Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Cultura-Arta Duminica 07 Martie 2021 - 29370 vizitatori azi
Amurg. Cina cea de spaima.

Torsul alb si mana goala de expresie si culoare.

Pasii grei pe dusumele, pe covoare vechi si roase...

Parca tot in jurul nostru ne raneste si ne doare,

Desi umbrele din plete le pastrezi inca frumoase.

 

Genele, ca niste aripi ale zborului de noapte,

Tipete de pasari negre, strabatand cu spaima luna...

Toate-aceste moarte frunze, toate-aceste ploi si soapte

Se incaiera cu vantul, conturand tristetii gura.

 

Eu, privindu-te, ma clatin, in imagini bete turta,

De mirosul si de gustul carnii tale parfumate.

Se destrama, grea de patimi, rochia-ti mereu prea scurta

Si amurgul lui decembrie in perdele afumate.

 

Lasa-ma sa-mi pun in tine deznadejdea inserarii

Si gramezile de frunze, moarte inca de-asta vara.

N-ai nimic, in parg, pe buze, nici in irisi vraja marii,

Dar esti vesnic naufragiul frunzelor ce stau sa moara.

 

Fii, de asta data, cerul ce-si alunga trist cocorii,

Fii minunea ce-i petrece, in amurg, mereu spre soare;

Rupe-mi crengile si-mi poarta frunzele in vant cu norii,

Dar ramai la capataiul visului sa-l vezi cum moare.

 

Mai vegheaza-l si-i asculta spovedania si dorul,

In mormanele de frunze, cata-i loc de-ngropaciune

Si, in umbrele din plete, pune sa-i vegheze zborul

Coltul trist al gurii tale si tacuta ei minune.

 

In odaie arde trista limba palida de ceara.

Simt mirosul tau si gustul carnii tale parfumate.

Vantul poarta pe perete umbra-ti care sta sa piara

Si amurgul lui decembrie in perdele afumate.

 

Ioan Pop .

 

.

 

 

Cina cea de spaima.


Cat de mari si de frumoase sunt ruinele cetatii

Unde fiii nostri insisi vor sluji candva ca robi.

Ma privesc, sfarsiti de ura, ochii mari ai entitatii

Bantuite de soparle, mucegaiuri si de corbi.

 

O fi fost candva vreun templu, sinagoga sau vreun schit?

Prabusirea e imensa, iar amurgul, o splendoare.

Ce-o fi fost nu mai conteaza, dumnezeu e fericit,

Iar tu, pururea fecioara, vinovata de pudoare.

 

Nu, desigur, nu la cultul ortodox sau cel catolic

Ma refer aici, iubito, nici la tine, ci la arta,

La un fel de-a fi profetul nefiintei, diabolic,

Mucegaiul de pe soldul tatuat de cobza sparta;

 

Si, pe lesul asta jalnic, sta la soare amintirea

Schizofrenica a primei faceri in zadarnicie:

Omul meu, stapanul mortii de tristete si iubirea

Pentru cele mai ravnite perversiuni din poezie.

 

Omul, pentru prima data singur, cautand printre ruine

Entitatile ramase fara de extremitati,

Cult al cultului malefic, si, din ce in ce mai bine,

Ti se potriveste nudul cu aceste entitati.

 

Vei fi fost candva vreun templu, vreo zeita bizantina?

Poate esti doar zamislirea habitatului minuscul

Al fiintelor credule si pocite din lumina,

Prosternate spre sezutul entitatii din crepuscul.

 

Arta-ti va deschide poarta intelesului semantic

Si profetic al acestor insusiri abandonate,

Ingropate si infirme din registrul mortii antic

Si genunchii Afroditei, spre finalul cartii, poate.

 

Moartea va deschide cartea vietii, cea dintai.

Mai apoi, saraci cu duhul, o vor rasfoi profetii

Afroditei, sacerdotii si nadejdea ca ramai

Sa-ti petreci sfarsitul lumii in betie cu poetii.

 

Ploua cu dispret si corbii cara resturi din lumina

Ratacita printre resturi de fotoni in putrefactie.

Intr-un inteles ce-aprinde lumanarile la cina

Cea de taina, tot sezutul Afroditei cere satisfactie!

 

Ce frumoase sunt aceste prabusiri medievale!

Restul lumilor, de-a valma, ne izbeste prin hublouri.

Cerul insusi se inchina in amurg si se pravale;

Iar la cina cea de taina sunt poftite doar ecouri.

 

Ioan Pop 

 

0 comentarii2366 vizualizări11 septembrie 2014




rss 2.0
rss 2.0