Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Istorie Marti 07 Iulie 2020 - 9746 vizitatori azi
BEJENARII BISTRITENI SI NASAUDENI IN BUCOVINA.

Asezarea geografica a Romaniei a avut drept urmare o necontenita miscare omeneasca pe teritoriul ei. Invaziile popoarelor migratoare, colonizarile facute prin aducerea sasilor si svabilor, ori infiltrarile lente soldate cu patrunderea rutenilor, evreilor si a altor etnii, si de ce nu,  si a miscarilor mai vii de-a lungul vailor largi, ale ungurilor si a secuilor, este o dovada a miscarilor continuie ale oamenilor pe un teritoriu in care se afla o populatie bastinasa, legata de acest pamant, care si la aparat,chiar cu pretul vietii, pentru a nu fi instrainat.

In fata navalirilor tatare, turcesti, populatia isi ia lumea in cap. Asa a fost pe vremea invaziunii lui Soliman impotriva lui Petru Rares.

In veacul al 17-lea populatia Moldovei din aceasta pricina era mai mica decat pe vremea lui Stefan cel Mare.

Din Moldova-de Jos-, la sfarsitul veacului al XVIII-lea, bejenarii ajung in Bucovina, sporita ca populatie cu vreo 6.000 de familii.

Cu toata aceasta statornicie a romanului pe pamantul sau natal, in decursul veacurilor trecute, multi dintre locuitorii romani ai tinutului nord-estic ardelean, in grupuri mai mari ori mai mici, sau singuratici si-au parasit vatra stramoseasca, apucau calea pribegiei spre Bucovina si Moldova.

Virgil Sotropa mentiona in Arhiva Somesana nr.16, in articolul intitulat "Bejenii in secolul XVIII ca: " Valahii…s-au imprastiat foarte mult, asa ca sate intregi au ramas goale. Deoarece ei locuiesc prin munti pe pamant arid, trebuie sa-si cumpere cerealele necesare;Chiar si cei ce au mai ramas pe loc, la primavara fara indoiala vor pleca in alta parte si astfel restul vidicanilor nu va putea purta poverile ."

S-a constatat ca in anii 1738 si 1739 au plecat din satele districtului romanesc somesan 15 locuitori, impreuna cu sotiile si cu copii, trecand in Moldova si alti 15 romani argati au trecut in Maramures.

In anul 1740, bejenarii insirati pe comune arata astfel:

Maieru=9 bejenari

Rodna=32 bejenari

Lesu =14 bejenari

Rebra Mare=9 bejenari

Nasaud=11 bejenari

Hordou=10 bejenari

Telciu=18 bejenari

Bichigiu=11 bejenari

Suplai=8 bejenari

Poieni=16 bejenari

Zagra=10 bejenari

Runc=16 bejenari

Mocod=14 bejenari

Sangeorz=6 bejenari

In total, din aceste sate au fugit peste munti in Moldova un numar de 184 de persoane.

In anul urmator 1741 foarte multi au amenintat autoritatile ca:"…indatace se va incalzi mai bine pleaca in lume, fug de aici", iar in 26 iunie 1742 primarul bistritean Stefan Seiwert de Rosenberg le scrie deputatilor bistriteni din Sibiu, ca"nici nu cuteaza sa publice ordinul guberniului privitor la noile contributii, caci*districtualii sarmani pleaca in cete de cate 10-20 in tara la lucru, ba se duc si la Ungaria, cum de curand au plecat deodata 35 din Maieru*".

In septembrie acelasi an, magistratul bistritean le scrie deputatilor sai la Sibiu ca in timpul din urma*au fugit peste 400 contribuabili in Moldova si in alte parti*

Astfel de stiri ingrijoratoare despre bejenari care se adunau in cete mari pentru a lua calea strainatatii, apareau in fiecare an.

Asa spre exemplu, la 14 iunie 1746, o ceata mare de oameni, avand in frunte pe primarul George din Tauri, alaturi de oameni veniti din Mintiu, Lusca, Feldru, Sangeorz, Maieru si Rodna, au plecat spre Moldova, caci nu au mai putut suporta birurile si robotele grele iobagesti si au fost gata mai bine sa moara decat sa se intoarca de unde au plecat. Erau cam 300 barbati si femei, dintre care 102 armati cu pusti, iar ceilalti cu lanci, coase si furci de fier; chiar si femeile aveau arme.Aceasta masa de oameni, impartita in trei grupuri, au luat cu ei si vitele, plecand pe muntele Craia, peste Gusatu Rebrisorenilor, Pietrosul Mocodenilor, Obarsia Cormaii, Bujdei si Furtuceni, apoi peste muntii maramureseni au apucat-o spre Moldova. Aveau cu ei multe vite cornute si cai. Dintre puscasi un grup mergea in frunte, altul in urma, ca si cand ar fi fost o armata, organizata cu detasamente de avangarda si ariergarda.

