Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Cultura-Arta Sambata 27 Februarie 2021 - 16400 vizitatori azi
Cetatea de argila. Cuvinte arse.

Ce-ai putea sa legi de coama gandului ce te arunca,

Intr-o goana printre cercuri mari si reci de apa lina,

Sa te apere de vraja unei fete ce incurca

Strazile singuratatii din cetatea de argila?

 

Lespezi alergand pe ape obosite, fara valuri,

Ne sunt ochii fara lacrimi si spinari de pietre moarte

Ne sunt gandurile mute printre pesti si mici scandaluri,

In cirezile de stele ce se nasc din sticle sparte.

 

Clatinati ca de betia unui vant ce rupe arbori,

Ne prefacem, fara voie, in fantastici stalpi de sare,

Peste care se coboara nunti de pitigoi si grauri,

Iar in ochii tai tristetea e din ce in ce mai mare.

 

Implinim o alta lege dintr-o alta veche lume

Peste care se aseaza mal si ganduri inecate.

Harti si gesturi rupte-n pagini ce apar mereu postume;

Soapte dintr-o alta limba peste buzele crapate.

 

 

Mi-am pastrat un gand din toate gandurile despre tine,

Cate-un gest sau cate-o urma de picior in vantul moale.

Malul rupt in doua pleoape si abia de ne mai tine

Somnul celor doua umbre, ratacind pe-aceeasi cale.

 

Ioan Pop

.

 

 

Cuvinte arse

 

Iti trimit cuvinte arse de taciunii lui decembrie.

Sunt departe si-mi sunt ochii cu zapezi intarziate.

Numai ieri purtam coroane in capela lui noiembrie,

Cand stejarii mii de frunze lepadau cu lasitate.

 

Iti trimit cuvinte arse pe la margini si-ntre file

Si tristeti in insectare si cu muze prinse-n ace.

Au trecut desculti toti anii, au trecut satui de zile

Imbecilii cu esarfe si cu promisiuni de pace.

 

Iata-n fiecare noapte, ma asez tacut la soba!

Mi-e ca-n toate cele spuse sunt atatea indecente!

Ard ascunsi printre nuiele preoti imbracati in roba

Si refuzul meu cedeaza la atatea insistente.

 

Ard si eu pocnind in vreascuri si-n dureri adanci de oase;

Ard de dorul unei frunze verzi in luna lui cuptor;

Ard ca sanii de fecioara si de muza mincinoasa;

Ard in flacari verzi ca marul, prins cu ace de covor.

 

Iti trimit in insectare amintiri din vremi apuse;

Valuri mari trimit cu vantul indecent pe sub vesminte,

Sa te mangaie pe coapse si-ntre cele zece spuse,

Ce-mi slujeau ca departare de taceri si de cuvinte.

 

Ma asez tacut la soba si ma las cuprins de moarte,

De tacerea strabatuta la apus de miezul noptii,

Si ma-ntreb la ce-mi slujeste numele defunct pe-o carte,

Lepadat cu lasitate peste gardul viu al mortii.

 

Iata numele pe-o frunza cum se prinde cu taciunii

Intr-o vesnica valtoare de scantei si de culoare!

Hai si tu in dimensiunea si-n fratia cu nebunii,

Caci, oricum, in zorii zilei,ne vom pierde-n cenusare.

 

Miraj

 

Dac-ai stii cata durere si tristete ma doboara,

De-ai vedea cat sunt de negre noptile si cat de rai

Sunt, in ochii mei, cocorii care pleaca-n plina vara,

Peste marile albastre si adanci din ochii tai!

 

Mi-ai adus in suflet toamna si paduri cu frunze moarte.

Simt genunchii tai pe buze cum se sting ca fulgii iernii,

Simt parfumul tau in clopot, cum ma cheama de departe

Intr-un loc uitat de lume, de porunci si de vecernii.

 

Voi porni cu vant spre seara sa-ti ascult din nou chemarea.

Ma voi strecura ca fumul in odaia de culcare.

Cu-n fior de buze calde, o sa-ti fur din ochi culoarea

Si din cupele tristetii o sa-ti torn furtuni pe mare.

 

Te voi umple si pe tine cu tristeti de valuri reci.

O neliniste cumplita te va stapani deodata

Si, nicicand, cu toata apa marii tale, n-ai sa treci

De nisipurile mele si de tarmul meu de piatra.

 

Voi pluti cu toata flota de tristeti, pana departe…

Te voi inrobi cu valuri si cu ochii tai cu tot.

Vei sluji intr-o legenda, ca acea a Marii Moarte,

Caci de tine, niciodata, sa ma vindec, n-am sa pot.

 

Vraja

 

Am in ochi bucati albastre din inalt

Si gust din tine am pe buze si pe limba.

Mi-e atat de dor, de teama, mi-e atat de frig si cald!

Timpul urla schizofrenic, dar nimic nu se mai schimba.

 

Tu intrasesi fara stire, ca un prunc, pe cai ascunse

Intr-un loc din care nimeni nu s-a mai intors vreodata.

Loc in care doar tristetea face foc cu pagini smulse,

Ori taiate cu penita,din proorocii de-altadata.

 

Daca tot venisesi, haide sa-ti arat lumina noptii,

Duhurile adormite ce-mi slujeau atunci de straja!

De te uiti macar o clipa indarat, fiicele mortii

O sa-ti fure stralucirea care te-a cuprins in vraja.

 

Vis de vara

 

Am adormit si te vedeam razand.

Aveai pe sanii goi nisip si era vara.

In ochii tai se rasturnau arzand

Tristeti si orgi din turnul meu de ceara.

 

Te-am luat in brate si te-am asezat

Cu capul spre apus, pe-un rug de frunze,

Si te-am lasat sa arzi un secol incheiat,

Ca jertfa Facatorului de muze.

 

Apoi ne-am ratacit, vrand sa-ti arat

Ca toate au, intr-un tarziu, sfarsit,

Ca tot ce pleaca, vine indarat…

Dar tu m-ai sarutat si m-am trezit.

Ganduri care tac

 

E trist si-acum, si cand mi-e dor,

Acelasi planset atarnat de usi,

Acelasi sunet jalnic de zavor

Si bocetul pe vatra celor dusi.

 

Il vad pe tata schiopatand asa,

Tarandu-si stangul si vorbind greoi:

"Cand se-mplinise vremea sa ma dea…

Intrase Romania in razboi."

 

La carte nu eram prea stralucit.

M-au dat de sluga la un sas in sat.

Nu mi-a placut, si-n toamna am fugit.

"Ei, draga Ioane, cat am mai umblat...!"

 

Nu-l ascultam, si nici acum n-ascult

Decat acele ganduri care tac,

Acei strigoi metalici de demult

Ai portilor cu scancet din cerdac.

 

Si tata, aplecat peste rindea,

A amutit, tragand dupa picior

Surcele din trecut pe fruntea mea,

Cu-acelasi sunet jalnic de zavor.

 

 

Ioan Pop

 

0 comentarii2100 vizualizări26 septembrie 2014




rss 2.0
rss 2.0