Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Analize-Comentarii Sambata 30 Mai 2020 - 9344 vizitatori azi
Amintirile unui salajean din razboi - lagarul "Iadul Alb" Siberia.

Ma numesc Juca Petru, m-am nascut pe 20 iunie 1922, in comuna Marca, jud. Salaj. Am trait sub 4 regimuri: in monarhie cu Regele, cu Ungaria, in comunism si dupa 1989 capitalism, respectiv Uniunea Europeana. Cel mai lung regim a fost cel comunist, despre care lumea credea ca va dainui vesnic. Insa eu nu am crezut asta niciodata, pentru ca am vazut multe la viata mea si m-am convins ca tot ce este facut de om nu are durabilitate vesnica. Vorbim doar de perioade mai lungi sau mai scurte.

 

La 21 de ani, in anul 1943, am plecat in armata in orasul Komarom, in Ungaria. Acolo am stat din octombrie pana in februarie 1944, timp in care am fost instruit si pregatit pentru razboi. In februarie 1944 am plecat pe front, direct pe linia intai, in cel de-al Doilea Razboi Mondial, sa lupt fara voia mea impotriva URSS.

 

Pe front, am umblat pe jos prin mai multe tari: Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Belorusia, Ucraina ….Am luptat in transee care erau sapate din primul razboi mondial, spre exemplu, in Polonia, pe malul fluviului Vistula, am luptat in transee in care a luptat si le-a sapat tatal meu Juca Vasile.

 

Primele zile pe front au fost groaznice. Nu am dormit cateva nopti la rand: zgomotul armelor, tunurile, mitralierele, bombele erau de nesuportat. Suferinta, ranitii si soldatii morti erau la tot pasul. Ca sa intelegeti mai bine, suferinta si scenele groaznice de pe front, trebuie sa va marturisesc ca doi camarazi de-ai mei au innebunit la 3-4 zile dupa ce au ajuns pe linia intai, binenteles conform legilor militare au fost verificati de medici ca nu cumva sa fie simulanti, insa verdictul a fost clar: nebunie. Cele mai grele momente,de cosmar, pe linia intai, era atacul la baioneta, adica lupta corp la corp.

 

Pe front am vazut cu amaraciune in suflet cum zburau in aer si erau facute una cu pamantul: blocuri, case, oameni, tancuri, poduri, trenuri. Acolo pe front aveam paduchi cu totii, de la ultimul soldat pana la generali. Pe front, viata era un fel de loz in plic, nu stiai daca mai apuci ziua, ceasul sau minutul care urma. Am lucrat la fel ca in armata, eram translator, facand traduceri pentru unguri, romani, slovaci, polonezi, croati, sarbi, sloveni. In acest fel am invatat mai bine aceste limbi.

 

Dupa 11 luni de razboi, in ianuarie 1945, am cazut prizonier la rusi, in orasul Vrano unde am stat 2 luni, dupa care am fost dus in orasul Zanok. Din orasul Zanok am fost dus cu trenul de marfa direct in Siberia, URSS. In fiecare vagon eram 40 prizonieri, cu totii stateam pe podeaua de lemn a vagonului, paiele erau prea putine.

 

Primeam o galeata de apa la 24 ore pentru toti cei 40 de prizonieri din vagon. Precizez ca accesul la galeata cu apa era restrictionat de catre gardieni. Trenul de marfa in care eram, oprea doar sa alimenteze cu apa si carbuni. Marfarul care ne ducea in Siberia, parca plangea, gafaia, era parca si el partas la suferinta noastra. Pe locomotiva in fata era montata o stea rosie, mare cat locomotiva, cu 5 colturi, cu secera si ciocanul.

 

Dupa o calatorie de mai bine de 30 zile (sau chiar mai mult) cu marfarul, am ajuns in Siberia, in luna mai 1945, unde am fost inchis in primul lagar de razboi. Locul acesta era numit "Iadul Alb" (=Belii Ad). Ajuns aici eram foarte ametit, ca "beat de cap", nu am crezut ca voi mai scapa viu de acolo, am simtit un soc, parca ceva in fiinta mea s-a schimbat. Era un frig de care nu am mai intalnit niciodata, pur si simplu vantul taia fata, gerul frigea. Acolo si in luna mai, copii rusilor se dadeau cu sania, zapada fiind de 20-40 cm.