Insasi imparateasa imperiului habsburgic, Maria Teresia, a fost ingrijorata de aceste emigrari in masa, poruncind sa se caute motivele emigrarii si sa impiedice pe toate caile ca "contribuabilii valahi" sa poata fugi din tara.

Motivele plecarii lor erau diferite:

Saracia

Lipsa de pamant roditor

Scumpetea

Foametea

Asupriri si persecutii

Conflicte religioase, si mai ales…

Frica de catanie.

Din cauza prea marilor si multelor poveri, mai cu seama districtualii valahi, fug si se expatriaza in Moldova.

Acasa , averile fugarilor se licitau, ori erau daruite orisicui de catre magistrat.

Au fost cazuri, precum cel din 23 martie 1757, cand dezertase chiar si trei paznici de cordon; acestora insa li-se ierta delictul dupa ce au promis ca nu vor mai dezerta, lucru neadevarat, exemplificat prin urmatorul exemplu: "Iosif Morosan din Nasaud, dezertand de la cordon si fiind prins, in 4 iunie 1757 a fost pedepsit cu moartea.

In 4 decembrie 1761, magistratul ii scrie primarului Klein, delegat la Sibiu, ca comandantul garnizoanei a primit ordinul sa ridice iarsi pe cele doua spanzuratori pe bejenarii ale caror funii au fost taiate de oameni necunoscuti. In acest scop a plecat la cordon locotenentul Pothoranyi cu 24 de soldati.

Au fost date pedepse aspre pentru bejenarii care erau prinsi si de alta natura, precum: amenintarea cu spanzuratoarea, 39 zile de carantina si bataie cu 24 de bete, sau chiar temnita 21 de zile sau 90 de zile, o inventie mai noua fiind pedeapsa in bani- 1 bat=1 florin.

Plaiesii, soldatii cordonasi plasati in munti precum si functionarii si paznicii de la vami si carantine, aveau multe necazuri si suparari din cauza bejenarilor. 

Cu toate aceste mari pedepse, care ii amenintau pe fugari, acestia nu se vor lasa induplecati sa se intoarca inapoi acasa.

 Ei aflau poteci ascunse prin muntii paziti de cordonul plaiesilor si militienilor, pe care treceau la fratii lor moldoveni, formand acolo asezari noi, ori gasind gasdusag prin satele existente.

Cunoscuta fiind iubirea netarmurita a taranului roman fata de glia unde s-a nascut si a crescut, ne putem inchipui ce navalnice zvarcoliri sufletesti erau in stare sa-i porneasca pe taranii nostri pe drumul nesigurantei si al suferintelor in pribegie.

Despoierea taranimii romane de drepturile de proprietate asupra pamantului cultivabil in folosul nobililor si burghezilor straini: sasi, secui si maghiari, apoi legarea de glie si despoierea de dreptul de libera migratiune, precum si stoarcerile fiscale-caci taranii romani erau priviti drept avere a statului, la care se adauga apasarile strivitoare ale obligatiilor iobagiale, erau cauze economice suficiente pentru a determina pe taranii romani sa-si paraseasca vatra de bastina si sa caute un trai mai tihnit, mai omenesc, dincolo de munti, unde traiau frati de aceasi limba si credinta cu dansii.

La cauzele de natura economica se mai adauga si altele, de natura politica, sociala si confesionala, care au contribuit si ele, intr-o masura foarte larga la inrautatirea situatiei taranimii ardelene, in propria lor tara de bastina.

Natiunea romana nu era recunoscuta ca natiune politica in Ardeal, alaturi de natiunea saseasca, seacuiasca sau cea ungureasca (maghiara).

Persecutiile religioase, din cauza pastrarii credintei stramosesti, a umplut cupa amaraciunilor si suferintelor.

Astfel, manati de diferite nevoi, grupuri numeroase de tarani ardeleni au parasit vechea lor patrie pentru a-si cauta alta noua in Moldova sau in Tara Romaneasca, in care munca si harnicia lor sa gaseasca o rasplata mai dreapta si un trai mai omenesc.

Un cercetator naturalist francez, Haquet, a efectuat o calatorie prin Ardeal in anul 1763, care ne-a descris un tablou jalnic asupra starii politice, sociale si economice a taranimii romane.

