Te-am iubit prea mult, femeie, ca sa nu fiu blestemat.

Ma lovesc crengile mainii de stejar din Carul Mare

Cand trec ingerii Carpatii noptile, din sat in sat,

Si ma bat cainii pe uliti, chiar daca le-arunc mancare.

 

Ti-am iubit carnea in duhul stricaciunilor perene

Si, din cele mai alese slove, ti-am facut sedere in Eden...

Vis peren, dar scris cu sange de evreu ascuns in vene

De Hercul, si-n sul de carte, dumnezeul tau obscen

 

Ti-a pus trupul drept icoana si ravas in sapte stele

Calatoare si trufase, cu picioare lungi, ca trunchii de stejar.

Pe genunchii astor arbori au ramas buzele mele,

Precum ranile muscate de topor sau ca rugile, stigmate, de genunchii mei pe jar.

 

Ma rog Celei mai Inalte Entitati sa-ti recreeze gustul sanilor albastri pe vitraliile boltii

din Eden, si prin negurile mortii sa treci stea, cum stea fusesesi inca de la inceput!

Imi ascut de munti securea libertatii de-a iubi si sa stii ca-i dau cetatii un ocol de sapte

zile, iar in cea de-a opta noapte, dupa calendarul lunii, iti voi reteza copacii si-ti

voi pune-n ochi taciunii catapultelor de fier...

O sa-ti rup catapeteasma sanilor de bronz cu dintii si-ti voi dezgropa parintii dintre morti, lasand mireasma sa se scurga de pe nuri prin paduri de lanci in soare, pe

coroana si pe scut.

Voi fi rege dupa legea regilor de altadata, iar tu singura rasplata stralucind in noul cer.

 

Cat mister in gustul palid de pe stern, gust etern de roua stearsa si miros de carne arsa

in stigmat escatologic!

Un asa mister de logic mai exista doar in Cer, unde-ntreaga randuiala fuge noaptea de la scoala in Eden, in edenul meu de-acasa, unde voi sa-mi fi mireasa si cobai.

Vai, iubito, trec miraje diavolesti, ingeri, draci cu atelaje prin paduri,si-n nuri imi

sfartec partitura unui cantec bizantin...cat chin in vinul distilat din flagiolete si din

toate-aceste fete de la cursul meu ilogic de chitara, unde ies pline de pete de la

testul grafologic

Fetele din primul an...primul an, boboci de stele cu picioare de stejar si cu sani in maini trudite de olar mirific, unde cursul meu stiintific se va tine doar in Rai!!!

 

Hai, frumoaso, fi-mi mireasa si, daca mai fugi de-acasa, fi-mi si roaba uneori...sa te

scoli din solul reavan, bizantin, si toti copiii impleteste-mi-i din flori!

In culori nemaivazute pe pamant sa te inec, pantec sfant, sa te fierb in ierburi albe-sidefii

si-n ochi de cerb, in retina transcendenta a acestui sarlatan, ce-ti fusese odinioara si profesor de pian.

Daca ma asculti, iubito, chiar daca va fi sa mori, stiu formula din fiertura Facerii si printre nori...

Altfel, toata tevatura fetelor din primul an, si chiar tot ce-ti poate face umbra mainii, e

in van.

 

Iata, lasa-ti trupul falnic sa se scuture sagalnic pe masuta mea de scris, sa te-adorm in forma vie si cu torti din poezie, recipientele cu opium sideral, si-n cal maiastru

sa-ti torn sangele albastru de sidef, original!

Va fi chef in seful vamii lui Caron si vartej in Don Quijote cand o sa te scald in note pe

ravnitul portativ al fecioarelor ramase, fara vreun real motiv, sa deretice prin case

sau slujind, definitiv, efemerului lasciv din neant.

Voi transplant sa-ti fac din inimi de salcam fosilizat si redat Cerului Vesnic, precum

limbile din sfesnic, dupa ce va fi plouat in vise noaptea si pe manuscrise, tocmai

cand le hotarasem umilintelor hotar...si-n car de stele dimensiunea mainii mele iti

schitase chipul pal.

