Mainile ca niste carpeni retezati apuca luna

Si-o ineaca-n balti de sange scurs din stresinile mari

Ale boltii, si, cu coltii, sapa apele intruna

Si astupa stele moarte de tristeti in carturari.

 

Vin poeti sa se adape si zugravi sa-si spele ochii.

Fetele isi spala fundul in nuantele de ocru,

Si se-arunca posedate in pacatul babei Dochii.

Iar papucul decadentei ne zambeste mediocru.

 

Ne surade si Gioconda dintr-un craniu de pisica,

Spumegand pe nu se stie care plaja din Levant.

O fi vrut sa spuna geniul un ceva fara sa zica,

Daca nu cumva papucul pare mai interesant.

 

Si purcede iar refluxul, si se umfla iar vazduhul.

Fetele,de asta data, zboara ca niste condori.

Visul sterge paradisul geniului si-i umple duhul

Cu parfum de levantica si Levantul cu sudori.

 

Se facea ca cea mai mica dintre fete il iubea,

Si chiar toate celelalte ciuguleau din calimari

Tot ce va fi scris vreodata din iubire pentru ea.

Niciodata vreo viziune n-a trait atatea stari.

 

Si chiar nimeni vreodata n-a strivit atatia muguri

Feciorelnici din copacul de pe sticlele cu vin

Din Levant, din teascul fetei sangeros si plin cu struguri

Aurii, cerneluri scumpe, toate doar dintr-un vagin.

 

Uimitor, cat de adanca ii paruse dintr-odata

Marea, gandul si mormantul despicat din ochii fetei,

Cand refluxul dezbracase de mister o alta fata,

Ce unea cu transcendentul toate strazile planetei!

 

In viziunea despre lumea de apoi treceau frontiere

Frumuseti pe care carnea n-a putut sa le pastreze.

Arta insasi emigrase, sfasiata de mortiere,

Mai demult, cand heruvimii nu stiau sa deseneze.

 

Chipul ei, schitat adesea in amurgul vreunui gand

Proiectat in parapetii fetusilor avortati

De zugravi pe sevaletul rasturnat, surade bland

Si se lasa ingropata de mortiere in soldati.

 

Prea putini aveau s-o vada dezbracata sau mireasa.

Geniul ei se daruise mortii, in speranta invierii.

O priveau spalandu-si fundul, si doar cei intorsi acasa

Mai destupa cate-o sticla din Levant in umbra serii.

 

 

Geniul isi muie condeiul si-o privea inmarmurit.

Ii inlatura verdeata ochilor de pe obraz

Si genunchii din stransoarea carpenului prabusit.

"E chiar ea," isi spuse geniul asfintitului turcoaz;

 

Si grabi venirea noptii in Levant, strivindu-i sanii

Intre buzele ramase sa-i vorbeasca primei fete

Despre cum ii sarutase, altadata, umbra mainii,

Si cum se scurgea lumina, din amurg, la ea in plete.

 

Tremura, cuprins de friguri, pe salteaua din mansarda.

Se hraneau cu el condorii incurabili, si, incet,

Doar a treia dintre fete il facu din nou sa arda,

Logodindu-se cu geniul diabolic, in secret.

 

A fost cea mai lunga noapte si iubire dintre toate.

Cea de-a patra il gasise delirand pe plaja goala.

Ii tinuse ziua umbra, si-i tesuse pentru noapte

Baldachin din insasi parul frumusetii ei de smoala.

 

De-atunci, poetul nostru n-a mai scris decat cu negru.

I-a redat marii albastrul si verdeata ei intreaga.

Ii paru ca cerul noptii insusi pare, totusi, mai integru.

Isi rescrise testamentul pe un val din Marea Neagra.

 

Le lasa fiicelor marii tot ce-i nascocise mintea,

Si chiar tot ce-avea refluxul pretios, el aduna.

Isi umpluse iar mansarda cu naluci, cand cea de-a cincea

Intrupa intreg misterul celorlalte doar intr-una:

 

Ridica furtuni pe mare si vartejuri in pustiu.

Ii smulgea cerului stele si pamantului copacii.

Suflul ei, ranit de varful semilunii aurii,

Avea sa-i rastoarne marii-negre varcolacii;

 

 

Si scuipa maci in dracii draperiilor brodate

Din Levant, unde lovise, deunazi, tuberculoza,

Bat mortierele si crapa moartea-n el de sanatate.

Geniul, coplesit si palid, ii mari iubirii doza.

 

Injecta ocru si galben in condorul transcendent.

Cea de-a sasea dimensiune a iubirii l-a strivit.

A cazut, vedenie oarba, undeva prin Occident,

Fara sa-si mai aminteasca dac-a fost candva iubit.

 

Cea de-a saptea il rapise de pe plaja Marii-Moarte.

Ii paru unei fetite ca e mai interesant

Sa alergi pe plaja goala dupa valurile sparte

Cu o carte de poeme si imagini din Levant.

 

.

 

Ioan Pop