El spunea ca neamul acesta de: "romani, parasiti si asupriti, ce au pamanturile cele mai rele din intreg Ardealul. Sunt izgoniti pe pamanturile cele mai pustii si mai paraginite, dar si acestea li se rapesc de indata ce sunt lazuite si desfundate pentru culturi prin sudoarea fetei lor. Fiecare burghez, sau nobil sas sau ungur poate lua in stapanire aceste pamanturi, chiar daca taranii romani le-au stapanit sute de ani, gonindu-i pe acestia in munti cu toata familia."

In Moldova, bejenarii se bucurau de unele inlesniri chiar din prima zi a sosirii, timp de 6 luni putand sa-si aleaga salasul, dupa care participau la suportarea sarcinilor care erau mai reduse ca in Ardeal.

 De asemenea, erau foarte cautati fiind oameni muncitori si priceputi in ale gospodariei, deoarece boierii si manastirile trimeteau adesea agenti in Ardeal ca sa-i indemne spre emigrare, iar organele de granita le inlesneau trecerea dintr-o parte in alta.

Acesti agenti ademeneau locuitorii din Ardeal, pentru a-i determina sa fuga in Bucovina.

 Boierii, manastirile si chiar targurile capatau dreptul sa faca slobozii pe pamanturile parasite, cu chemati de pe aiurea: "..macaru sarb, macaru arbanas, macaru grec, macaru ungurean, macaru moldovean".

Aceste slobozenii explica de fapt si migrarea rutenilor in judetul Dorohoi si Botosani, a bulgarilor si sarbilor in judetele dinspre Dunare.

Cele mai numeroase miscari pe intindere mare, au avut loc in perioada secolelor al XVI-lea pana in al XVIII-lea, perioada zbuciumata din istoria neamului.

Infiintarea regimentelor de granita romanesti-1762- au dat o noua pricina pentru emigrare, tocmai datorita faptului ca, la inceput s-au primit in randurile regimentelor, numai romani uniti, iar cei neuniti (ortodocsi) fiind indemnati a trece la unire.

In partile Nasaudului, populatia a primit cu bucurie infiintarea regimentului graniceresc, fiindca granicerii se bucurau de anumite inlesniri si libertati, scapand de asuprirea burgheziei sasesti bistritene.

Romanii din Ardeal sint supusi unei presiuni crescute pentru a trece la confesiunea greco-catolica. Puteau fi astfel mai lesne dirijati.

 De asemenea, cresc presiunile economice (supravegherea drastica a colectarii veniturilor) si cele militaresti (infiintarea regimentelor de asa numitii "graniceri").

 Iata deci, trei motive care i-au determinat pe multi romani ardeleni sa "fuga" fie in Moldova (cei din nord), fie in Muntenia (cei din vest).

 Uneori, au ramas parasite sate intregi. Calea a fost deschisa, din vremuri stravechi, de oieri.

Traseele de fuga, se transmiteau din om, in om, acestea fiind urmatoarele:

Peste Muntii Bargaului

Un drum binecunoscut era: Padurea Ghinzii, prin satele Cusma si Uifalau, apoi prin padurile Bargauanilor-Cusmanilor-Uifalenilor si Petrisenilor-tot pe muchiile dealurilor. De aici peste Brazda trec pe carari foarte inguste pana pe plaiuri.

Un alt traseu era peste hotarul Uifalenilor, si la Sosa se trece in padurea Petrisanilor, de unde se lua pe muchie peste Piatra Petrisului (Stana Pietrisului) si se ajungea la Brazda.

Alti fugari, treceau peste hotarul Dumitritii spre Gura Budacului, de aici ajungeau la Brazda, pe drumul cel stramt.

Un alt traseu era peste hotarul Dumitritii si peste muntele acestei comune, numit Duca, pana la Brazda.

Unul din traseele foarte folosite a fost: pe muntele Craia, de unde se pleca peste Gusatu Rebrisorenilor, Pietrosul Mocodenilor, Obarsia Cormaii, Bujdei si Furticeni, apoi peste muntii maramureseni bejenarii o apucau spre Moldova.

Unii fugari bejenari au trecut peste muntele Tapu la satul Borsa in Maramures, iar de acolo in Campulungul Moldovei.

O alta trecere fiind drumul peste Borsa si muntele Tapu, apoi peste Craciunel si Izvor la Rodna.

Unii bejenari o apucau prin padurile Cepanului, de unde o apucau apoi pe drumul spre Moldova, dar numai dupa ce erau bine organizati, echipati si armati. Acest traseu era considerat un traseu mai in siguranta.

