca si forta militara. In Cantecul Nibelungilor, printre invitatii la nunta lui Attila, regele hunilor (mijlocul secolului V), cu Krimhilda, s-a aflat si Ramunk (Radu sau Roman) de Valahia, care nu putea fi mentionat daca nu ar fi fost un lider militar important. La fel sunt alte documente bizantine, ca si ambasadele lui Priscus, care atesta existenta romanilor in acele zone. Invazia maghiarilor spre vest este oprita cu greu, dupa ce acestia pustiisera deja mare parte din Europa, la Lechfeld in anul 955. Dar in calea lor spre est a stat Gelu si multi altii, ungurii impunandu-si dominatia asupra Transilvaniei abia dupa cateva sute de ani, dar si atunci avand de luptat contra voievozilor romani cum a fost cazul lui Litovoi. Intre timp, Asanestii constituiau un imperiu vlaho-bulgar care invingea Bizantul si zdrobea la 1205 prin Ionita Asan armatele cruciatilor care ocupasera Constantinopolele, inclusiv primul imparat cruciat al Constantinopolelui, Balduin de Flandra, gasindu-si sfarsitul in inchisoarea de la Tarnovo. Alte fapte de arme, atacurile maghiare asupra Munteniei si Moldovei, zdrobite la Posada sau Ghindaoani, luptele cu tatarii, cu turcii, cu polonezii.
Nu vreau sa fac neaparat o retrospectiva istorica, spatiul nu-mi permite, dar vreau sa aduc in atentie rolul preponderent care l-a avut oastea romaneasca in tot ceea ce a insemnat istoria noastra. Bataliile castigate sub Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazu si sub alti domnitori mai putin mediatizati, din pacate, nu ar fi fost posibile fara existenta unei armate puternice in stare sa se opuna cu succes oricarei armate de top in acea vreme. Iar cand avea si conducatori priceputi, buni tacticieni, capabili sa se foloseasca de avantajele terenului, cum au fost cei mentionati si altii uitati, romanii au fost imbatabili.
Inca din secolul XV, perioada cruciadelor tarzii, puterile occidentale cazusera de acord ca nu era posibila organizarea unei cruciade antiotomane fara participarea macar a uneia dintre cele trei tari romane.
Dar care era secretul unei astfel de eficiente recunoscute? Nu era prea greu. Armatele occidentale erau formate din nobilii cavaleri, imbracati in armuri, ce calareau cai grei, si acestia protejati cu zale de metal. Fiecare nobil intretinea o mica armata de soldati si slujitori, acestia trebuind sa se preocupe de armura si armamentul lor. La chemarea regelui, acesti nobili isi strangeau vasalii si plecau la razboi. Dar intretinerea lor costa mult, astfel incat numarul combatantilor pe care ii putea aduce fiecare vasal sau nobil era limitat. Este adevarat, acestia se ocupau in primul rand cu lupta, se antrenau permanent, erau buni luptatori, dar numai individual, unul contra unul. Si mai erau ingreunati de zeci de kilograme de armura. Deci, regii occidentali puteau strange un numar limitat de luptatori, dar profesionisti in arta duelului. Daca poate exista vreo indoiala asupra acestui aspect, va spun ca istoricii au cazut de acord ca la marea batalie de la Azincourt din 1415 din timpul razboiului de o suta de ani intre Anglia si Franta nu au participat mai mult de 12000 (douasprezece mii) de combatanti. Comparati cu invazia otomana de 120 000 (o suta douazeci de mii) impotriva uneia din tarile romane. Domnitorii romani aveau o oaste permanenta, curtenii, in schimb, ridicau la nevoie ce se numea oastea cea mare, care era formata din taranii agricultori, marea majoritate a populatiei, dar care primeau periodic o pregatire militara. Erau echipati usor, dar aveau deprinderi militare de lupta, si erau arcasi priceputi. La Crecy, in 1346, tot in acelasi razboi de o suta de ani intre Anglia si Franta, s-a vazut ce dezastru puteau face arcasii cavalerilor inzauati.
Fiecare din tarile romane ridica la nevoie 30000 de luptatori, mai mult decat toate landurile germane luate la un loc. Si acesti luptatori erau deosebit de eficienti, cunoscatori ai modului de lupta al otomanilor, mod de lupta pe care occidentalii nu l-au invatat in tot decursul evului mediu, dupa cum s-a vazut la Nicopole (1396). Numarul maxim de luptatori pe care l-a ridicat vreo tara romaneasca a fost Muntenia lui Mihai Viteazu, care avea o oaste de 50000 de luptatori, dar din care 10000 erau mercenari (lefegii) inclusiv straini.
Dar aparitia armelor de foc, in speta a archebuzelor, a facut ca eficienta oastei celei mari sa decada cu timpul. Nu mai era suficient sa iei omul de la camp, sa-l instruiesti o luna si sa obtii un luptator eficient, iti trebuia un antrenament permanent, soldati profesionisti si archebuzele erau si deosebit de scumpe. La fel s-a intamplat si cu urmatoarea generatie de arme, si de aici a decazut statutul tarilor romane ca si puteri ale timpului. Imperiile vecine si-au impus suzeranitatea in secolul XVIII, oastea romana nu mai putea fi intretinuta si oastea cea mare nu avea cum sa fie eficienta in fata noilor arme de foc.
Dar progresul tehnologic a facut ca aceste arme de foc sa devina tot mai ieftine si mai accesibile, dar si mai usor de manevrat, odata cu progresul stiintei in prelucrarea metalelor, inclusiv in producerea in serie a pustilor si pistoalelor. Astfel s-a ajuns la vremurile moderne, in secolul XIX.


