Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Istorie Joi 19 Septembrie 2019 - 4050 vizitatori azi
Capitanul Matei Eminescu (la Bistrita).

Capitanul Matei Eminescu (20 noiembrie 1856-12 decembrie 1929). In cele ce urmeaza incercam sa va oferim unele informatii care nu au fost cunoscute pana acum, decat, poate doar de cei avizati in domeniu.  Pentru publicul larg, pentru omul simplu, aflat in viata stresanta si agitata a zilelor de astazi, datorata, in primul rind din cauza inexistentei locurilor de munca, care sa le asigure existenta cea de toate zilele, nu au cum sa cunoasca cele ce le vom prezenta in continuare.

Sunt sigur, ca nu sunt multi acei oameni, tineri sau batrani din judetul nostru, care sa cunoasca faptul ca, aici la noi in Bistrita, in cimitirul de pe dealul Tarpiului, isi doarme somnul de veci, intr-un loc mai mult neangrijit, dovada si a nepasarii, cel de-al zecelea copil al sotilor Gheorghe si Raluca (Jurascu) Eminovici, ce a purtat numele de Matei Eminovici si care, a adoptat numele Eminescu in mod legal, fapt consemnat in Buletinul Oficial nr.168 din anul 1892.

Gheorghe si Raluca Eminovici au avut unsprezece copii astfel:

Primul nascut, Serban (n.1841)-studiaza medicina la Viena, apoi la Erlangen. La Berlin se imbolnaveste de tuberculoza si moare la 29 noiembrie 1874.

Nicolae, nascut in 1843, este cel de-al doilea nascut. Urmeaza scoala la Cernauti, unde ramane corigent si repetent. Studiaza dreptul la Sibiu si se aseaza apoi la Timisoara.

Iorgu(n.1844)studiaza stiintele militare la Academia Militara din Berlin. Intrand in armata a primit misiunea de a duce corespondenta regelui lui Bismark si este autorizat sa asiste la manevrele germane in Brandenburg. Are o cariera de succes, dar moare in 1873 din cauza unei raceli contactate.

Ruxandra se naste in 1845, dar moare in copilarie.

Ilie(n.1846-), a fost tovarasul de joaca al lui Mihai. Dupa scoala de la Cernauti a urmat medicina la Bucuresti. Descris in multe poeme, acesta moare in iarna din 1862-1863, in urma unei epidemii de tifos.

Maria(n.1848 sau 1849??), traiste doar sapte ani si jumatate.

Aglae (n.1852-d.1906) a fost casatorita de doua ori, a locuit la Ipotesti si a avut doi baieti, pe Ioan si pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Dupa o inhumare grabita, osemintele ei i-au fost mutate in cavoul celui de-al doilea sot Gareiss von Dollitzsturm. Autoritatile ucrainene de la Cernauti le-au scos si de acolo, pentru a revinde cavoul. Se pare ca ramasitele Aglaei au ajuns la groapa de gunoi a cimitirului.

Mihai a fost cel de-al saptelea fiu.

Harieta-sora mai mica si cea mai draga a poetului, nascuta in jurul anului 1854. Infirmitatea ei s-ar fi datorat faptului ca dormise in casele umede construite de Ghe. Eminovici. Desi studiase doar abecedarul, izbutea sa exprime idei complicate intr-un stil cult. Compunea chiar versuri. Stia putin si nemteste din timpul cat sezuse intr-o clinica la Viena. Traia la Botosani din venitul pe care il lasase batranul. Dupa moartea poetului moare si ea uitata de toti.

Matei (n.1856-m.1929) este singurul care a lasat urmasi directi.

Vasile-ultimul nascut-a murit la un an si jumatate, iar data nasterii este necunoscuta.

La moartea poetului, mai erau in viata surorile Harieta, Aglae si fratele Matei.

 Matei Eminescu, a fost singurul care, prin descendentii sai, a dus mai departe numele poetului.

Pentru ca cititorii nostri sa inteleaga foarte bine, toate aspectele si comportamentele din viata lui Matei Eminescu, m-am gandit ca este bine sa relatam caracteristicile comportamentale ale zodiei in care s-a nascut acesta, respectiv cea a scorpionului.