Mare le-a fost insa dezamagirea cand au fost instiintati ca cei ce doresc sa intre in randurile granicerilor trebuie sa se lepede de credinta strabuna si sa imbratiseze unirea (greco-catolicismul).

Cum insa oamenii acestia simpli vedeau in parasirea legii o pierdere a sufletului, multi s-au opus, parasind vatra mai degraba, decat legea credintei strabune-crestin ortodoxa.

Taranii romani vedeau in bejenarie (pribegie prin fuga) singura lor salvare si de aceea, incepand cu anul 1762, ei au emigrat in grupuri mari in Moldova.

La horatul Moldovei au avut loc ciocniri sangeroase, cu morti si raniti.

In 1763, 23 de sate din tinutul Bistritei, vreo 24.000 familii romanesti, fug, in Moldova. In urma prigonirilor de dupa rascoala lui Horea, trecatorile muntilolr se impanzesc de fugari. Cosna, Neagra-Sarului, Dorna si alte localitati sunt populate cu tarani din Transilvania.

Numai din Ilva Mare au emigrat (bejenarit) 86 de familii, cu aproximativ 446 membri.

Intre anii 1738-1758 (deci o perioada scurta de doar 20 de ani) intalnim asezari sporadice in zona Bucovinei.

De la 1760, bejeniile devin tot mai frecvente si ating punctul culminant intre 1761-1764, cand se constata emigratiuni in masa, in legatura cu cunoscutele tulburari din partile Nasaudului.

Atunci sate intregi au pribegit in Moldova in frunte cu preotul, dascalul, primarul, vornicul si vatamanul, cand satele Botosana, Balaceana si Tereblecea au primit contigentele cele mai mari de graniceri.

Abstractie facand exodul din partile Nasaudului (1763-1764), bejenarii soseau de regula in grupuri mici de 2-5 familii si se asezau sau intr-un singur sat, sau in sate vecine.

In anul urmator, mai emigra un grup de cateva familii, iar dupa o intrerupere de cativa ani, langa bejenarii stabiliti de cativa ani, se mai adaugau alte grupuri, care preferau satele unde se gaseau cunoscuti din Ardeal.

Ocupatia celor mai multi era agricultura.

Gasim in schimb si multi meseriasi intre acesti bejenari:

Botnari

Morari

Dulgheri

Potcovari (fierari)

Cojocari

Tamplari

Lacatusi

Sindrilari

Rotari

In doua sate gasim invatatori emigrati din Ardeal:

La Balaceana era invatator Grigore Cretul din Ilva Mare

La Botosana erau chiar doi invatatori:Iacob Stirciu din Maieru si Maftei a Popi din Ilva Mare.

Chiar si protopopul Anton din Nasaud, impreuna cu diacul Arsinte CosoritI sI un numeros grup de bejenari au plecat prin Maieru-Rodna pana in Moldova. La fel a facut si protopopul Toader Putilean, alaturi de Popa Mitru, un calugar de la Rebra Mare, care s-au oferit sa fie calauza unui grup de fugari peste munti.

La salasluirea lor in Moldova/Bucovina, bejenarii primeau pamanturi de aratura si fanat.

Ogoarele si fanetele le primeau spre folosinta individuala, pamanturile ramaneau insa nealese, in devalmasie.

Intinderea pamantului arabil se socotea dupa cantitatea de samanta, variind intre 0,5-5 falci.

Bejenarii primeau pamant fara plata, in schimbul zeciuelii si prestatiei.

Impropietarirea s-a facut numai in anul 1848.

Multi dintre bejenari au ramas simpli palmasi fara pamant.

Doresc sa punctez faptul ca, romanii transilvaneni care au pribegit in Moldova din cauza celor multe persecutii, care le-am amintit mai inainte si toate fiind persecutii doar ale stapanirii, au intemeiat in Moldova multe localitati, care au devenit "obligatorii" dupa anul 1796, primind statutul de atestare documentara.

Muntii care separau cele doua tari, romane de alt fel si surori, n-au constituit o bariera de netrecut:" Carpatii n-au impiedicat niciodata relatiile comerciale intre orasul sasesc Bistrita si populatia romaneasca de cealalalta parte a acestor munti."

Apartenenta localitatilor Cosna si Carlibaba Ardeleana la tinutul Nasaudului a fost tratata abia in ultima perioada de catre conferentiarul universitar dr. Mircea Muresianu, in lucrarea sa:"Districtul Graniceresc Nasaudean (1762-1851)-Ed.Presa Universitara Clujeana, 2000.