Armata romana moderna
Revolutia lui Tudor Vladimirescu si cele de la 1848 au insemnat pietre de hotar in renasterea capacitatilor combative ale armatei romane. Si pana atunci romanii au continuat sa fie buni luptatori, dar in cadrul altor armate, asa cum au fost granicerii romani in armata austriaca, cei de la Nasaud reusind sa-l opreasca pe marele Napoleoan Bonaparte (vezi Romanii care l-au oprit pe Napoleon) sau pandurii in razboaiele ruso-turce.
Alexandru Ioan Cuza, dupa unirea principatelor (1859), poate fi considerat ca si artizanul crearii armatei romane moderne. El a creat institutiile de baza si a implementat reformele necesare formarii unei armate care a avut ocazia sa-si afirme puterea si combativitatea in razboiul de independenta din anii 1877-1878.
In iulie 1877 rusii pierd doua batalii la Plevna, situatia lor pe frontul de la sud de Dunare devenind precara. Este momentul in care marele duce Nicolae cere ajutor domnitorului Carol I. Romanii trec Dunarea si asediaza Plevna alaturi de rusi, ocupand sectorul de nord si nord-est. Carol este numit comandantul trupelor romano-ruse de la Plevna, pentru a nu-l pune pe domnitorul roman in situatia de a primi ordine de la vreun general rus. Sub aceste auspicii incepe a treia batalie a Plevnei. In ziua de 30 august 1877, dupa trei asalturi, romanii reusesc sa cucereasca reduta Grivita 1, primul mare succes din asediul Plevnei. In sectorul sudic, rusii lui Skobelev (unul dintre cei mai destoinici generali rusi) reusesc sa cucereasca doua redute, dar le pierd a doua zi, pe cand romanii isi mentin pozitiile in ciuda contraatacurilor repetate ale otomanilor. Razboiul continua cu alte fapte de arme admirabile romanesti la Vidin, Rahova, Smardan impunand armata romana ca un factor de putere de care va trebui sa se tina seama in viitor.
Simptomatic mi se pare recunoasterea bravurii romanesti chiar de catre adversari, generalul turc Osman Pasa intinzandu-i sabia generalului roman Mihai Cristodulo Cerchez in semn de capitulare: "Capitulez cu armata mea, predandu-ma in mainile junei si bravei armate romane". Dar Cerchez nu ii ia sabia, spunand ca numai domnitorul Romaniei si marele duce Nicolae pot decide in privinta soartei armatei otomane prizoniere. A sosit si generalul rus Ganetki care i-a luat sabia lui Osman Pasa.
Voi mentiona doar cateva dintre numeroasele aprecieri din presa straina si din partea analistilor militari straini la adresa trupelor romane: "Romanii au contribuit foarte mult la stralucita lupta care a dus la caderea Plevnei. S-ar putea zice ca, la un moment critic, ei au scapat situatia celei zile" (Memorial Diplomatique). "Romanii s-au purtat cu vitejie, ei au luat parte la impresurarea Plevnei si la infrangerea definitiva a lui Osman Pasa, care a hotarat rezultatul campaniei, ei si-au dovedit in rezbel, ca si in pace, dreptul de a exista ca o natiune independenta" (Le Bien Public - Belgia)." "Nu se poate tagadui de nici un istoric militar impartial ca, fara ajutorul fortelor romanesti, intreaga armata rusa care lupta la nordul Balcanilor ar fi fost inevitabil batuta la Dunare" (generalul turc Valentine Baker Pasa, participant la razboiul din 1877-1878). "Armata romana s-a achitat pe deplin de misiunea ei, facand fata intr-un chip stralucit competitiei dificile cu puternica armata rusa" (Preusische Jahrbucher).
Intr-un studiu consacrat principalelor batalii dintre crestini si musulmani, referitor la batalia de la Plevna, scriitorul si analistul militar Ralph Peters spunea ca ocuparea Grivitei a impus Romania ca putere militara, dar conducerea inepta a rusilor si lipsa de coordonare a acestora a anulat multe din castigurile romanilor. Iar drept multumire, rusii le-au luat Basarabia.
Dar acesta este un alt subiect. Totusi, Romania incepe sa conteze pe plan international in timpurile moderne in primul rand datorita capacitatii militare dovedite din plin pe campurile de lupta din Bulgaria. "O armata care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobita in lupta, dar niciodata dezarmata" raspundea Carol amenintarii rusilor cu dezarmarea armatei daca nu accepta pacea de la Berlin prin care rusii ne luau cele doua judete din sudul Basarabiei, spunandu-ne ca trebuie sa ne multumim cu recuperarea Dobrogei (dar nu de la ei, rusii nefiind stapani pe Dobrogea niciodata, desi ar fi dorit-o).
Noul rol important conferit Romaniei in regiune, in primul rand datorita performatelor militare dovedite, s-a demonstrat in campania din 1913 contra Bulgariei in cel de-al doilea razboi balcanic, cand Romania a pacificat regiunea, nu prin diplomatie, ci prin forta militara pe care a fost suficient sa o afiseze trecand din nou Dunarea (vezi Noi si bulgarii).
Primul razboi mondial a insemnat cel mai crunt examen de sange si foc pentru armata romana, suprema incercare pentru orice forta militara.
Romania avea de ales spre ce parte sa se indrepte, in conditiile razboiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele parti, dar pana la urma, regele Ferdinand isi calca peste legaturile sale de neam si de familie si decide sa fie credincios cerintelor poporului sau, care vedea dintotdeauna participarea la razboi alaturi de Franta, sora sa latina de care o lega atatea aspiratii. Pentru aceasta decizie, Ferdinand este supranumit si Ferdinand cel Loial, deoarece a decis sa mearga alaturi de poporul sau pe o cale presarata cu spini, chiar impotriva tarii care i-a dat nastere, impotriva familiei sale si a neamului care l-a crescut si format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul sau pe care era chemat sa-l conduca.