Scorpionul este loial, hotarat si curajos, cu dorinta permanenta de a transforma, dand insa de multe ori dovada de gelozie, fanatism si un spirit razbunator.

Este  rafinat, tainic, dar si curios. In comportamentul sau, uneori da impresia a fi un smecher.

Scorpionul insa poate fascina in comportament, tocmai datorita caracterului sau puternic, dar cu un comportament, de multe ori misterios.

In majoritatea ocaziilor da dovada de vointa si dorinta de a-si impune  individualitatea sa, instinctul de conservare, cu tenacitate si perseverenta, o buna cunoastere si constientizare a obiectivelor, cu o oarecare mandrie si respect fata de persoana proprie.

Un scorpion, va cunoaste din practica, atat culmile, cat si abisurile existentei, tocmai datorita faptului ca se afla permanent sub tensiune.

Povestea vietii tumultoase a fratelui cel mic al poetului etern al neamului romanesc, Capitanul Matei Eminescu, mentionat in micul dictionar"Barbati ai datoriei 1877-1878"-Editura Militara, Bucuresti,1979-este deosebit de palpitanta si plina de virtuti, confirmand practic afirmatia ca, "radacinile virtutii sint amare, dar ce conteaza daca fructele sint dulci".

 Cam asa a fost viata lui Matei Eminescu, omul prin care Bistrita este legata pentru eternitate de numele celui mai mare poet al natiunii romane-Mihai Eminescu.

Tocmai din acest motiv, consideram ca merita sa-i acordam o altfel de atentie si sa-l pomenim in toate ocaziile, atunci cand pomenim de numele marelui Eminescu, fiindca prin Matei Eminescu, cei 12 descendenti, din care 7 poarta numele marelui poet, ca un dar nepretuit, un nume UNIC, ori unde sunt prin lume si isi desfasoara activitatea, se straduiesc sa-l onoreze asa cum se cuvine.

Conform afirmatiilor facute de Teodor Tanco, in volumul IV-Virtus Romana Redidiva-Memoria istoriei: "Indreptateste si obliga inserarea acestui nume in randurile celor care si-au legat biografia de aceste meleaguri, pentru ca Matei Eminescu se stabileste in anul 1924 in Bistrita, Str.Suburbiului, nr.21, astazi str.Independentei nr.24, sediul in care se afla Casa Corpului Didactic B.N., localitate prin care neam de neamul lui nu drumetise si care nici macar nu face mentiunea unui toponimic in scrisul poetului." (Augustin Z.N.Pop-Contributii documentare la biografia Mihai Eminescu, Bucuresti, Editura Academiei, 1962, p.251).

Desi categorica afirmatie s-ar putea infirma de posibila dovada a intrarii poetului in Transilvania, tocmai pe una din portile judetului, mai la indemina, pasul Tihuta, acum dupa ce se stie si e dovedit ca la Cernauti el fusese prieten in gimnaziu cu Ioan Neamtu din Feldru si la moartea caruia la Viena ii dedicase o poezie.

Oricare ar fi adevarul ipotezei, unul din cei 11 copii al caminarului Emonivici tot ajunsese, aici la Bistrita, caci "venea intre rudele sotiei", Silvia Maieru, si ramane definitiv aici…(Dupa ce nasaudeanca Veronica Micle fusese stropul de fericire in marea nefericire a poetului Eminescu).

Viata acestei odrasle moldovene  a familiei Eminovici este o grea calatorie spre urcusul septuagenar, din cauza vremurilor si imprejurarilor, cit si a firii si sufletului sau.

Matei Eminovici, se nascuse la 20 noiembrie 1856 in Ipotesti (in noiembrie s-ar implini 157 de ani), fiind al zecelea copil, din cei 11, al lui Gheorghe si Ralucai Eminovici.

Instructia si-a inceput-o la Botosani cu institutorul Nadejde, si tot aici a urmat si clasele liceale pana in clasa a cincea, cand parasise localitatea.

Interpretarile si dezlegarile acestui fapt se opresc la neconcordanta elevului Matei Eminovici cu rigiditatile scolii, sau pasiunea lui pentru profesia armelor.

