Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Istorie Miercuri 15 Iulie 2020 - 20100 vizitatori azi
24 ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Romane.

Unirea Principatelor Romane cunoscuta si ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumatatea secolului al XIX-lea si reprezinta unificarea vechilor state Moldova si Tara Romaneasca. Unirea este strans legata de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza si de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 in Moldova si la 24 ianuarie 1859 in Tara Romaneasca. Totusi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturala si economica intre cele doua tari. Procesul a inceput in 1848, odata cu realizarea uniunii vamale intre Moldova si Tara Romaneasca, in timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodamantul razboiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizarii unirii. Votul popular favorabil unirii in ambele tari, rezultat in urma unor Adunari Ad-hoc in 1857 a dus la Conventia de la Paris din 1858, o intelegere intre Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formala intre cele doua tari, cu guverne diferite si cu unele institutii comune. La inceputul anului urmator, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei si Tarii Romanesti, aducandu-le intr-o uniune personala. In 1862, cu ajutorul unionistilor din cele doua tari, Cuza a unificat Parlamentul si Guvernul, realizand unirea politica.

Evenimente anterioare

La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desfiintand Vama din Focsani, care era cel mai important punct vamal intre cele doua tari. Actul a fost precedat in 1842 de un proiect de unificare al masurilor si greutatilor. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu se oficiaza la Focsani, in septembrie 1845, la Biserica Sfantul Ioan din Piata Unirii, langa borna de hotar, nas de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.

Ideea Unirii Moldovei si a Tarii Romanesti, avansata inca din secolul al XVIII-lea a devenit, dupa razboiul Crimeii (1853 - 1856) o tema de prim plan a dezbaterii politice, atat in cele doua Principate, cat si pe plan international. Situatia externa se arata favorabila; infrangerea Rusiei si hegemonia politica a Frantei ofereau un context prielnic punerii in practica a proiectului, cu atat mai mult cu cat Napoleon al III-lea, imparat al francezilor, dorea un bastion rasaritean favorabil politicii sale, care sa contrabalanseze expansiunea ruseasca.

Un rol important l-a jucat propaganda unionista, intreprinsa de catre liderii partidei nationale, in cele doua tari si in strainatate. Activitatea desfasurata in emigratie, indeosebi in Franta, a cunoscut diverse forme: apeluri catre opinia publica europeana; afirmarea programului politic in publicatii ca Romania viitoare (1850, Paris), Junimea romana (1851), Republica romana (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la "Comitetul Central Democratic European", cu sediul la Londra, care urmarea declansarea unei noi revolutii europene; memorii catre Napoleon al III-lea, imparatul Frantei si catre Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza "Dreptate! Fraternitate! Unitate!"; sprijinul unor personalitati marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez).

In tara, actiunile unioniste s-au desfasurat in noul context determinat de prevederile Conventiei de la Balta Liman, afirmandu-se modalitati variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iasi si la Bucuresti (1856); editarea unor organe de presa ca Romania Literara, Steaua Dunarii (Iasi), Romanul (Bucuresti); venirea in patrie a unor revolutionari pasoptisti (indeosebi in Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).

 

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

 In Moldova a fost ales in unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul "Partidei Nationale" Intrucat in textul Conventiei nu se stipula ca domnii alesi in cele doua Principate sa fie persoane separate, conducatorii luptei nationale au decis ca alesul Moldovei sa fie desemnat si in Tara Romaneasca. Adunarea electiva a Tarii Romanesti era insa dominata de conservatori, care detineau 46 din cele 72 mandate. In aceasta situatie, liberalii radicali au initiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitatie in randul populatiei Capitalei si al taranilor din imprejurimi. O multime de peste 30 000 oameni s-a aflat in preajma Adunarii. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota ca poporul era gata "sa navaleasca in Camera si sa o sileasca a proclama ales pe alesul Moldovei".

Intr-o sedinta secreta a Adunarii, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptata in unanimitate. Astfel s-a facut primul pas catre definitivarea Unirii Principatelor Romane.

 

 

Recunoasterea internationala a Unirii

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea infaptuirii statului national roman unitar. Impusa sub o puternica presiune populara, cu deosebire la Bucuresti, alegerea ca domn al Tarii Romanesti a lui Alexandru loan Cuza avea sa-si gaseasca o confirmare deplina la marea manifestare prilejuita de sosirea alesului natiunii in capitala munteana.