Pacat ca nu a dezvoltat acest subiect, decat la modul general.

Cosna a fost si este punctul de contact al Ardealului cu Moldova inca din cele mai vechi timpuri.

Chiar daca asezarea este atestata abia in 1735, totusi teritoriul ei, lunca Cosnii a constituit punctul de plecare/sosire peste Muntii Suhardului pe Plaiul Moldovei (drumul peste Rotunda fiind construit mult mai tarziu, la 1812-1817), a celor ce treceau dintr-o parte in alta a teritoriilor romanesti.

Din lunca Cosnii au pornit spre Ardeal tatarii pentru a ataca si distruge "infloritoarea"Rodna in cumplitul an 1242, in ziua de Pasti, ingropand sub daramaturile zidurilor bisericii o multime de oameni.

Mai tarziu, la Cosna sau Carlibaba (infiintata in 1804) au sosit bejenarii din Ardeal fugiti de asuprirea straina, dar si in urma Unirii de la 1700 a bisericii romane ortodoxe din Ardeal, cu Roma, cand  ardelenii ortodocsi au fugit spre Moldova, unde au fost bine primiti, fiind scutiti de taxe o perioada de timp si primeau loc de casa, de unde si versurile populare:

"La Moldova-i mult mai bine

Cine mere nu mai vine."

Se poate vedea popularea satelor din nordul Moldovei cu bejenarii din Ardeal si dintr-o harta intocmita de catre prof. Ion Bureaca pe aceasta tema.

Delimitarea granitei dintre Ardeal si Moldova a fost obiect de disputa mai multe veacuri si abia in secolul al XVIII-lea:"Regimul austriac a facut mai multe incercari pentru regularea acestor limite. Asa relativ la Transilvania in anul 1718 cu ocazia inceierii  tratatului de pace de la Passarovit si dupa aceea, la 1741.

Cu ocazia petractarii din acel an, s-a declarat comisarul turcesc Mencafat Effendi. El s-a invoit a se statori limitele pe divortiul apelor (cumpana apelor), intrucat teritoriul ce cade dincoace sa apartina la Transilvania, iar ce cade dincolo, de Muntenia si Moldova." (Florian Porcius, Istoricul Tinutului Graniceresc al Nasaudului, Editat de prof. Liviu Paius, Editura Napoca Star-Cluj-Napoca-2005, p.36-37).

Aceste tratative au esuat si nu au fost reluate pana in 1796, cand:"… fiind Turcia in razboi cu Rusia, Austria a aflat ocazia binevenita spre a-si executa planul sau pentru regularea limitelor, respectiv pentru largirea teritoriului Transilvaniei conform operatului contelui Marsigli din anul 1700".

Cu aceasta ocazie, granitele Transilvaniei au fost mutate pe apa Cosnei astfel:

"In punctul cel mai jos al Piciorului Bancului ce formeaza granita regimentului, Valea Borcutului se intalneste cu acele ape ce curg dispre muntii graniceresti Poiana Cosnii, Poiana Neteda si Paluta si din acest punct de confluenta apa ia numele de Cosna, de aici pana in varsarea Tesnei Imputite in Cosna, mijlocul raului Cosna formeaza granita tarii. De la varsarea Tesnei Imputite in Cosna, patul primului parau formeaza granita tarii pana la izvorul sau pe cea mai mare inaltime a Priporului Candrii". ( ibidem prof.Liviu Paius-p.164-167)

In luna iulie 1760 din Besineu au fugit 6 valahi, o luna mai tarziu aflandu-se alti  30 de fugari din Cepan si 33 de fugari din Sigmir si inca cativa din Sanmihai si Herina.

Dupa  cum se poate observa, granita Transilvaniei a fost mutata pe apa Cosnii, ceea ce a dus ca la acea data:"Cu ocazia revendicarii, in 1769 s-a ocupat si o parte a comunei Candreni (acum apartinatoare Bucovinei), ce se numeste "Cosna" sau "Todascani" (de la familia Todasca) ai carei locuitori s-au subordonat jurisdictiei militare din Districtul Militar al Rodnei, desi au ramas nemilitarizati. Acesti locuitori au platit contributia de pamant si inca o asa numita "taxa protexionala" la fondul de provente din acest district, iar contributia de cap si de vite, la visteria "tarii".(ibidem prof.Liviu Paius-p.164)

Ulterior, prin pacea de la Sistov din anul 1791 a fost recunoscuta de Poarta Otomana aceasta ocupare a teritoriului moldovenesc si apoi la 1792 s-a stabilit noua granita, cand teritoriul ocupat s-a numit"revindicat", iar muntii cuprinsi in acest teritoriu s-au numit "muntii revindicati".