Romania intra in razboi pe frontul oriental alaturi de rusi, dar fara sa stie ca acestia ii pregateau de la inceput pierzarea. S-a spus ca momentul nu a fost bine ales, dar tocmai rusii ne presau mai mult ca oricand. "Acum ori niciodata" ni s-a spus de nenumarate ori, iar Romania a crezut in promisiunile aliatilor, mai cu seama in cele ale rusilor, care trebuiau sa se coordoneze cu noi in efortul militar comun. Tratatul incheiat de Romania cu puterile aliate prevedeau si noile granite de dupa victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seama in problema Banatului, din care o treime ii va reveni Serbiei la Conferinta de Pace de la Paris, desi aceasta nu a stapanit niciodata acest teritoriu populat majoritar de catre romani.
Romaniei i s-a promis ca la inceperea operatiunilor sale militare in Transilvania, va beneficia de intreg sprijinul aliatilor, printr-o ofensiva pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, in Galitia, ofensiva lui Brusilov va reincepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va incepe propria ofensiva, pentru a facilita astfel avansul romanilor de pe crestele Carpatilor pe o linie mai scurta, in centrul Transilvaniei, undeva pe valea Muresului, astfel ca linia frontului sa devina mai dreapta si mai usor de controlat. Pana la urma s-a dovedit ca aceste promisiuni nu au fost indeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnand din lipsa de forte (mai mult, amenintand prin oprirea ofensivei dreapta avansata a armatei romane de nord ce patrunsese in Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare mentiona ca nu are resurse nici macar pentru defensiva, cu atat mai putin pentru a lua ofensiva. Am fost mintiti si pacaliti pentru a servi ca si trupe de sacrificiu.
Cu toate acestea, am intrat in razboi si am inaintat in Transilvania. Cu aceasta miscare am salvat nu numai armata generalului Sarrail si a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceza de la Verdun i se datoreaza indirect armatei romane, lucru uitat cu desavarsire astazi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate in Transilvania, impotriva romanilor, prin aceasta comandamentul german renuntand definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare intarite cu cele germane renunta la atacul impotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate impotriva romanilor in Cadrilater si in Dobrogea. O suta de mii de oameni contra a treizeci de mii de aparatori, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia si pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvata. Promisiunile rusilor conform carora bulgarii nu vor intra in lupta impotriva noastra, la fel ca si promisiunile de ajutor ale trupelor ruse in Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile si armamentul comandat si platit cu ani in urma catre Franta, Statele Unite si Japonia statea inca in decembrie 1916 prin garile rusesti, la Chisinau, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocratiei, ci si din cauza unei rele vointe a Rusiei fata de Romania la cele mai inalte nivele, ulterior dovedindu-se ca insusi ministrul de razboi rus, Sturmer, era mai mult decat favorabil Germaniei.
In majoritatea bataliilor, inclusiv in Dobrogea sau, mai ales, in batalia de pe Arges-Neajlov pentru Bucuresti, rusii au refuzat sa ne acorde cel mai mic sprijin, o intreaga armata stand in asteptare, cu arma la picior, cand noi i-am cerut doar sa taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la cativa kilometri de tabara ruseasca. La sfarsitul anului, cand ne-am retras in Moldova, rusii spuneau statului major roman ca aici doreau sa ne aduca, ei propunand de la inceputul campaniei noastre retragerea in Moldova si abandonarea intregii Muntenii si a capitalei, Bucurestiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la inceputul campaniei abandonarea capitalei si a doua treimi din teritoriul national? Privind logica imperiala ruseasca, era normal, pentru ei nu era de dorit o armata romana victorioasa, care mai tarziu ar fi putut ridica pretentii asupra Basarabiei romanesti, era de preferat o Romanie invinsa, scapata mai apoi de catre rusi, care ar fi putut anexa la incheierea pacii fara probleme inca o bucata zdravana din teritoriul romanesc. Doar la fel procedasera rusii si in 1878, cand au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care il salvase in timpul campaniei impotriva Turciei in 1877-1878.
Cu toate lipsurile materiale, mai ales in artilerie, cu toata perfidia si tradarea ruseasca recunoscuta si de aliatii occidentali, romanii s-au batut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identica cu intreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparatie, intreg frontul de vest avea doar 800 km), luptand unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane si austro-ungare, la care se adaugau cele bulgare si turcesti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a cazut la datorie generalul Dragalina, o singura divizie romaneasca a rezistat fara sa fie schimbata timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareza) a fost complet nimicita.
Iar exemplele pot continua si vor continua in anul urmator, al marilor victorii de la Marasti, Marasesti si Oituz, dar si al marilor tradari din partea aliatilor nostri rusi, care se vor transforma in cei mai mari dusmani ai nostri. (citat din Primele lupte cu bolsevicii)


