Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Cultura-Arta Luni 28 Septembrie 2020 - 6420 vizitatori azi
UN ALT FEL DE TABLETE SOTRON.

Melania Cuc, "Mersul pe apa", Editura NICO, Targu-Mures, 2013. Trebuie sa marturisesc ca de multa vreme, scrierile Melaniei Cuc exercita asupra mea o fascinatie deosebita. Adepta a Boemei literare, nonconformista, originala, artista si scriitoarea (si poeta si criticul) Melania Cuc este exponentul creatorului cu multiple valente artistice, toate creatiile ei, fara exceptie, purtand amprenta excelentei.

          Dupa ce s-a afirmat plenar in jurnalistica, in scrieri epice de larga respiratie, in arta plastica, ea a imbratisat din nou poezia, ca pe prima iubire, pe care nu o uiti niciodata. Nu degeaba spune:

"Am scris primul meu poem la opt ani / Pe un maculator de 50 de bani bucata." (Generatie).

          Scrisul pentru Melania Cuc este ca mersul pe aer. Desigur, cu aripi de zefir, fluturande.

          Romanele ei fundamentale o propulseaza in topul celor mai bune scriitoare romance. Tabletele-Sotron din cartea cu acelasi titlu, o singularizeaza din punctul de vedere al ingeniozitatii  si spontaneitatii creative.

          Deschizandu-i si aceasta recenta carte, am simtit nevoia, mai intai, de a ma curata de toata mazga lumeasca, pentru a pasi in camara intima a sufletului poetei.

          Pentru ca nicaieri nu-l poti cunoaste pe autor, mai bine decat in propriile sale cuvinte. Si nu cuvinte conectate la fenomenele circumstantiale care ne bareaza drumul spre adevarata literatura si arta, nu gusturile indoielnice ale preopinentilor zilei, snobi si ghiftuiti cu kitsch-urile aducatoare de venituri grase in buzunarele doldora, ci cuvinte descaltate si primenite, pentru a intra curate-n altar, acolo unde are loc adevarata epicleza.

          Inainte de a citi primul vers, sorb o gura de apa sfintita pentru ca gandurile si cuvintele sa ne fie in consonanta, in empatie fireasca si sa le culeg din pagina ca pe ciresele de pe creanga copilariei.

          Imediat se instaleaza in mine o stare speciala de gratie. Ma molipsesc si trec prin odaile cartii pe varfuri, ca sa nu tulbur odihna ingerilor.

          In clipa aceasta, nimic nu ma poate face mai fericita.

          Astept parca sa treaca Dumnezeu prin dreptul usii mele, si eu sa-i simt respirarea.

          Si poeta-mi spune, inca de la inceput: "O firimitura din viata mea / Sta in oglinda cu felia ta de paine alba" (Sunca si vinul).

          O firimitura si inca o firimitura, pana se aduna douasprezece cosuri pentru vrabii si ciocarlii, resturi de la festinul de pe munte, cand Isus a hranit cu 5 paini si doi pesti, cinci mii de oameni adunati sa-l asculte, fara sa mai puna la socoteala femeile si copiii.

          Aidoma filozofului care spunea: "stiu ca nu stiu nimic" - concentrand in aceasta fraza cel mai cumplit adevar, acela ca nu vom putea cunoaste niciodata lumea indeajuns si ca, oricat ne-am stradui, raman atatea lucruri neintelese, Melania Cuc isi incepe aventura mersului pe apa, cu o constatare menita sa arunce o privire fugara asupra conditiei umane: "Nu stiu mai nimic despre lume". Si asta, dupa ce o viata intreaga s-a aflat printre oameni, in calitate de ziarist, de scriitor, de artist.

          Sfantul Francisc, in ceasul mortii si-a chemat fratiorii in chilia lui si le-a spus: "Fratilor, e bine sa incepem sa facem cate ceva, caci pana acum, n-am facut mai nimic". Exemplara proba de smerenie, intr-o lume in care, daca cineva oua o margica, cotcodaceste de parca ar fi facut un ou de aur.