La noua impartire a muntilor intre comunele graniceresti din 1796:"Toti muntii de pe teritoriul Districtului Militar al Rodnei, fara considerare de natura lor anterioara, adica atat cei avuti "ab antiquo", cat si cei revindicati si cei alodiali rascumparati, s-au contopit intr-o masa comuna, din care pentru fiecare comuna s-a destinat o anumita parte" (ibidem prof.Liviu Paius-p.37)

De fapt, daca stam bine sa analizam, acesta a fost si motivul deselor confruntari  din justitia zilelor noastre, privind dreptul de propietate asupra padurilor din acea zona.

Atat la impartirea cea din 1796 cat si la cea din 1807, doi dintre "muntii revindicati", Poiana Cosnii si Paluta nu a fost dati niciunei comune.

Abia mai tarziu, cand muntele Craciunel a fost atribuit "Terenului montan de la Rodna", muntii Poiana Cosnii si Paluta s-au dat ca echivalent comunei Rodna.

Am facut aceasta mica deviere, tocmai pentru a ajunge tot la subiectul nostru-despre pribegie.

Cosna cu denumirea ei este cunoscuta de locuitorii locali si de tara intreaga, dar Cosna cu denumirea de "Todascani" este cunoscuta numai prin locuitorii locali, numele de Todasca fiind al unei familii de bejenari din zona Maieru stabiliti in acea zona.

Todascani, care mai tarziu si-a capatat numirea de "Cosna", de la raul curgator prin comunitate, care se numeste Cosna, isi trage primul nume de la o familie Todasca, mai precis, Crciun Todasca, care au capatat locul de la un batran, la anno 1735, cu invoirea domnului Tarii Moldovei, cu numele Serban Cantacuzino, prin urmare toti locuitorii se trag din acea familie. Din documentele scrise la anul 1735 se vede cum ca, comunitatea Cosna si-ar fi capatat numele de Todascani, de la o familie Todasca, care au locuit acest pamant de la inceput.

Navala bejenarilor ardeleni a continuat si dupa 1778. Astfel, dupa ocuparea Bucovinei de catre austrieci in anul 1775, peste 786 familii cu 3.209 de suflete, cu care si vite, au plecat in Moldova.

Cei din Moldova au fost urmariti multa vreme pentru a fi readusi si numai cu mari greutati au putut ramane unde se aflau.

In arhivele din Viena s-au pastrat doua consignatii/conscrieri/relative la bejenarii ardeleni, care in 1778 se gaseau in anumite sate din Bucovina.

Consignatiile sunt alcatuite de ofiteri, care, mergand din sat in sat, au stat de vorba cu bejenarii si i-au trecut in tabelele lor, care cuprindeau:

Numele satului sau mosiei unde s-au asezat

Numele proprietarilor acestor mosii s-au satelor

Numele capului de familie-tata sau mama

Numarul membrilor de familie-barbati, femei

Cand au venit din Ardeal

Numele satului de unde au plecat

Ocupatia bejenarilor

Intinderea pamantului arabil sau fanetelor primite

Temeiul folosirii pamantului-devalmasie, proprietate, cumparare, arbitrar

Daca bejenarul e folositor consatenilor sau o sarcina

Situatia bejenarului in Ardeal-granicer, liber supus sau iobag.

Consignatiunea localitatilor in care se gasesc colonizati transmigranti, cuprind un numar foarte mare de familii stabilite in Moldova in secolul al XVIII-lea (1.317 familii cu 5.305 de suflete).

Conform consignatiunii colonelului Enzenberg, care a fost comandant al Regimentului II Romanesc de Granita de la Nasaud in perioada  1764-1777, document datat din 27 ianuarie 1778, la Manastirea Humorului s-au stabilit patru familii de emigranti transilvaneni, cu numele Buburutan (Buburuzan), cea a plugarului St. Ioan, Stefan, in 1761, formata din sotie, doi baieti si o fata, cea a plugarului din Ilva Mare, Vasile, in 1763, formata din sotie, un baiat si doua fete, un alt Buburuzan, holtei din Bargau, precum si Parasca, o vaduva din Pipia, care s-a stabilit la Manastirea Humorului, in 1762, impreuna cu cei doi baieti si doua fete ale sale.

In 1774, satul Manastirea Humorului avea doar 40 de familii, iar in 1784, avea 87 de familii. Peste un secol, in 1895, satul avea deja 1.260 locuitori.