Au urmat luptele din 1917:
La inceputul verii generalul Alexandru Averescu declanseaza ofensiva la Marasti, la 11 iulie, obtinand un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Marastilor, Momaia si alte pozitii si ofensiva progreseaza in fiecare zi. Dar ce folos, chiar daca inamicul se retrage in debandada, Armata a 2-a romana nu puteau avansa prea mult deoarece rusii nu mai vor sa inainteze ca sa ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusa (stanga) si Armata a 9-a (dreapta), care spun ca au ordin de la revolutie sa nu mearga mai departe. Mai mult, corpul 8 rus si-a parasit pozitia ce o ocupa pe Magura Casinului fara lupta si fara sa fie atacati de inamic. A fost nevoie ca armata romana sa-si extinda flancul pentru a reocupa pozitia. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales in timpul bataliilor cumplite de aparare de la Marasesti. Totusi, ofensiva a dezvoltat o adancime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luati peste 4000 de prizonieri si capturate numeroase tunuri, arme, munitii si materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare daca rusii ne-ar fi sprijinit flancurile in inaintarea noastra, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea in debandada.
Generalul Mackensen, renumitul spargator de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forta redutabila pentru a o arunca impotriva romanilor in sudul Moldovei, pentru ca in scurta vreme sa rupa frontul si sa ocupe ce a mai ramas din tara. Peste doua saptamani la Iasi, le-a spus colaboratorilor sai inainte de a pleca pe front, de unde urma sa conduca operatiunile militare chiar in prezenta kaiserului venit special pentru a asista la ingenuncherea definitiva a Romaniei. Iar sortii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov in sudul Galitiei isi daduse obstescul sfarsit, iar contraatacul inamic a facut armata rusa in descompunere sa dea bir cu fugitii. Germanii si austro-ungarii aproape intrasera prin Bucovina si pe teritoriul ramas in stapanirea noastra in Moldova, apropiindu-se de Falticeni. Ce folos mai aveau pozitiile noastre din sud, daca rusii cedau pe frontul lor din nord si lasau descoperita pe aici calea spre Iasi?
S-a hotarat ca trupele ruse ce mai pastrau disciplina sa fie retrase de pe frontul Marasestilor pentru a putea constitui o forta care ar putea redresa consecintele rusinoasei retrageri de la Tarnopol si din Bucovina, mentinand frontul in nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei ramanea doar in grija armatelor romane. In aceste conditii s-au dat cumplitele lupte de la Marasesti si Oituz, chiar in timpul retragerii rusesti, iar trupele ruse ramase au fugit de la primele focuri de pe frontul de lupta, lasand goluri imense in liniile noastre, goluri umplute de unitati romane deplasate in graba, care dupa marsuri epuizante ajungeau direct in lupta, pentru a-i scoate pe germani din transeele parasite de rusi fara nicio rezistenta. Pe frontul Marasestilor, patru divizii romane epuizate au tinut piept timp de saptamani atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeasi situatie. Rusi parasindu-si pozitiile, inlocuiti in ultima clipa de romani, tinand piept cu un eroism care a uimit intreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut si un fapt miscator, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unitati rusesti, formate din basarabeni, au ramas pe loc si au luptat pana la ultima suflare alaturi de fratii lor romani. La fel au facut-o si unitatile formate din voluntarii ardeleni si bucovineni fosti prizonieri luati de rusi din armata austro-ungara in primele faze ale razboiului. O infratire prin sange, jertfa si lupta, care va netezi calea spre marea unire ce va sa vina, peste un an si cateva luni. Dar pana atunci nori negri stateau in fata Romaniei, si urmatoarele lovituri vor veni nu de la dusmani, ci de la cei pe care inca ii consideram aliati.