Una sau alta fiind cauzele, adevarul e ca la 20 octombrie 1872, Matei a fost primit in Scoala de ofiteri din Iasi pe care o urma neantrerupt pana la absolvire, si dupa patru ani, la 16 iulie 1876 a fost avansat la gradul de sublocotenent.

Integrarea lui in armata a coincis cu etapa organizarii armatei romane pe baza noilor regulamente militare introduse in aplicare, ce contineau conceptii moderne, precum si aplicarea dotarii armatei cu armament de lupta nou.

 

Precipitarea evenimentelor internationale, din acea perioada, plutea in aer, astfel incat, la doar un an distanta avea sa se adevereasca ingrijorarile.

 Romania se lupta cu Imperiul Otoman in razboiul pentru independenta, amanunte care au fost prezentate intr-o emisiune anterioara.

In acest razboi, sublocotenentul Matei Eminovici s-a distins cu mare curaj si eroism in luptele pentru independenta Romaniei, motiv pentru care merita admiratia si amintirea posteritatii.

Pentru spiritul lui de jertfa si daruire i s-a spus, si pe drept, Eroul, renume intarit de caracterizarea colonelului Gramont: "A facut campania ca sublocotenent cu Regimentul 4. A luat parte in luptele de la Smardan si a fost decorat cu Ordinul Steaua Romaniei, cl.a 5-a. De asemenea a luat parte la inconjurarea Plevnei (asediul) si a fost decorat cu Virtutea Militara.

A servit cu Regimentul 4 si Regimentul 5 Linie…A luat parte la intrarea in Plevna si la batalia de la Smardan".

Pentru marile lui fapte de vitejie, dovedite in razboiul impotriva Imperiului Otoman, Rusia tarista l-a decorat cu inalta decoratie "Cavaler al Ordinului Imperial Rusesc-Crucea de aur cu spade a Sfantului Stanislav".

Sublocotenentul Matei Eminovici implinea atunci frumoasa varsta de 21 de ani, aniversare ce a trait-o in redutele Grivitei.

Generalul Racovita, in doua notari facute in foaia de serviciu ii facea urmatoarea caracterizare: "Prin capacitate si calitati, ofiter trebuitor armatei, incolo mentin notele sefului de corp, avand speranta ca-si va retrage demisia si va deveni mai social; caracter loial si cavaleresc". 

In cea de a doua apreciere, de la inceputul anului urmator, acelasi general Racovita arata:"De o capacitate si calitati rari, fara niciun viciu. Foarte cinstit si foarte inteligent… Incapabil de a tagadui un adevar, chiar de i-ar fi nefavorabil".

Fire impulsiva, dar avand un dezvoltat simt al dreptatii, Matei Eminescu nu a suportat regimul cazon, drept pentru care a avut conflicte cu generalul Pencovici.

Insa cel ce il infruntase pe generalul Pencovici-ministru Apararii intre 1870-1871, cu expresia"civil in uniforma" si avuse zeci de conflicte, suportand multe sanctiuni din cauza neampacarii cu regimul de tortura a soldatilor, facand pana atunci demersuri si cereri, nu reveni asupra demisiei si in iunie 1891 parasea armata dar sanctionat prin scoaterea din "cadrele ofiterilor de rezerva"; nedreptate care pana la urma se va anula.

Desi curajos, Eminovici nu a fost un militar riguros de disciplinat, in timpul Razboiului de independenta fiind reclamat de un anume Ilie Stanovici, un locuitor al orasului Calafat, in casa caruia locuia sublocotenentul. Matei Eminovici i-ar fi cauzat lui Stanovici si chiar l-ar fi amenintat ca ii bate daca il va reclama superiorilor. Impulsivitatea fratelui lui Eminescu este dovedita si de conflictul pe care l-a avut cu generalul Pencovici. Este un comportament specific scorpionilor.

Dar, sa vedem ce fel de Ordine sunt cele primite de  ofiterul Matei Eminescu, pentru a ne da seama ce fel de fapte de arme a facut pe frontul Razboiului de Independenta (4 decoratii romanesti si 2 rusesti).

Ordinul "STEAUA ROMANIEI"

Ordinul national Steaua Romaniei este cel mai vechi ordin national, care a fost crerat in anul 1864 de Cuza Voda si care a fost acordat in acea perioada intr-un numar redus.