 

Am fost cazati in baraci de lemn, in care batea vantul, intra zapada si ploaia. Am dormit pe prici (= pat de scandura), fara nici o lenjerie de pat. In loc de perna, la cap aveam o caramida. Aici hainele de pe noi era singura lenjerie, cat timp am stat inchis aici nu m-am schimbat de haine niciodata, le purtam pana putrezeau pe noi. Mi-am dat jos camasa de pe mine dupa 9 luni, camasa s-a rupt toata in bucati de parca erau fluturi, a ramas doar gulerul.

 

Perioada cat am fost prizonier, eu nu am vazut deloc focul si nici nu m-am incalzit la vreo soba sau foc. Din cauza frigului, mi-au inghetat degetele la picioare, unghiile au cazut una dupa alta. Aici in Siberia am stat inchis in 2 lagare, in primul erau 18.000 prizonieri, iar in al doilea 75.000 prizonieri. Nu am mai vazut niciodata atatia oameni pe metru patrat. Credeam ca rusii au prins pe toti oamenii din Europa si i-au inchis aici....

 

In lagar, moartea era stapana, aici viata unui om valora cat o furnica zdrobita sub picior. In fiecare dimineata, in loc de "buna dimineata", prima intrebare era: "cati morti sunt?" Noaptea mureau la fel de multi ca si ziua. Vedeam ziua prizonieri mergand pe drum la lucru, care cadeau jos si mureau ca mustele. Mortii erau dusi in beci, iar cand se adunau 25 de cadavre, noi prizonierii,le sapam o groapa comuna, unde erau aruncati la gramada, fara cruce, fara nici macar un tarus, groapa era nivelata ca si cum acolo nu s-ar fi intamplat absolut nimic. Hainele mortilor erau luate si folosite de catre ceilalti prizonieri.

 

"Cimitirul" era in apropierea lagarului. Aici in lagar prizonierii aratau ca umbrele, bantuiau ca umbrele. Cei slabi fizic si "de inger" nu aveau nici o sansa. In lagar era ultima statie, punct terminus, de aici nu se putea evada nicaieri. Singurul loc in care se putea evada era mormantul - groapa comuna.

 

Era o mare prostie sa iti treaca prin cap sa evadezi, pentru ca eram foarte slabi, infometati, debili fizic, mai ales ca aici in Siberia distantele intre asezarile umane erau de minimum 500 km si pe aceste portiuni era numai taiga - padure plina de animale salbatice, pe unde nu a calcat picior de om. Cu toate acestea am primit propuneri de evadare si mai pe urma am asistat la o evadare: au evadat 3 persoane, un neamt, un roman si un tigan, care au fost prinsi dupa o saptamana, groaznic batuti si executati.

 

Credinta in Dumnezeu, educatia primita de la parintii mei si intelepciunea din batrani auzita pe ulitele satului meu natal Marca, m-au ajutat sa nu imi pierd demnitatea si sa rezist in razboi si in lagar pana la capat.

 

Munca in lagarul de razboi "Iadul Alb" - Siberia

 

In lagar, am muncit in diferite locuri: in mina de carbune, la reconstructia cladirilor bombardate, la taiat lemne in padure, la taiat nuiele pentru cosuri din locuri foarte greu accesibile. Aici in lagarul din Siberia, toti prizonierii munceau, chiar si cei raniti si bolnavi, care nu puteau sta in picioare, erau in asa hal incat nu se puteau intoarce pe patul de scandura. Acestia aveau norma zilnica: sa prinda 80 de muste in fiecare zi. La sfarsitul zilei, cutia cu muste a fiecarui prizonier era dusa la comandantul lagarului, care le numara luand cateva cutii la intamplare. Prizonierul care nu avea cutia completa cu cele 80 de muste, avea probleme….