Mackensen a fost infrant, diviziile sale mandre si puternice s-au topit in fata baionetei soldatului taran roman. Circula o vorba pe atunci, cum ca soldatii romani prefera lupta cu regimentele bavareze, fiindca "au ambit la baioneta". Valoarea soldatului roman s-a dovedit atunci, cand armamentul si dotarile erau apropiate, s-a dovedit ca putea sta in fata celor mai buni soldati din lume, iar daca este condus de ofiteri si generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decat acestia. Atacat de forte net superioare, in proportie de cinci la unu in unele cazuri, tradat ca si pana atunci de aliatul sau, romanul a invins. Si a obtinut intreaga recunoastere a aliatilor si admiratia intregii lumi. Chiar si astazi, majoritatea istoricilor militari ai primului razboi mondial considera Marasestii ca una din cele mai sangeroase batalii de pe frontul oriental, iar victoria romaneasca, alaturi de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front. (tot din Primele lupte cu bolsevicii)
Nu a fost indeajuns, am avut de luptat si in anul 1919, contra bolsevicilor in Moldova (Primele lupte cu bolsevicii), apoi in Basarabia (Curatirea Basarabiei (I) Renasterea si Curatirea Basarabiei (II) Batalia) si mai tarziu pe linia Nistrului si dincolo de el, tot in 1919, cand am ocupat Tiraspolul si alte zone din Transnistria pentru a asigura stanga francezilor ce se retrageau de la Odessa, am intrat in nord in Pocutia si Ucraina, pentru a continua frontul polonez, (vezi Razboiul romano-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa) si ne-am batut in Transilvania contra bolsevicilor unguri (Razboiul romano-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), pe Tisa si dincolo de ea (Razboiul romano-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), pana la Budapesta (Ocuparea Budapestei (I)). Ne-am batut si mai tarziu, pe linia Nistrului (Lupte antibolsevice dupa Unire).
Nu cred ca este cineva care ar putea contesta rolul armatei romane in realizarea Romaniei Mari, rolul soldatului roman in impunerea realitatii Romaniei Mari. Una este ce spun cancelariile occidentale, alta este situatia din teren. Degeaba Conferinta de Pace de la Paris ar fi zis ca Transilvania apartine Romaniei, daca Romania nu-si putea impune prin forta, la nevoie, stapanirea asupra acestei provincii. Crede cineva ca Franta sau Marea Britanie ar risca viata unui singur soldat ca sa faca dreptate Romaniei, daca aceasta nu era capabila sa o faca singura? O rezolutie a Parisului i-ar fi speriat pe unguri sau pe rusi in asa grad incat acestia sa evacueze in goana Transilvania sau Basarabia? Sa nu ne facem iluzii, Romania Mare a fost impusa prin forta armelor, prin baioneta soldatului roman si prin darzenia acestuia, prin jertfa si sangele sau, nu prin rezolutii de la Paris. Am putea echivala astazi rezolutiile de la Paris cu rezolutiile ONU din prezent. Cate state impotriva carora au fost date rezolutii ONU s-au grabit sa le accepte si sa le puna in practica?
A fugit Saddam Hussein din Kuweit in 1991 de spaima rezolutiilor ONU? Sau a facut-o sub presiunea armata a coalitiei? Si exemplele pot continua cu sutele. In concluzie, nu politicienii, nu diplomatii, au fost aceia care au realizat Romania Mare, ci meritul realizarii ei sta in puterea celor care au impus-o: soldatii armatei romane! Si au impus-o cu arma, nu cu vorba!