Dupa proclamarea independentei (1877), Carol I infiinteaza acest ordin prin legea votata in 10 mai 1877, lege care a fost abrogata de catre regimul bolsevic instaurat in Romania, in anul 1948, dar reinfiintat 50 de ani mai tarziu, in anul 1998.

La acest ordin au fost stabilite 5 grade: cavaleri, ofiteri, comandanti (comandori), mari ofiteri, mari cruci, fiind categorisit ca cea mai inalta distinctie oferita de statul roman.

Denumirea initiala originala, propusa de domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost " Ordinul Unirii".

Pe fundalul izbucnirii conflictului cu Imperiul Otoman, discutiile pentru infiintarea unui ordin national s-au redeschis.

Sub guvernarea lui Ion C.Brateanu s-a decis instituirea legala a distinctiei in forma ei de baza, operandu-se modificari doar la cifra domneasca (schimbata acum cu cea a lui Carol I) si la dictonul ce nu mai corespundea momentului istoric, noua deviza fiind: "IN FIDE SALUS" (In credinta e salvarea). Cu aceasta ocazie a fost aprobata si noua denumire a ordinului care, la propunerea lui Mihail Kogalniceanu, a devenit "STEAUA ROMANIEI".

Ordinul "Steaua Romaniei "s-a prezentat la inceput sub trei forme: una pentru civili, una pentru militari"de pace" si alta pentru militari"de razboi" (cu insemne de razboi, ordinul se putea conferi doar in primele trei grade).

Numarul maxim de membri, pentru toate cele cinci grade, a fost fixat la 1000. Deoarece, in timpul razboiului de independenta, aproape 1000 de militari romani au fost decorati, pentru fapte de arme, cu insemne "de razboi", asa cum a fost cazul si cu ofiterul Matei Eminescu, reglementari ulterioare au stabilit ca decoratiile oferite cu spade (deci cu insemne de razboi), nu intra in cifra legala a Ordinului "Steaua Romaniei", putand fi astfel conferite intr-un numar nelimitat.

Deci, Matei Eminescu face parte din cei 1000 de decorati cu cel mai mare ordin national romanesc "Steaua Romaniei", pentru faptele sale de arme din luptele desfasurate la Plevna si Smardan, dovedind prin aceste fapte, mult curaj, inteligenta tactica, vointa de libertate nationala si multa dragoste fata de natiunea sa-poporul roman.

Ordinul "Virtutea Militara"

In anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a batut doua medalii:"Virtutea Militara" si "Devotament si Curagiu".Dupa cum o arata si numele, prima a fost destinata militarilor, cea de-a doua, creata dupa insemnatele inundatii din primavara acelui an, urmau sa rasplateasca faptele celor care, cu riscul vietii, au salvat oameni si bunuri in timpul unor catastrofe naturale. Deoarece aceste doua medalii nu au fost constituite legal, nici nu au fost conferite oficial.

Venit dintr-o tara cu puternice traditii in domeniul decoratiilor, Carol I al Romaniei, desi constrans prin firmanul de numire, sa nu instituie niciun fel de distinctii, prin tratative diplomatice, a reusit ca Marele Vizir sa accepte ca domnitorul sa poata institui decoratii minore si, ca urmare, in 1872, se instituie Medalia"Virtutea Militara"(Decret nr.987) si Semnul Onorific pentru XVIII si XXV de ani petrecuti in armata (Decret 1057).

Medalia "Virtutea Militara"este o reluare a distinctiei create de Al.Ioan Cuza, avand doua clase ("de aur" si "de argint"), clasa a II-a acordandu-se si sergentilor reangajati, pentru 12 ani de serviciu.

Numai prin conferirea acestor doua ordine, printr-un Decret Regal, semnat de Carol I, precum si a unor inalte distinctii ruse, se confirma marea responsabilitate cu care muncea Matei Eminescu, spre binele natiunii romane.

Dupa incheierea razboiului, Matei este mutat la Regimentul 9 Dorobanti, cu grnizoana la Braila.