Val de foc, precum Catrina din Statuia Libertatilor, si vina, neghiobia c-am iubit si ca

ti-am strivit sfintenia cu o frunza de acant.

 

Redundant... dar am putere sa-i dau Timpului ce-mi cere si sa plece-n mama lui...dar

sa-mi spui mai dinainte daca miezul noptii minte c-ar fi fost ceva real...sau ca trupul mineral ar putea sa-ti stearga chipul de pe frontispiciul meu!

Mineralul e hamalul spiritului somnolent ce-mi vorbeste ingereasca cu accent moldovenesc, indecent, scuipand vocale precum labiile carnii, sterpezind, ca

agurida, frumusetea din Aida, fuzionand, in plin concert, cu retina stravezie de pe

cerul meu incert.

Ritm alert in curtea scolii din Eden...si ravagiile bolii de plamani ce-ti poarta trena printre slugi...slugi in blugi, ce doar pe scena facatoare de minuni isi mai taraie

genunchii in Sabat, si pana luni, imbracate in vesminte aspre de etiopieni sau evrei... zei murdari, dar cu credinta si placuti lui Dumnezeu...ori cumva pentru

ca spaima faraonilor sunt eu?

Dinti de leu in flori albastre, galbene, kaki sau mov, ori sudorile sangvine de pe tamplele

lui Iov, intarindu-ti ceara mainii si amprenta pe hrisov...cand ma latra-n ceruri

cainii nemilosului concert.

 

Umbla voci prin biblioteca cimitirului sasesc si ne cresc umbrele mainii cu o si mai lunga spada, cand Aida porunceste asfintitului sa cada peste visul meu firav.

Sclav sunt, precum Amonasro, osandit...precum Radames, dar mormantul meu, iubito, e un raft stupid cu carti, poate harti si niste muste instruite sa ma muste...

orice-ar fi, e lucru cert: niciodata vreo Aida nu mai moare in concert...

 

Ioan Pop

 

 

 

 

 

 

 

temnitele libertatii

Surse si Resurse

"Omul insuflat aiureaza?" Osea 9.7

Rusia nu poate fi doar un parc de distractie, altminteri, cum nici Romania nu poate fi un imperiu. Amicul yankeu isi scarpina interesele cu mana altuia, cum are el obiceiul sa faca.

Departe de mine gandul sa dau dreptate unuia sau altuia, si cu atat mai departe mi-e duhul de stricaciunile acestui veac obscen.

As traduce totul in arta, in poezie, unde chiar si lucrurile obscene pledeaza pentru tinuta obligatorie...au eleganta lor si mai au calitatea de a reda realitatea in profunzimile ei cele mai ascunse.

Frumusetea trupului nu poate fi vulgara, ci uratenia gandului cu care ii murdaresti nuditatea. Nuditatea mintii sau a inimii nu este oare temelia ideii de absolut? Nu mi-e rusine sa ma dezbrac in fata unui orb, chiar daca se preface. De fapt, acela care se preface ca-i orb este, cu adevarat, orb, intrucat se comporta ca un paduche pe o bomba cu ceas. Momentul adevarului este, realmente, o deflagratie pentru toti paduchii, pentru toti lingusitorii lui Dumnezeu sau ai celor ce se cred a fi...Nu-mi este rusine de cei carora nu le este rusine ca sunt prosti. Deflagratiile nu sunt de toate zilele, dar au vremea lor, dupa ceas, dupa masurile meticuloase ale universalitatii, si nu dupa moftul imbecililor cu esarfe din efemer.

