In urma cu multi, multi ani eram contrariat de sarbatoarea asta. Parinti mei mutandu-se in Bistrita dupa casatorie, nu aveam morti in cimitirele din apropiere. Oricum moartea era ceva abstract si atat de indepartat ca practic nu conta. Ziua asta, lipsa de la activitatea cotidiana: scoala, biblioteca, sport… mi se parea defecta.
Timpul a crescut in urma mea. Moartea nu mai e asa departe. Loveste in preajma mea, in familia mea, in prieteni, apropiati …
Intr-un ultim si superb spectacol floral, natura isi incheie socotelile cu anul asta urmand ca sa ne retragem cu totii in case infrigurati pentru cinci luni. S-au dus zilele calde de alta data si codrul isi pierde si frunzele ruginii. Inaintea noptilor lungi de iarna sufletul nostru bolnav incearca sa-si regaseasca echilibrul. Intunecati si instrainati cautam sa ne regasim umanitatea prin rememorarea celor apropiati care nu mai sunt si care inevitabil se transforma intr-un exercitiu reflexiv.
Pentru omul religios, moartea este doar o poarta catre lumea de dincolo. Credinciosul traieste cu convingerea triumfatoare ca suntem nemuritori si ca mai devreme sau mai tarziu ne vom regasi cu toti cei dragi de dinaintea noastra si de dupa noi in Sanul lui Avraam. Pentru ceilalti, marea majoritate, ramane totusi speranta, ca nu e totul pierdut. Oricat de mica, macar cat sansa de a castiga la loto.
Pentru noi toti insa, spre deosebire de multe alte prostii mai vechi sau mai noi, Luminatia, e o traditie puternica si vie. Greco-catolica fireste.(n.r.- ortodoxa la origine) Un memento mori colectiv, o pauza in dizarmonia galagioasa a cotidianului. Mergand cu trenul in noapte, pe coame de deal licarind in noapte, satele Ardealului se urca la cer.

.

Alexandru Toniuc

.