Sosirea in orasul de la Dunare este amintita chiar si de poetul Mihai Eminescu, la 10 martie 1880. "A sosit frate-meu la Bucuresti, amorezat si solicitand permutarea in Regimentul de Dorobanti ai Brailei".

Motivul era clar. Ofiterul Eminovici o cunoscuse pe Matilda Ilian Iosefescu, o tanara profesoara de istorie la Liceul de Fete din Braila, nascuta la Tecuci in 1856 si prietena a Veronicai Micle, iubita lui Eminescu. Prietenia dintre cele doua femei, dar si povestea de dragoste dintre Matei si Matilda este descrisa in scrisoarea trimisa de Veronica marelui poet, la 8 februarie 1880.

"Hanrieta (n.a.sora lui Eminescu) a plecat spre Botosani, eu am fost foarte ingrijorata, insa ea m-a asigurat ca dimpotriva, gerul ii este mai priincios decat aerul cald si s-a dus miercuri pentru a pregati pe Tata care avea a merge la Braila pentru nunta lui Matei. Biata Hanrieta, ce suflet bun si sincer, stii ce ingrijata era mai cu seama ca Matei l-a inselat pe Batran (n.a.tatal autorului) ca fata are 9000 de galbeni si ea abia de are una, e profesoara in Braila, o cunosc foarte bine, a petrecut mai multe vacante la mine. Fata e foarte buna, dar uratica, uratica, mai cu seama la gura e cam rar de urata si Hanrieta spunea ca Matei e amorezat foc."

La 6 aprilie 1880, in a doua duminica dupa Pasti, este inregistrata casatoria fratelui lui Eminescu, Matei cu profesoara Matilda Iosefescu. La eveniment participa si tatal ginerelui, caminarul Gheorghe Eminovici, sosit la Braila tocmai de la Botosani.

Desi unele documente spun ca la Braila ar fi fost, cu aceasta ocazie, chiar si Mihai Eminescu, acest lucru nu este real, poetul neparticipand din cauza ca a fost anuntat cu intarziere.

Tatal lui Eminescu a fost foarte incantat de Matilda, chiar dinaintea mariajului, Veronica Micle scriindu-i lui Eminescu ca "batranul asemenea a fost la Braila si a stat 15 zile la Matilda Iosefescu, numele viitoarei nurori si a ramas asa de incantat de ea, incat dupa ce s-a intors i-a facut poezii si i le-a trimis."

La Braila se nasc cei doi copii ai lui Matei Eminovici si a Matildei: Ion Traian Victor si Maria Lucretia Verginia. La 13 iulie 1886 a venit pe lume si Victor, cel ce va deveni un cunoscut publicist si avocat, iar la 1 august 1887 se naste Maria, care va muri doar dupa cateva luni.

Relatia acestora se raceste dupa aproximativ 10 ani, unul din motive fiind viata extraconjugala a acestuia.

In anul 1880, Matei Eminescu a fost avansat la gradul de locotenent, iar in anul 1886 la gradul de capitan.

Mutat de la Regimentul 9 Dorobanti din Braila la Regimentul 32 Dorobanti din Mizil, unde va fi comandant al Companiei 2, ofiterul cere divortul de Matilda, fiind indragostit de Ana Condeescu din Mizil.

In urma repetatelor conflice cu superiorii sai, ofiterul se retrage in anul 1892, in acelasi an adoptand legal numele de Eminescu.

La doar 35 de ani, tanarul inca, inalt, subtirel, cu o figura senina, barbat frumos si darz, dezbraca tunica de capitan al Armatei Romane, cu sase decoratii pe piept (4 romanesti si 2 rusesti), pentru a imbraca pentru restul vietii haina civila.

Dupa pronuntarea divortului, Matei se casatoreste cu Ana Condeescu, care ii va darui 4 copii, doi baieti si doua fete.