Efemerului ii vor ingheta turloaiele in progenituri, inspirand ifose, marsaluind si expirand tifos, daca nu inceteaza sa haraie dulaii rasaritului purces, iaca, la vanatoare de bisnitari emancipati! Nu lancilor, nici varfurilor de lance le este destinat pranzul condorilor, ci condorilor insisi. Nu scoate sabia impotriva celui cu ghioaga! Mai bine da-i cartile tale cele dintai, ca sa ai parte de cele din urma... N-ar fi mai constructiva o bataie cu pernele?

Razboiul poate fi o sursa de inspiratie, muza chiar, dar nu si resursa... Stiu, insa, ca lucrurile acestea trebuie sa se intample...

Nimic nu se intampla fara voia lui Dumnezeu!!!

 

Ioan Pop

 

 

 

 

 

Magma, harpa si sintagma

Of, cer de fier, cuptor sinistru, ne topeste si ne toarna

In registrul grav, simfonic, trup demonic, partituri involburate.

Note mari si supernove se praval si ne rastoarna

In oceanul sterp de magma, si-n cumplita lor sintagma bate

 

Dumnezeu cu ura o masura complicata, imposibil de redat,

Iar baiatul de la harpa se opreste si tranteste soarele la polul nord

Drept in capul piramidei, unde tocmai ne-au turnat

Idolii, de asta data, intr-un nou atac de cord!

 

Si trazneste alb si verde in copacul vietii noastre de nimic,

Si-i stric eu insumi cuibul trupului acesta fantomatic si superb,

Ca apoi, tot eu, din resturi arse de vitralii, sa-l ridic

Spre vazduh, sufland in duhul rastignit din corn de cerb.

 

La vreo doua mii de grade minus, ne topim incet si curgem

Intr-o forma complicata, stramba, ca un neuron;

Si-n genetici, triste sfere, nu mai vietuim, ci plangem

Si ne strangem, mici farame sparte de magnetofon,

 

In ciclonul din amvonul dirijorului teribil,

Un batran cu plete albe, lungi, manjite ici si colo, cu gudron.

Si, abia mijindu-i mugurii, mi-e imposibil

Sa mai cred ca ea e fata entitatii din amvon,

 

Arta, ce-mi deschide poarta buzelor neprihanite

Ce-ti vorbeau, ascuns, si tie, intr-un alt bizar poem;

Si aceste nefiinte, fiintand, intocmai toate, triste si rastalmacite,

Eronat, imi bat in ritmul amniotic si ma tem

 

Sa te mai tot chem, haotic, noapte alba la concert

Si sa te dezbrac de fracul negru, ce-l purtase, intr-o vreme, tatal tau.

E de rau, iar viitorul e posibil, ca si tine, dar incert.

Beau din seva nefiintei tuturor acestor fete nenascute si mi-e rau.

 

Beau din vinul ce-l vor stoarce fiii peste mii de ani,

Fiii fetelor acestea de pe alte emisfere, alte nesfarsite scurgeri reci si galbene de magma.

Imi e dor de-aceste fete si de satra de tigani,

Care ard prin constelatii partituri si intelesuri nesfarsite de sintagma,

 

Si in magma asta stearpa te visez de mult prea multa

Vreme, si cum geme in strafunduri carnea de dorinta si durere.

Intr-un cer de fier, sinistru, heruvimii ma insulta,

Dar asculta tot concertul astor faceri cu placere.

 

 

 

si daca dracii sunt eroi...

Sa-mi plang tristetea? ce folos...oricat as face-o de frumos,

Oricate leacuri as gasi, tot n-as putea dispretui ceva mai mult,

Si nici iubi n-as mai putea varsatul vantului din ea sau chipul cangrenos

Al artei, pentru care toti anii astia idioti refuz sa te ascult.

 

E mult prea mult pentru un om si, totodata, prea putin pentru un fiu.

Dar stiu destul, si te retin la un burduf imens de vin, sa ne vorbim.

Si, uite, din putinul meu, il fac dator pe Dumnezeu, Acela de e viu

Acum, atunci si-n veci de veci...incearca numai sa-l intreci pe Heruvim!