Cea mai stringenta problema era recunoasterea internationala a alegerilor. Faptul implinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta si de Austria drept o incalcare a Conventiei de la Paris. Situatia creata in cele doua Principate urma sa faca, de altfel, obiectul unei noi Conferinte internationale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante si au reusit sa castige sprijin pentru cauza romaneasca. Inca in a doua sedinta a Conferintei (1/13 aprilie) Franta, Rusia, Anglia, Prusia si Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman si Austria insa tergiversau; mai mult, se afla ca se punea la cale o interventie militara peste Dunare. Alexandru I. Cuza raspunse energic. La 20 aprilie, la Floresti, intre Ploiesti si Campina, armata moldo-munteana era concentrata spre a face fata oricarei situatii. Dupa alte amenintari, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, o data cu Austria, in a 3-a sedinta a Conferintei de la Paris (25 august/7 septembrie), sa recunoasca, la randul ei, dubla alegere. Detensionarea situatiei, atat in relatiile cu Imperiul Otoman, cat si cu cel Habsburgic, il determina pe domn sa ordone inchiderea taberei de la Floresti (1 septembrie 1859).

Astfel implinita recunoasterea situatiei de fapt, impusa la 24 ianuarie, obiectivul imediat urmator era acceptarea de catre puterile garante a Unirii depline. Fara a astepta verdictul altor reuniuni internationale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecintele hotararilor adoptate prin Conventia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite inca in cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de catre Poarta, drept unic reprezentant al celor doua tari. Unificarea armatei incepea cu deplasari de unitati militare moldovene, la Bucuresti si muntene, la Iasi; tabara de la Floresti s-a bucurat de o comanda unica. In cursul anului 1860, statele majore, instructia, administratia si intendenta au fost asezate sub o singura autoritate, iar aceeasi persoana - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numita in functia de ministru de razboi in ambele tari. La serviciul telegrafului moldovean si muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.

La Focsani, nu fara dificultati, isi incepuse activitatea Comisia Centrala care, potrivit Conventiei de la Paris, trebuia sa elaboreze legile, comune celor doua tari. In cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electiva si promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casatie si la domeniul funciar (care traducea in fapt principiul egalitatii fiscale). Proiectul de Constitutie nu a fost aprobat insa de domnitorul Cuza, Comisia Centrala din Focsani fiind desfiintata in februarie 1862.

Raporturile cu acele puteri garante care se aratau ostile unirii sau care jucasera, in trecut, un rol important in viata Principatelor (Rusia, in anii "protectoratului") au fost bazate, inca din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea nestirbita a autonomiei tarii nou-constituite. Astfel, prezenta militarilor otomani va fi categoric interzisa, iar Poarta va fi obligata, in vara anului 1860, sa renunte la pasapoartele sale solicitate calatorilor romani, in mai multe situatii supusii Imperiului fiind retinuti pentru ca au produs diverse neoranduieli. Austria, vehement dusmanoasa, a trebuit sa accepte ca legile statului roman sunt valabile si pentru locuitorii cezaro-craiesti aflati aici cu afaceri. Maghiarii si polonezii, care vroiau sa ramana in Principate sau sa tranziteze spre alte regiuni, sunt protejati de guvern si de domn in spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.

Franta, apoi Rusia, Italia si Prusia erau de acord cu unirea deplina. Alexandru I. Cuza astepta hotararea Conferintei de la Constantinopol convocata in acest scop. Cum era de asteptat, inca din prima sedinta Poarta a cerut dreptul de interventie in Principate, in cazul unor noi incalcari ale Conventiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La inceputul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar in conditii considerate, in tara, inacceptabile.

Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reactia energica Camerelor si a guvernelor, pozitia intransigenta a lui C. Negri si atitudinea favorabila a majoritatii Marilor Puteri garante si-au facut in cele din urma efectul. La capatul Conferintei, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renuntat la conditiile anterior solicitate, Austria pastrandu-si vechea pozitie.

Sirul de reforme initiate de Cuza si venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atat de sprijinul Frantei cat si cel al Prusiei, a facut ca actul de la 1859 sa fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constitutiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite incep sa se numeasca oficial Romania.

0 comentarii9268 vizualizări24 ianuarie 2017




rss 2.0
rss 2.0