Lelia (1891-1896)

Ecaterina(1892-1970) s-a casatorit cu Alexandru Persu si a avut 3 copii:Ioan Spiru (n.1912) de profesie inginer care nu a avut urmasi;Anton-Eugen (1914-1934) a terminat agronomia la Bucuresti; Sanda( n.1930) a terminat metalurgia-casatorita cu Florea Oprea, are 2 copii: (Florin-Viorel-n.1967-Facultatea de Mecanica Galati;Marina-Ioana-n.1954-a terminat Institutul Politehnic Bucuresti si s-a casatorit cu Nicolae Olaru sI are 2 copii:Matei Alexandru(n.1983) si Mihnea-Ioan (n.1987)

Hanibal(1893-1911)

Gheorghe(1895-1988)-a urmat si el o cariera militara. A luptat ca voluntar in Primul Razboi Mondial (1916-1918), participand la luptele de la Marasesti (1917). A avansat pana la gradul de locotenent-colonel de graniceri la Braila. Gheorghe Eminescu a lucrat ca profesor de istorie militara, fiind autorul unei carti despre Napoleon Bonaparte. Manuscrisul i-a fost confiscat la arestare, dar i s-a restituit autorului dupa eliberarea sa din inchisoare. Cartea a fost publicata ulterior de catre Editura Academiei R.S.R., fiind ulterior reeditata cu revizuiri si adaugiri. Este una dintre putinele monografii istorice despre Napoleon Bonaparte, scrise de un autor roman. Imediat dupa venirea comunistilor la putere, Gheorghe Eminescu a fost dat afara din armata si s-a inscris in chiar acel an in Partidul National Taranesc.

 A fost arestat in 1947 si condamnat la 7 ani inchisoare. A fost detinut in penitenciarele Jilava, Aiud si lagarul de la Peninsula. A fost eliberat din inchisoare la 21 aprilie 1954, din penitenciarul Ocnele Mari.

Dupa eliberare, a revenit in Bucuresti, unde a locuit pe strada Maior Laurentiu Claudiu nr.23. A murit acolo la varsta de 93 de ani. A fost casatorit cu Elena Labunteva si a avut o fata: Iolanda Eminescu (1921-1998)-absolventa a facultatii de drept din Bucuresti-care a ajuns o distinsa personalitate a stiintei juridice romanesti, care la randul ei a avut tot o fata, pe Roxana Eminescu (n.1947), absolventa a Facultatii de Filologie Bucuresti sI traieste in Franta. Aceasta are un baiat pe nume Ion Teodor Eminescu-Iacobescu (n.1983)

In 1897 tanara din Mizil cere divortul de fostul ofiter pe motiv ca ar avea o fire violenta si i se incredinteaza cresterea copiilor minori.

A fost si a ramas si dupa trecerea in rezerva, pastratorul unei mandri chiar fanatice, a cinstei si omeniei celor doua tulpini, Eminovici si Iurascu, si a tuturor celor buni din neamul lor.

Dupa razboi, dincolo de unele functii date de cariera militara, s-a consacrat ingrijirii editiilor de scrieri ale marelui poet.

 Isi aduce, ca memorialist, o contributie valoroasa la elucidarea multor aspecte  biografice ale Eminovicilor, mai ales in ce-l priveste pe fratele sau Mihai Eminescu, fiind revelatoare in acest sens bogata corespondenta purtata in 1909 cu, Corneliu Botez din Galati, sau cu altii care urmareau a reconstitui biografia lui Mihai Eminescu, a familiei Eminovici in general.

Indeletnicirile i-au fost apoi diverse si amestecate ca si viata de familie, casatorindu-se a doua oara cu Ana Condeescu (avand cu aceasta patru copii, printre care si pe Gheorghe-ofiter cu gradul de colonel din Bucuresti, prin acesta continuandu-se filiera arborelui pe numele lui Eminescu.

Din cartile lui de vizita rezulta specificarea, pe langa aceea de"capitan in retragere" si aceea student al "Institutului politehnic din Praga", ceea ce presupune o activitate inginereasca (si de care se vorbise), fapt confirmat si de inscrisul de pe piatra funerara din Cimitirul Romanesc din Bistrita, unde scrie, inaintea numelui, cuvantul de inginer, dar confirmat fiind si de marturiile celei mai mari nepoate ale lui Matei Eminescu, Natalia Eminescu, fosta asistenta medicala, care probabil mai traieste in cartierul bucurestean Titan, la cei peste 70 de ani care ii avea in anul 2010.