In satul Botosana, numai din localitatea Ilva Mare erau 64 de familii, printre care intalnim si pe cei din familiile Creanga, Toader Chirila, Vasile si Stefan, capi de familie care cu fii si nepoti insumau 31 de suflete.

In anul 1780 se efectueaza un nou recensamant, care ne arata cite sute de familii parasesc Bucovina si pleaca in Moldova.

De exemplu din Botosana, unde nu-l mai gasim Stefan Creanga, au plecat 68 de familii din cele 143 de familii cate erau in anul 1778.

Printre cele 68 de familii se afla si aceea a lui Stefan Creanga, care a plecat la Pipirig, locuri pe unde de fapt mai fusese in anul 1763, cand a venit din Ardeal, dar plecase la Botosana.

Am dorit sa exemplificam drumul uneia din familiile ardelene, care in secolul al XVIII-lea, din cauzele mentionate la inceput, a parasit acel minunat tinut din nord-estul Transilvaniei, preferand libertatea si pastrarea credintei stramosesti.

Printre cei inregistrati in situatiile recensamantului de dupa 1750, se afla si o"Titiana a Kranki", vaduva din Maieru, care, in jurul anului 1750, era o contribuabila serioasa si poseda bunuri onorabile. Tot pe atunci, in Rodna, existau doi barbati cu numele de familie "Creanga" (scris "Cranga") si cu prenumele "Stephan" si "Tuadjer". Forma numelui corect ar putea fi "Cranga", ori "Creanga", ori "Creanga".

 In absenta unor documente lamuritoare, Teodor Tanco crede ca numele de familie"Creanga", ar putea sa fie al unei familii numite"Creanga", doar in Maieru, si care s-a stabilit in Ilva Mare tot cu acest nume, care ar desemna, prin urmare, o"ramura"(o creanga) a familiei-trunchi. Ceea ce este veridic.

Din actele militare reiese ca Stefan si Toader Creanga, erau, la 1764,"plecati in Moldova".

In acei ani, au bejenit peste munti peste cincizeci de familii din Ilva Mare, stabilindu-se in diferite locuri.

Daca aveau oi-in munti buni de pasunat.

Daca nu-pe cursul unor ape, unde s-au amestecat cu familiile bastinasilor. Cert este ca urmele lor se pastreaza pana astazi.

Jumatatea paterna a familiei lui Ion Creanga isi avea radacinile in Ilva Mare si in Maieru, de unde i-au bejenit stramosii. Si acestia, la randul lor, impartiti in doua jumatati, despre care vom vorbii intr-o emisiune viitoare.

 O dovada certa este insa, multimea de "ardelenisme" folosita in biografia spirituala a povestitorului Ion Creanga: "Cand am venit eu cu tata si cu fratii mei, Petrea si Vasile si Nica, din Ardeal in Pipirig…"

Teodor Tanco si-a propus sa lamureasca, pe cat posibil acum, radacinile transilvanene ale lui Ion Creanga. Si porneste de la studierea diferitelor Conscriptii: fiscale, confesionale sau militare.

Astfel spus: recensamantul contribuabililor la veniturile statului, precum si al celor apti de satisfacerea serviciului militar. Dar importanta studiului este mult mai lunga, deoarece, inainte de toate, sunt puse in lumina raporturile incordate dintre romanii bistriteni si imperiul austriac.

In lipsa unui recensamant mai exact, care s-a facut abia in 1869, unele date sunt cu aproximatie, mai ales in cazul unor comune precum Carlibaba, care arata ca avea 66 de case si 400 de suflete.

O statistica din 1870, facuta in urma recensamantului din 1869, la ordinul vicecapitanului Florian Porcius, arata: comuna Carlibaba are 57 de case si 295 locuitori.

Dup desfiintarea Regimentului Graniceresc Nasaudean, la 22 ianuarie 1851, proprietatile graniceresti au avut de suferit, inclusiv al comunelor Carlibaba si Cosna din cauza pretentiilor erariului care impiedica intrarea comunelor in posesia averilor lor.

In urma protestelor comunelor graniceresti la Curtea de la Viena, s-a format o comisie condusa de generalul-maior Pock.

In urma dezbaterii in Senat a cererii locuitorilor Cosnei, pe baza documentelor , Senatul a anulat sentinta comisiei vieneze si le-a restituit toate drepturile avute in proprietatea lor inainte de anul 1769 si, la 4 octombrie 1866, Ocolul Silvic din Nasaud transpune padurile in proprietatea acestei localitati (2/3) si in cea a Fondului de stipendii.