 

In lagar erau prizonieri din toate natiile: nemti, polonezi, romani, unguri, slovaci, bulgari, evrei, sarbi, italieni, ucrainieni, chiar si rusi nascuti in diaspora etc. Era un fel de multiculturalism, unde eu am avut si rolul de talmaci (translator), intrand in contact cu multe natii, de la care am invatat multe lucruri noi, am descoperit tot felul de obiceiuri nemaiintalnite pana atunci, insa cel mai mult m-a impresionat "sufletul rusesc" pe care l-am descoperit acolo in lagar intrand in contact cu rusii si bineinteles invatand limba rusa.

 

Caracteristica principala a "sufletului rusesc" este ca rusii se apropie si ajuta pe cel aflat in suferinta, acest suflet rusesc este foarte sensibil si receptiv la suferinta. Am ajuns sa iubesc limba gardienilor (tortionarilor) mei, care au apreciat faptul ca eu m-am straduit sa invat limba lor.

 

Uite asa, am adus cu mine din Rusia iubirea pentru cultura si limba celor care m-au tinut captiv. Se spune ca este o mare minune atunci cand prizonierul ii iubeste pe cei care l-au luat captiv, va spun sigur ca aici nu este nici o minune, pur si simplu atunci cand ii cunosti pe rusi mai indeaproape, este imposibil sa nu iti deschizi sufletul fata de ei. Asta arata ca respectul reciproc si dragostea inving razboiul si ajuta sa se treaca dincolo de bariera urii si a raului.

 

Am vazut ca rusii constientizau foarte limpede, ca nu toti cei care au luptat impotriva lor erau fascisti….tocmai pe acest considerent, ei rusii, nu au sters Germania si poporul german de pe fata pamantului. Daca ar fi judecat dupa grozaviile facute de nemti pe teritoriul URSS, grozavii si ororice greu pot fi descrise in cuvinte, rusii aveau dreptul moral sa-i stearga pe nemti de pe fata pamantului, insa nu facut-o pentru ca "sufletul rusesc" stie sa ierte. Sa nu uitam ca Germania, impreuna cu aliatii ei, au atacat primii URSS si au intrat peste rusi in casele lor ….

 

Invatarea limbii ruse, m-a ajutat sa am o COMUNICARE foarte buna cu cei din jurul meu, limba rusa m-a ajutat sa INTELEG ce se intampla in jurul meu si ce se intampla cu mine, mai pe scurt aceasta comunicare m-a ajutat sa rezist psihic si fizic, pentru mine procesul acesta de comunicare a insemnat LIBERTATE chiar daca eram inchis. Acolo in lagar, am invatat ca libertatea inseamna si comunicare, fiind prizonier, eu m-am simtit oarecum mai liber, vorbind si intelegand limba rusa.

 

Cand esti inchis, mintea nu poate fi inchisa, nici constransa, ea poate gandi ce vrea, poate sa zboare unde doreste, se pare ca inchisoarea mintii este mai grava decat cea a trupului, cand mintea iti este captiva nu mai poti gandi corect si liber. Cand mintea iti este in captivitate pur si simplu nu iti dai seama de aceasta, ai impresia ca esti liber si faci ce vrei, in timp ce esti captiv .... Faptul ca cineva sa-ti conduca mintea din umbra este un lucru cutremurator.Tot in lagarale din Siberia am invatat ca cele mai importante/ esentiale lucruri pentru om sunt: LIBERTATEA, MANCAREA SI CALDURA.

 

Tocmai de aceea, acum la 90 de ani eu nu inteleg cuvantul criza mondiala. Zilnic aud si constat ca oamenii vorbesc, plang, se tanguiesc de criza economica. Eu nu pot sa inteleg aceasta criza mondiala absolut deloc, atata timp cat gasesti pe strada haine aruncate, iar cainii refuza sa manance painea goala, chiar ma doare sufletul si sufar tare cand vad ca oamenii arunca painea la gunoi…. Aceasta nu este o criza economica, aceasta este o criza de lux ….

 

Mancarea in lagarul de razboi "Iadul Alb" - Siberia

 

De trei ori pe zi primeam 500 ml apa calda si sarata, care continea 4-5 boabe de arpacas si 300 grame de paine neagra pentru o zi intreaga. De fiecare data, de la masa ma ridicam flamand si simteam o slabire care ma lua cu ameteala. As fi fost cel mai fericit daca as fi avut mancarea cainilor din ziua de azi ….