In viata lui, Matei Eminescu a fost casatorit de trei ori, avand 12 descendenti, imprastiati prin tara si strainatate, a trait pe la Afumati, Bistrita de Jos (jud.Bacau), Glogova, Braila, Galati, dupa care s-a retras la Turnu Severin.

Ceea ce este deosebit de important, este faptul ca, prin Matei Eminescu, cei 12  descendenti din care 7 poarta acest nume mare: EMINESCU, un nume care va arde ca o faclie peste veacuri, este ca far calauzitor, in care omul sa se poata identifica cu ceea ce este mai bun si mai frumos in viata, sa aiba puterea de a lupta impotriva greselilor, de a lupta continuu pentru autodepasire.

In semn de binemeritata recunoastere si pretuire fata de cel ce a fost si este POETUL NEPERECHE al romanilor, descendentii capitanului inginer-veteran al Razboiului de independenta, Matei Eminescu, sunt invitati in multe locuri din tara, la sesiuni comemorative sau spectacole omagiale, inclusiv la Academia Romana la Bucuresti.

Atunci, noi de ce sa nu ne aducem mereu aminte si sa-l pomenim, pe cel ce-si doarme somnul de veci, aici la noi, in Bistrita ?

A treia casatorie, a capitanului inginer Matei Eminescu, cu Silvia Maieru, s-a intemeiat, la Turnu Severin, unde a trait si ca pensionar pana la venirea lui in Bistrita.

Perioada severineana este pentru Matei Eminescu o perioada de memorialist.

Nimeni nu a facut precizari mai competente si pertinente, de o nespusa sinceritate, chiar si cand erau nefavorabile lui sau familiei, dar favorabile adevarului si istoriei literare.

De fapt, si aceasta este un motiv pentru care merita neuitarea urmasilor, a chinuitului si singuratecului Matei Eminescu, care: "Nu vorbea cu nimeni. Evita pe cat putea societatea si privirile iscoditoare ale vecinilor din cartier le raspundea cu un zambet de dispret", cum si-l aminteste Liviu Bratoloveanu.

Un al treilea motiv al neuitarii este oferit de sufletul lui iubitor de neam si partizan al ideii de intregire a tarii lui, a Unirii din 1918, manifestand ostilitate si dispret fata de nemtii ocupanti in Primul Razboi Mondial ai teritoriului romanesc.

Despre acestea prof.Stefan Lupu (cel care il cunoscuse si la moartea lui a scris in 1930, in " Saptamana", nr.1,p.1) urmatoarele:"Ii era drag sa-si aminteasca actele de vitejie ale soldatului roman si n-avea destule cuvinte cu cari sa infiereze purtarea nemtilor in teritoriul de ocupatie. In ura lor fata de romani, i-au distrus si lui tot avutul ce si-l adunase in trudita lui viata".

Iar la intaia ocazie ce i-o oferise imprejurarile, Matei Eminescu nu ezita sa vina in Transilvania, sa se stabileasca la Bistrita, si sa ramana definitiv in pamantul ei (decedand la 12 decembrie 1929, oras unde a si fost inmormantat la 15 decermbrie, in cimitirul romanesc, cu toate onorurile cuvenite), ca un simbol al intregirii tarii lui si al neamului romanesc. Mormantul lui este strajuit de o piatra de capatai, destul de impunatoare, ce a fost ridicata de catre primaria orasului Bistrita, cu insemnele: "ingrijirea mormantului o avuse in suflet si in fapta, in trecut, profesorul Stefan Lupu, s-a executat de catre mesterul Vasile Nedelea, din initiativa profesorului Leonida Danila."

Poate ca este bine, ca in acest cadru sa prezentam si cateva aspecte din activitatea acestor trei romani de mare omenie, ce s-au ocupat de locul de veci al fratelui cel mic al poetului etern al neamului romanesc.

Stefan Lupu, ce mi-a fost si mie dascal in perioada 1956-1959, face parte din prima serie de studenti ardeleni de dupa Unire care pleaca la Universitatea din Bucuresti. Acolo il cunoaste foarte bine pe George Calinescu, cu care se intalnea la cursurile de limba si literatura romana.

Dupa incheierea anului II de facultate, atras de renumele lui Garabet Ibraileanu, pleaca la Iasi.