Rezolvarea proprietatilor comunei Carlibaba Transilvana s-a facut in anul 1872, cu toate ca in anul 1870 s-a incercat o "regulare" pe calea unei invoiri.

De-a lungul timpului, Cosna a fost un bun prilej pentru cei ce plecau in Romania, deoarece multi cosneni aveau cunoscuti in Ardeal pe care ii treceau peste frontiera, fiind si buni cunoscatori ai locurilor pe unde se putea trece mai usor peste Carpati.

Mai mult, cei care aveau rude in Rodna veneau la studii la Nasaud chiar daca proveneau din localitati mai indepartate de granita.

La recensamantul din 1869 la familia lui Florian Porcius sunt inregistrati nepotii acestuia: Aurel Procopianu, din Dorna Candreni si Titus Procopianu din Storojinet "studinte la Scoala Normala Nasaud", precum si Claudia si Bianca Procopianu tot din Storojinet.

De multe ori cosnenii erau priviti cu neincredere de autoritatile statului Austro-Ungar. In acest caz, in primul razboi mondial, localul scolii romanesti din Rodna, a fost transformat in "temnita", in care erau inchisi romanii bucovineni si de alt neam, banuiti de activitate ostila regimului austro-ungar.

Intr-o tara ca a noastra, cu viata economica mai mult agricola, ceea ce hotaraste asupra desimei populatiei sunt conditiile climaterice si de relief.

Viata industriala, cu centre razlete, n-a schimbat prea mult raportul primitiv, decat in zone restranse (Timisoara).

Nici drumurile de fier n-au avut marea influenta de aiurea, decat daca sunt duse pe vai prin sine productive (Valea Siretului).

Exceptie face drumul de fier prin Baragan.

Raspandirea geografica a muntilor coincide cu zona de subpopulatie.

 Dimensiunile sunt dimpotriva centre de densa populatie.

Inainte de Primul Razboi Mondial se obisnuia sa se aduca lucratori agricoli de la munte la ses (32.305 in 1913) sau de peste graniti (51.686 in 1912). Dintre acestia multi ramaneau locului.

Exista pendulari sezoniere ale miscarilor omenesti, migratiuni temporare, dupa anotimp.

In special in zonele muntoase au loc asemenea miscari.

Urca oamenii la fanate, de ramane satul pustiu: cei in putere de munca coboara spre camp la cosit, la secerat, la lucrul pamantului arendat. Asemenea pendulari se intampla doar acolo unde pamantul este minunat pentru agricultura.

Cert este ca aceste miscari omenesti din Ardeal catre Bucovina au contribuit la intarirea romanismului prin infiltratiuni de viata noua in tinuturile periferice, amenintate de instrainare, au contribuit la unirea sufleteasca, la efectuarea schimbului cultural specific zonei bejenarilor cu cel al Bucovinei-creand chiar un specific aparte, cu particularitati culturale si traditionale comune, au dus in ultima instanta la pregatirea de fapt a unirii celei mari de la 1 Decembrie 1918.

Din Transilvania, din zonele unde pamantul saracacios nu indestula populatia, dar si din cauza inaspririi traiului si a persecutiilor de tot felul, din cele 15 judete ardelene, in perioada 1899-1913 au emigrat aproape 157.000 locuitori, ademeniti de fagaduieli necontrolate, care-i manau chiar mai departe, devenind bejenari minoritari prin Manciuria sau alte zone ale Europei.

Declansarea primei mari conflagratii mondiale, in vara anului 1914, i-a gasit pe romanii din Bucovina, ca de altfel si pe cei din Banat, Transilvania si Crisana, sub stapanirea Austro-Ungariei, iar pe cei din Basarabia sub stapanirea Imperiului Tarist.

Drama romanilor din aceste provincii aveau sa se resimta imediat.

Dupa razboi, prin legea de impropietarire, motivele pentru emigrarea romanilor slabesc. In schimb continua sa emigreze dintre minoritari.

In 1924 numai din Ardeal pleaca peste 18.000 de locuitori; in 1925 din cauza secetei ce bantuie in Basarabia un numar mare de emigranti isi parasesc locurile natale in cautarea unui loc mai bun. Majoritatea emigrantilor sunt muncitori agricoli. In 10 ani (1920-1929), numarul acestora se ridica la 212.000 adica nici 20.000 pe an.

Variatia curbei anuale a emigrarilor este in raport cu starea economica de pe urma recoltelor bune sau rele, sau de pe urma starilor politice ale vremii.

 

Autor:Col.(r.) Ioan Cordovan.

 

 

0 comentarii7364 vizualizări18 august 2013




rss 2.0
rss 2.0