Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Atitudine Duminica 15 Decembrie 2019 - 19712 vizitatori azi
Oare cum am supravietuit?

Cum Dumnezeu am supravietuit  copilariei si adolescentei noastre!? Cum de n-am murit toti  inainte de a deveni maturi? Leaganele si patuturile noastre  erau pictate in culori aprinse si mai toata  vopseaua era pe baza de plumb. Pe nicio jucarie nu scria carei varste ii e dedicata, nici ca are piese care pot fi inghitite. Niciun aparat electric nu venea  insotit de precizarea ca nu e bine sa-l bagi in apa. Leaganele din parcuri erau din tabla, deseori ruginita si contorsionata pe la  colturi si imbinari, iar  locurile de joaca erau, toate, fieratanii reci  si contondente.

Mancarea n-avea e-uri, e drept, dar, dupa 1980 cel putin, era din resturi, subproduse si inlocuitori. Am mancat parizer din plastic, gheare de pui, am baut ovaz pe post de cafea.

 Circulam cu masini care nu aveau centuri de siguranta, nici airbag-uri, nici ABS.  Calatoria in  remorca unui camion era un adevarat premiu, mergeam pe scara autobzelor (eu am si cazut, din mers), ba uneori si pe a trenurilor.
 

Nu existau capace de siguranta la cutiile de medicamente si la prize, nici opritori, mortizoare sau protectii la dulapuri sau usi.

Nu purta nimeni casca pe bicicleta. Nu existau cotiere si genunchiere pentru cei care
aveau patine cu rotile.
 

In excursii, in tabere, la tara, la joaca, la "munca patriotica" mancam in conditii de igiena ingrozitoare. Nu-mi amintesc de vreun prieten care sa se fi imbolnavit din cauza asta.
Se construiau carucioare din fier vechi, cu "roti" din rulmenti, si copiii isi dadeau drumul pe strazile inclinate, fara alta frana decat calcaiele. Jucam fotbal sau volei pe strazi, strigand "Masina!" din doua in doua minute.
 Putinele pante din Bucuresti care puteau fi folosite ca derdelusuri se terminau pe carosabil.
 Ieseam la joaca avand singura conditie sa ne intoarcem inainte de a se lasa intunericul. N-o respectam intotdeauna, mai ales dupa ce am devenit adolescenti si am inceput sa batem strazile pana tarziu. Nu existau telefoane mobile, asa ca nimeni nu putea sti unde suntem, ore de-a randul. Cand plecam din localitate (la tara, la mare), parintii nu stiau nimic despre noi cu zilele.
Foarte multi circulau cu trenul, singuri, de pe la 8-9 ani.


 Ne raneam, ne rupeam mainile si picioarele, ne spargeam capul sau macar un dinte, dar niciodata nu cautam un vinovat. Era numai vina noastra. Habar n-avea nimeni cand si cat eram noi cocotati prin duzi si alti pomi, saream garduri, ne suiam pe suprafata cladirilor vechi.

 Mancam dulciuri la greu ("Dati copiilor dulciuri!", glasuia o reclama deasupra blocului "Unic") si beam sucuri cu zahar, dar nu ne-ngrasam, pentru ca tot timpul eram afara, la joaca.
Mancam si beam unii dupa altii, sanatosi sau bolnavi. N-a murit nimeni.
 Cine avea bicicleta, era toata ziua calare pe ea, printre masini. N-a murit nimeni.

Cand voiai sa vorbesti cu un prieten, te duceai la el, punct. Fara niciun mesaj anterior.
 Pe strada, aveam tot felul de jocuri (Tarile, V-ati ascunselea, 1-2-3 la perete) si rareori
se supara cineva daca pierdea.
 Habar n-aveam cat castiga parintii prietenilor, nu tuturor le stiam profesia si aproape niciunuia functia. Daca un prieten avea o stare materiala mai buna, asta nu se vedea nicicum "pe el". De altfel, nu aveam niciun interes pentru haine sau cosmetice (nu, nici fetele!). Blugi, ie - cine avea, ca erau la moda, ca si traista ciobaneasca pe umar. Daca nu,orice.

 Nu toti eram elevi stralucitori si, cand unul ramanea repetent, pur si simplu repeta anul.
 Nimeni nu cadea pe spate, nimeni nu mergea la psiholog, nici la logoped, nimeni nu avea dislexie, nici probleme de atentie, nici hiperactivitate.
Am avut un coleg provenit din familie de infractori, care a ajuns la Scoala de corectie. S-a intors de acolo, a urmat liceul la seral, o scoala populara de arte, fara ajutorul nimanui, a ajuns un om normal.
 Aveam libertate, esecuri, bucurii, responsabilitati si stiam sa ne descurcam cu toate.
De pe la 12 ani, eu faceam cam toate cumparaturile alimentare ale familiei, iar la 15 o ajutam pe mama la curatenie.
 Am avut mai toti deziluzii in iubire, dar fara mari frustrari, caderi psihice, traume, psiholog.


 Nimeni nu lua meditatii la nimic, in afara de limbi straine (unii), pana in ajunul facultatii -   si numai pentru unele (Medicina, Arhitectura, Conservator, IATC). La scoala ne duceam relaxati, chiar cu placere, invatam cat invatam, unii mai bine, altii mai modest, dar nimeni nu era obsedat de concurenta, clasamente, comparatii - nici macar parintii (cu putine exceptii). Cand am dat eu la facultate, in seara de dinaintea scrisului la Algebra-Analiza am citit "Delirul" imprumutat doar  pentru cateva zile; dupa mine, noaptea, l-a  citit tata), iar la ora la care eu dadeam proba orala, ai mei erau la o nunta.

 De-aceea ma-ntreb: cum de am supravetuit!? Si tineti cont ca n-am pomenit nimic de sistemul social-politic.

 

Material primit la redactie.

0 comentarii2366 vizualizări08 martie 2015




rss 2.0
rss 2.0