 

Si, precum Iacov, ne luptam, bem sange alb si schiopatam in dimineti

Profetice, ca mai demult, cand invatasem sa-i ascult iubitei somnul greu,

Cand, pentru prima data, eu ma proclamasem dumnezeu; iar toti ceilalti, cu totii beti,

In nesfarsite dimineti, pofteau, batand in porti de fier, sa le vorbeasca Dumnezeu.

 

Retina celor indraciti rastoarna stalpi in ochii mici

Ai bufnitei din lacrimar, si curge sange pe trotuar si pe peron.

Cad in genunchi copacii tristi si, daca, totusi, mai existi, e vremea, poate, sa-ti ridici

Privirea dincolo de stari, de fumul sterp din lumanari si din amvon.

 

Privirea celor rataciti rastoarna frontul pe raniti si cara morti,

Ingroapa stelele de vii, si, chiar atunci cand crezi ca stii, preferi sa taci

Si sa te-mpaci cu semnul greu al fiilor lui Dumnezeu cand bati la porti,

Cand bati in portile de fier, care duceau, candva, in cer si pentru draci.

 

Si, daca dracii sunt eroi, ce sfinti voiti sa scot din voi, distinsi savanti?

Ori vreti, cumva, ca la amvon sa va vorbeasca Napoleon sau Hanibal?

Si iarasi vine Lucifer sa scoata taina din mister si pilda din talanti.

E nunta-n cer si e jihad, vin pasari negre ca din Iad, si tropote de cal.

 

Ioan Pop

 

 

Luxatie sau fracturism?!

Anarhie de cuvinte razvratite si cutite

Ascutite pe genunchii unui gand pietrificat,

Care creste si striveste, altadata, neclintite

Dimensiuni si lumi cu broaste bune, totusi, de mancat.

 

"Sa se faca..." nu mai are parca niciun dumnezeu...

Baltile clocesc inele de logodna si monede

Cu imaginea obscena a ceasornicului meu,

Tinichea amanetata legilor lui Arhimede.

 

Si, sub toate-aceste chipuri de Cezari, surade bland

Restul buzelor strivite de Estetica cu pumnul.

Zac in baltile acestea...n-as putea sa spun de cand.

Ii e greu sa-si aminteasca prafului unde e drumul.

 

Se depune strat subtire peste ape ca o gheata.

As putea umbla pe mare si pe balti, precum Isus;

Dar e chipul tau acolo...futu-i mama ei de viata!

Te-as putea strivi, iubito, fara macar sa-mi fi spus

 

Unde-au ingropat strigoii umerii aceia goi

Si picioarele zeitei din coliba mea obscura,

Unde insiram reptile cu imagini amandoi,

Unde aruncau tamaie sacerdotii tai si ura.

 

Am intrat cu Universul in conflict si cu paganii.

Peste tot purtam razboaie de tesut rugi si vesminte.

Nimeni n-o sa-ti mai sarute vreodata umbra mainii

Sau sa-ti unga regi in oase si, pe buze, moaste sfinte.

 

Te-am vorbit de bine mortii de urat si poezie

Ti-am facut din somnul zgomotos al Afroditei.

Isi ascut mortii cutite pe genunchii tai, femeie...

Restul victimelor toate sunt vesmintele iubitei.

 

Saluri rupte pe la baluri cu boboci de trandafiri

Si taiate dupa forme, vechi maniere complicate

De-a lasa in urma slove parfumate pentru miri

Si, la stiri, noi accidente vasculare in tomate.

 

Calc in praful Marii Moarte si te-aud tipand in somn,

Violata de o gasca de poeti ca pescarusii luminosi.

Calc pe broastele cu pene de ceasornic ca un domn,

Voivod in podul casei cercetand, cu ochii scosi,

 

Adancimea si lungimea amintirilor purtate doar o zi,

Si, apoi, abandonate slovelor pietrificate din poem,

Din namolul cald al carnii ce o porti la cununii.

Gem si calc, strivind in graba, ochii pentru care gem.