          In schimb, trimiterea la lumea intesata de Irozi si Irodiade, de Salomei despuiate de tot, in care viciul, incestul, prostia si trufia biruie aproape intotdeauna, Melania Cuc spune cu simplitate: "Eu? / Eu sunt o ignoranta, / Nu stiu nimic despre lumea in care / Chelnerul poarta pe o tava de aur / Capul lui Ioan" (Sunca si vinul).

          E limpede ca, intre idealurile urzite o viata intreaga si realitatea care te sugruma, te inabusa, te plesneste peste fata, dupa ce ti-ai parasit pana si visele de copil si nu mai crezi nici in legende, al caror inteles iti scapa mereu, e preferabila comoditatea rutinei, de vreme ce toate orizonturile de asteptare s-au intunecat de-o vecie: "Locul este vacant in legenda / Si alt Manole o asteapta / Pe Ana / Sa fiarba ceaiul la bucatarie. / Cea mai mare parte din mine / Tipa, se revolta, apoi se impaca cu toate / Precum o cadana / In fata pruncilor noi de matase. / In zorii mahmuri ca poetul alcoolic, / In capod negru si un strop de Aqua Guerlain / Sufletul meu se furiseaza / Prin orasul cu felinarele / Stinse de un lampagiu nevazut." (In papuci noi).

          In acest caz, e preferabil sa spui: "Plec de acasa, /Evadez / Pe cand tu dormi fericit / In patul cu baldachinul ciuruit de molii." (In papuci noi).

          E uimitor cum autoarea reuseste sa construiasca, precum copiii pe plaja castele supraetajate de nisip, din elemente simple, ca de pilda: "geanta burdusita cu vise interzise copiilor", dintr-un flacon cu parfum preferat, din lucruri mici care-ti pot aduce dramul de fericire sau cel putin de multumire, - un edificiu superb unde sa adaposteasca, de privirile viclene, ce e mai pretios pentru ea si cei scumpi ai ei: sperantele inca treze, visele inca nevisate, cuvintele nescrise si necitite, gandurile nerostite, gesturile neduse la capat -, averi nepretuite care nu incap pe nici o terezie.

          Cine sa mai stie gustul acelui fruct al pamantului, de vreme ce, culegatorii de cartofi au adormit pe lan, toropiti de soarele lanced, oplositi de rasuflarea bourilor din insemnele heraldice?

          Parca sunt taranii lui Corneliu Baba atipiti intre razoare cu mana dreapta sub cap, cu palaria decolorata pe ochi, cu picioarele stranse, perpelindu-se pe tarana fierbinte.

          Asociatii neasteptate de imagini, dau un efect spectaculos acestor mici tablouri dupa natura, cu oameni, bouri si ceai de soc fiert la primus.

          De fapt, ce sunt aceste mici instantanee lirice altceva, decat bucati sfasiate din panza vietii, atarnata pe un catarg?

          Pana si "dimineata e ragusita si cu albeata pe ochi".

          Notatii lapidare precum imbucaturile de paine la o cina frugala. Fapte diverse. E clar ca Melania Cuc are un stil inimitabil, format in jumatate de veac in care s-a bucurat de prietenia cuvintelor.

          Ea stie sa esentializeze in chip magistral, a dobandit exercitiul perfect al graiului aproape sibilinic, sugerat, inefabil, dincolo de vorbaria practicata acum, precum cea de pe strada, de poetii care socot o virtute sa-si deverseze frustrarile-n pagina.

          Lumea ei este un amestec subtil de verosimil si neverosimil, de realitate si vis, de cele mai indraznete constructii din caramizi de aur si diamant, infipte-n gingiile de lut ars ale sinelui.

          Bijuterii. Pandantive. Vazute si nevazute, asezate la piept, la incheietura mainii, la glezne, la lobii stravezii deveniti rozalii, in soarele diminetii.

          Acestea sunt poemele gasite in urma Mersului pe apa. Pe Marea Tiberiadei, vecina cu Dunarea noastra.