Perioada ieseana ii va fi hotaratoare in desavarsirea studiilor si realizarii sale profesionale.

Exemplul stralucitilor dascali isi va pune amprenta in lunga lui cariera de dascal la Liceele din Nasaud, Bistrita, Deva si din nou la Bistrita.

Concomitent cu activitatea la catedra a avut neantrerupt si preocupari de cercetare a istoriei literare.

Fiind coleg de clasa cu un nepot al profesorului, este vorba de cel care avea sa devina prorectorul Facultatii  Electrotehnice Timosoara-Adrian Buta, vizitam des casa profesorului Stefan Lupu, casa ce exista si astazi, pe straduta de langa terenul de sport al Spitalului Judetean B.N., astazi aflandu-se cabinetele medicale a mai multor medici de familie.

In acea casa locuia si familia colegului meu de generala, Buta. Fiind foarte buni colegi si prieteni cu Adi Buta-nepotul direct al profesolului, care atunci avea o curte foarte mare si avea iesire pe actuala str. Gl.Grigore Balan, acolo ne adunam, mai ales vara, in vacanta, mai multi colegi, printre care: dr.Olaritiu Radu-decedat, ec.Rusu Adrian-decedat, prof. Broasca Alexandru, ec. Motoc Mihai, asistand la multele povesti spuse de prof.Stefan Lupu, in bibleoteca lui enorma, aflata intr-o veranda mare de la parterul cladirii.

Stefan Lupu a fost si un ziarist de aleasa clasa. O orientare sanatoasa, cinstita i-a caracterizat intreaga viata publicistica.

A initiat si fondat cateva ziare, iar sutele de articole raspandite in presa locala continea problematica social-umana, din perioada interbelica.

Numele prof. Stefan Lupu este legat de colectiile ziarelor de faima fara egal, care au fost :"Saptamana" bistriteana in perioada anilor 1928-1940 si "Nazuinta" din perioada 1938-1940.

Subiectele lui preferate au fost:

Dreptate, cinste, omenie,

Recunostinta unui neam,

 Lipsa de cultura la sate,

 Alegearea carierei,

 Omenia omenie asteapta.

Calitatea lui de presedinte al comitetului de conducere, de redactor responsabil, de director, a fost garantia unei prese romanesti oneste si corecte, precum si punte de apropiere si colaborare cu presa locala in limbile minoritatilor nationale.

 In anul scolar 1928-1929 il gasim pe  Stefan Lupu, in calitate de profesor suplinitor de limba romana.

In anul 1945, autoritatile romane trebuia sa-si reorganizeze invatamantul din judet, sa reinfiinteze Liceul Romanesc "Alexandru Odobescu" desfiintat de autoritatile horthyste dupa 1940 si sa refaca invatamantul cu predare in limba romana.

Astfel, in cladirea Gimnaziului Evanghelic C.A. din Bistrita, functioneaza intre 1945-1948 Liceul"Alexandru Odobescu"al carui director a fost prof. Stefan Lupu.

In aceeasi cladire a functionat, intre 1945-1948, si Gimnaziul de fete, devenit din 1946 Liceul teoretic de fete Bistrita.

Exemplul lui de-o viata, de om adevarat, de pedagog cu vocatie mare educationala, a influentat si educat, formand mii de caractere din generatiile mai tinere ale Transilvaniei, in special din tinutul Bistritei si Nasaudului.

Harnicia lui pana in ultimul an al vietii ( a decedat in iulie 1973), a fost apreciata de conducerea statului roman care l-a rasplatit cu inalte decoratii.

Mi-l aduc aminte prin glasul lui bland si melodios atunci cand ne povestea noua elevilor.

Era un om de talie medie,  cu un mers calm, precum glasul sau, argintul parului dandu-i prestanta unui intelectual de marca. Profesorul Stefan Lupu se impunea prin simplitatea si modestia sa, prin atasamentul fata de oamenii simpli, carora incerca sa le transmita sentimente de respect fata de tara si neamul sau. 

 

Autor col.® Cordovan Ioan.

2 commentarii12572 vizualizări03 august 2013




rss 2.0
rss 2.0