 

Mai aveam din cand in cand "privilegiul" sa rod oase de la gunoi, aruncate de gardieni, din cauza carora mi-am rupt dintii. As fi vrut sa mananc cu mare pofta buruieni, insa acest lucru era interzis. Pe toata suprafata lagarului nu gaseai o buruiana, suprafata respectiva, arata ca si cum ar fi pascut gastele, era uscata, arsa. Am vazut prizonieri care au fost impuscati pentru un pumn de buruieni: acestia au bagat mana pe sub gardul lagarului ca sa manance buruieni. Orice apropiere de gardul lagarului era considerata tentativa de evadare si se pedepsea pe loc prin impuscare. Apropo de buruieni, eu am mancat de multe ori buruieni (loboda) care erau patate cu excremente umane, le-am sters cat am putut si le-am mancat …. legile nescrise ale supravieturii sunt dure ….

 

Eliberarea din lagarul de razboi "Iadul Alb" - Siberia

 

Cea mai frumoasa zi din viata mea a fost cand ne-a anuntat ca vom fi eliberati. Atunci cand s-a facut anuntul eliberarii, s-a citit o lista lunga, cu cei care urmeaza sa plece acasa, insa eu nu imi auzeam numele chiar si cand lista se apropia de sfarsit, in acele momente,am gustat emotii puternice manifestate printr-o transpiratie rece, de care nu am mai avut parte niciodata …. in sfarsit mi-am auzit numele penultimul de pe lista, dupa mine a mai fost un singur nume si lista s-a inchis.

 

Am fost eliberat in 2 octombrie 1945. Eu, in fiecare an, in data de 2 octombrie am tinut post si m-am rugat lui Dumnezeu, pana acum la batranete. Cand m-am intors acasa aveam 37 kg, precizez ca inainte de razboi greutatea mea era de la 87 kg. Am fost atat de slabit, incat atunci cand am urcat pe trenul de marfa ca sa vin acasa, nu am avut putere sa-mi ridic picioarele care imi erau umflate, fiind ajutat de altii la urcare.

 

Din lagar am fost eliberati pe criteriu de nationalitate: primii francezii, dupa care au urmat polonezii, romanii, ungurii s.a.m.d. Nemtii au fost eliberati ultimii, rusii spuneau ca nu le dau drumul pana nu refac tot ce au "stricat" cu razboiul. Cat timp am fost in razboi, m-a macinat dorul de familie, de pamantul stramosesc, de comuna mea natala Marca. Cand am ajuns acasa, am primit o grea lovitura: mama mea murise fara ca eu sa fi fost anuntat, nu aveam cum sa fiu informat, pentru ca in lagar am fost ca si in mormant, de acolo nu exista comunicare cu exteriorul.

 

Ajuns in comuna mea scumpa si draga, Marca, mi-am revenit tare greu, in 5 - 6 luni, perioada in care, efectiv, am zacut pe paie, la soare. Am regasit comuna Marca, Salajul intr-o saracie lucie si multi ani ne-am hranit doar cu malai gol (paine din malai), grau nu era.

 

Acum, la varsta de 90 ani, cred ca intre oameni nu ar trebui sa existe razboaie, razboiul este cea mai mare prostie, cred cu tarie, ca, toate problemele care apar intre oameni se pot rezolva numai prin intelegere, comunicare, prin cuvinte, fara arme! Criza in care ne aflam si despre care tot plangem, nu cred ca o vor rezolva specialistii. Dupa parerea mea aceasta criza se poate rezolva numai pe cai spirituale. Oamenii s-au indepartat de Dumnezeu, de adevaratele valori si necesitatile reale ale oamenilor, care din pacate nu se regasesc in mentalitatea multora din ziua de azi.