          Altadata, Melania Cuc afirma: "Sunt proprietarul unui lan de ovaz inflorit". Cu Melania Cuc aluneci direct in poveste cand nu te astepti, cand despre un manz cu corn in frunte, cand despre "un caine batran in lantul ruginii".

          Intr-o sumedenie de ipostaze se prezinta poeta sub ochii nostri: cand executand piruete de jucarie mecanica sau spunand: "sunt un trisor care joaca zaruri la stalpul infamiei"; "fumand cu chistocul ascuns in palma", cand imbraca "aceeasi ginsi / Din piele de soparla sintetica", sau vanzand "petrol lampant la promotie!"

          Un univers straniu, plin de personaje la fel de ciudate, in care poeta e un observator acribic al realitatilor pe care le dezvaluie raspicat, in stilul jurnalistic, atat de familiar: "La fereastra fara muscate, / Cu literele scurgandu-se dintre pagini / Incerc sa citesc ceea ce a mai ramas / Din generatia ce umbla pe strada / Cu sacosa goala si capul tras / Intre umerii paltonului de la second-hand." (Generatie).

          Se observa multe detalii ale unei existente banale. De altfel, poeta spune: "Aflu cam tot ce-i negru sub unghie in aceasta lume".

          Dar mai exista o speranta, pentru ca, spune Melania Cuc: "Eu inca alerg dupa fluturi prin lume / Cu drezina gafaind dupa mine ca scoasa din minti".

          Sau: "La urma urmei sunt ceea ce sunt, / Umbra unui obiect de lux / Inghesuita in cutia de scule / a unui insignifiant salahor,"

          Intri neinvitat in lumea creata parca anume pentru tine, ignorand Turnul Babel, Arca lui Noe, Desertul din Galileea, smulgi "floarea vinului" otetit peste care planeaza un roi de efemeride betive. "Mergi parca pe picioroange de sticla" - pana-ti apar in privire: "Un soim, / Un cal, / Un cavaler".

          Si ce altceva este cartea aceasta decat, inca "o lectie de supravietuire / In cadrilaterul meu din ipsos comun" (Cadrilater).

          Un spatiu de gratie unde poeta declara: "Aici voi ridica manastire cu rugaciunile mele" (Serenada).

          Bucuria scrierii, a consemnarii faptului divers, trecut prin filtrul personal, ii da puterea sa spuna: "Sunt in pace cu mine / Aici, sub cupola de sticla a menajeriei / In care tigri adulmeca carnea vie / Ca pe o floare matura de hibiscus salbatic" (Cufarul cu nituri de arama).

          Monologuri, dialoguri fictive cu o persoana, de buna seama inexistenta, un fel de alter-ego care-i starneste inchipuirea. De fapt, tot scrisul pe hartie ramane: "Si tot ceea ce iti spuneam la micul dejun / Este poezia pe care o voi scrie / In genunchi, pe un trandafir de hartie." (Mersul pe apa).

          In ton mereu autopersiflant, autoarea scrie un poem magistral, "Pe intelesul cailor": Mi-ai daruit un dictionar cu coperta / Din iarba. / In fiecare zi invat pe de rost / Cate o pereche de cuvinte / Pe intelesul cailor care danseaza / Vals vienez. / Un singur circ, in oras / Si drumul meu catre casa e alb. / Sandalele umbla fara talpi si fara picioare / Trag chenare in discul / Pietei cu fantani stralucind de monede. / Doar un turist si o mie de griji / Traverseaza pe culoarea rosie / Norocosii stau in ultimul rand / La spectacolul care incepe. / Clovnii zavorasc usile. / Amazoanele isi fac numarul fara cravasa // La noapte voi intinde singura cearsafuri / Si cu argint picurat voi sufoca lumanarile. / Voi ciocni pana la cantatul cocosilor / Portelanuri fine, de Mainssen."

          Crampeie de aventuri existentiale in care nota personala e data de harul extraordinar al autoarei de a selecta ineditul, neprevazutul, din banal, in asemenea masura incat te fac sa-i impartasesti aceste stari de gratie si sa te cufunzi in ele cu voluptate, pana aproape de identificare.