O alta proba de foc a fost al doilea razboi mondial, cand din nou a trebuit sa ne bazam pe forta armatei pentru a ne pastra existenta amenintata. Anul 1940 a fost momentul in care toata lumea a inteles ca diplomatii si politicienii au esuat. Romania Mare, cladita pe sangele si jertfa inaintasilor, incetase sa mai existe. Armele vor vorbi, din nou.
Am pornit la razboi nu pentru spatiu vital, nu pentru cuceriri, ci pentru a ne recupera teritoriile pierdute prin ultimatumuri si dictate. Armata s-a batut cu mult curaj, in Basarabia, Bucovina, Transnistria, Odessa, Crimeea, Caucaz, Cotul Donului, Stepa Kalmuka, Stalingrad, in multe batalii impotriva unor forte superioare si sorti potrivnici. Am fost principala forta militara a Axei pe frontul de est dupa germani. Pe frontul de vest, de asemenea, ne-am batut pentru Transilvania, in Ungaria si Cehoslovacia, a patra forta militara a aliatilor, dupa URSS, SUA, Marea Britanie si inaintea Frantei. Ceea ce am obtinut si ceea ce nu am obtinut nu i se poate imputa sub nicio forma armatei, ea si-a facut datoria, a urmat ordinele, cu ce dotari a avut. Nu ne puteam opri pe Nistru in 1941 cum nu ne-am putut opri la granita maghiara in 1944. Armata a platit cu mult sange, pierderile romanesti fiind mari, dar armata s-a batut cu curaj, dovada fiind numeroasele aprecieri ale aliatilor si chiar ale adversarilor.

Dumnezeu sa ocroteasca Romania si armata ei!

Anatol Basarab.

 

Material primit la redactie.

0 comentarii3360 vizualizări12 ianuarie 2014




[ Închide secţiunea de comentarii ]

Nu există comentarii

Adaugă un comentariu





rss 2.0
rss 2.0