 

Ii sfatuiesc pe cei care se plang din cauza crizei, sa ia exemplu si sa faca o comparatie cu greutatile si necazurile cu care s-a confruntat generatia mea. Pe vremea cand eram tanar, imi aduc foarte bine aminte, pe drumul national comuna Marca - Ip - Simleu Silvaniei - Zalau, treceau una-doua masini pe luna ….Mergeam de la Marca la Simleu, Marghita pe jos, dus-intors 40-50 km, nu aveam atatea facilitati, dar cu toate aceste lipsuri constat ca generatia mea era mult mai fericita, chiar va pot spune fara exagerare ca, pe vremea mea, relatiile dintre oameni erau mult mai calde, mai sincere, intr-un cuvant oamenii erau mult mai buni ca acum.

 

Ma deranjeaza faptul ca in societatea noastra veteranii de razboi sunt marginalizati, nu li se respecta drepturile si ca politicienii nostrii, au uitat, ca stau in birouri la caldura, construite pe suferinta si sangele varsat de noi, veteranii de razboi, care pe zi ce trece suntem tot mai putini. Am vazut, am invatat pe pielea mea ca razboiul este cel mai rau lucru de pe fata pamantului. Intr-un razboi, nimeni nu castiga, toti pierd …. Cand se condamna atat raul, frumos ar fi sa se dea un pic de multumire, celor care au facut bine si onoare tarii.

 

Indiferent de propaganda negativa si falsa la adresa rusilor, Rusia a fost si este o mare putere care nu poate fi daramata asa usor cum cred unii. Puterea Rusiei nu sta neaparat in imensitatea teritoriului ei, ci in caracterul si credinta rusilor. Au incercat mai multi sa cucereasca Rusia: tatarii, suedezii, polonezii, Napoleon, turcii, nemtii in frunte cu Hitler, etc. insa nu le-a iesit. Rusii nu au inceput niciodata razboaie, ei le-au terminat acasa la cei care i-au atacat.

 

Eu nu sunt suparat pe rusi pentru ca m-au inchis in lagar, sunt suparat pe nemti care in frunte cu Hitler al lor, m-au fortat sa lupt fara voia mea impotriva URSS.

 

Acolo in lagarul de razboi din Siberia, am avut un moment cand m-am imbolnavit grav, rau de tot, insa datorita sprijinului uman al rusilor mi-am revenit. Cu toate ca am luptat impotriva lor, ei rusii m-au tratat si m-au scutit de muncile grele din mina, pana mi-am revenit.Printre multi altii, medicul sef al lagarului, era o doamna speciala, intelegatoare si receptiva la suferinta.

 

Daca rusii din lagar nu aveau bunavointa umana fata da mine, eu nu supravietuiam, si in acest fel nu mai apucam sa ma casatoresc si sa-mi fac o familie frumoasa, sa am un nepot special, pe Gabriel Antoniu Lavrincic, care lucreaza intens in relatiile dintre Romania si Rusia. Am tinut neaparat ca unicul meu nepot Gabriel, sa invete limba rusa, i-am deschis lumea rusa, leganandu-i copilaria cu povesti despre Rusia, Siberia, taiga, stepa, razboisi "sufletul rusesc" …. Am fost primul lui profesor de limba rusa, fiind convins ca aceasta limba o sa-l ajute in viata profesionala si personala, lucru care s-a si intamplat, peste asteptari.

 

Prin prisma limbii ruse, nepotul meu Gabriel, a stabilit un record mondial imbatabil Guinness World Records, si-a construit o frumoasa cariera profesionala prin care promoveaza zilnic interesele Romaniei in Rusia si fostele republici URSS. Prin munca lui, incepand cu varsta de 12 ani, Gabriel si-a cladit un portofoliu larg de relatii si un capital enorm de simpatie aproape in tot spatiul ex-sovietic, pe care le cultiva in interesul economic si national al Romaniei. Nu intamplator rusii ii spun"romanul cu suflet rusesc" si l-au numit consul onorific al Federatiei Ruse in Romania.

 

Nu exista o soarta ca o cale de viata "programata" - dimpotriva, fiecare persoana, facandu-si alegerea libera intre bine si rau in fiecare minut, isi creeaza propria cale de viata (Egumenul Nikon Golovko).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

0 comentarii1358 vizualizări09 aprilie 2020




rss 2.0
rss 2.0