          Aceasta este Melania Cuc, jucandu-se iscusit de-a cuvintele in fermecatoarele ei tablete-sotron. Fiecare saritura-ntr-un picior, o noua ocazie de a descoperi viata intruchipata-ntr-un om urias, desenat pe asfalt, cu creta alba. Care copil n-a jucat sotronul? E un joc de miscare, de echilibru, de atitudine, vioi, dezinvolt. Poti sa-l joci singur sau in grup.

          In orice caz, tabletele-poeme oferite de Melania Cuc in "Mersul pe apa" - aduc un suflu nou in poezia de azi, sufocata de trivialitati, de vulg, de limbajul de gang si de sant, prea putin muzicala. Ignorand faptul ca poezia inseamna si eufonie, ritm, muzicalitate, chiar daca e scrisa in vers alb.

          Ipostazele surprinse de autoare sunt de domeniul fanteziei, o fantezie debordanta, densa, cu insertii onirice, dar cu radacinile in realul acesta acerb care nu ne lasa timp si nici spatiu pentru visare.

          Nu exista cliseistica, autoarea nu calca pe carari batatorite, ea preferand suisurile pe potecile proprii, indeosebi in tinuturi virgine, necercetate nici macar de temerarii exploratori. Vrea sa fie cu tot dinadinsul neasemuita.

          Si reuseste.

          Trimiterile repetate la pericopele evanghelice, dau masura din plin, a spiritualitatii Melaniei Cuc, nu in mod manifest, ci implicit, insusita in mod firesc, precum respirarea.

          Fara indoiala ca experienta coplesitoare in gazetarie, a ajutat-o pe Melania Cuc sa-si fixeze anumite repere perfesionale care-i inlesnesc exprimarea ideii cat se poate de clar si mai ales, succint. E si aceasta o arta si autoarea o stapaneste perfect. De altfel, se misca lejer printre cuvinte, alcatuind versuri a caror excelenta nu poate fi pusa la indoiala, nici de critici, nici de colegii scriitori, nici de cititori.

          Oricat ai dori sa-i gasesti Melaniei Cuc un cusur in ceea ce priveste acuratetea stilului, expunerea metaforica, ritmul sustinut, nu reusesti chiar daca o vei lua de la oricare capat al poeziei ce se poate citi si de la versul ultim, in sus, catre inceput, la fel ca "Oda in metru antic".

          Spirit enciclopedic, Melania Cuc abordeaza toate domeniile, de la politic, economic, social, cultural si artistic, din toate timpurile  si toate civilizatiile. Un univers cunoscut, nu doar  pe cale livresca, ci si din proprie experienta, ceea ce-i faciliteaza exprimarea lejera in vers, dar si in scrierile de larga respiratie, cum este romanul sau cele eseistico-filozofice sau panseistice.

          Melania Cuc are multiple agilitati si modalitati artistice de manifestare a ideilor si simtamintelor.

          Dupa o viata de scris, nici nu s-ar putea altfel.

          "Inca sunt unitatea de masura / A tuturor lucrurilor in care am crezut" (Pelicula in alb-negru), aluzie la celebrul dicton: "Omul este masura tuturor lucrurilor".

          Melania Cuc scrie o poezie bazata pe sugestie si pe un limbaj criptic. Ceea ce e cu adevarat interesant, e ca din fiecare poezie s-ar putea dezvolta o poveste intreaga. Autoarea ne da doar imboldul si ne provoaca. In rest, depinde numai de imaginatia si de apatenta fiecaruia.

          O poezie lucida, de stare, o poezie taind in forma de cruci de lumina oglinzile in care ne-am putea contempla sufletele: "Unitatile de masurat sufletul / Sunt necunoscute" (Randasii zarafilor de odinioara).

          O carte. O revelatie. Ca si omul poate fi creator, zamislind o lume de cuvinte-sotron, o lume in care sa incapa adulti si copii, vietati, lucruri si fenomene, deopotriva.

 

                   CEZARINA ADAMESCU.

                   7 decembrie 2013

 

 

         

         

 

0 comentarii2093 vizualizări09 decembrie 2013




rss 2.0
rss 2.0