Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Cultura-Arta Luni 06 Iulie 2020 - 15232 vizitatori azi
Eminescu in amintirile contemporanilor sai.

In fiecare an, la mijloc de ianuarie, ne primenim sufletul cu cea mai aleasa sarbatoare a poeziei romanesti. E sarbatoarea celui dintai poet care "si-a inmuiat condeiul de-a dreptul in luceafar’’ si avea sa se numeasca Eminescu. El, "sfantul preacurat’’ a fost inzestrat cu atata har poetic, incat a putut cuprinde in gandirea sa framantarile unui univers intreg. "Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar’’ si l-a ridicat pe cerul vesniciei noastre.

Daca tinerii de astazi ii cunosc viata si opera intr-o mica masura sau chiar deloc, pentru generatiile care l-au studiat indeaproape, Eminescu este si va ramane poetul nostru national. El i-a impresionat si pe contemporanii sai, nu numai prin arta sa poetica, ci si prin infatisarea si comportamentul sau. Cei care l-au cunoscut, ne-au lasat numeroase marturii care pot contura portretul fizic si moral al poetului.

Una dintre trasaturile care impresiona pe cei care il vedeau pentru prima oara "era frumusetea chipului sau, frumusete iesita din comun, care prin inaltimea fruntii si privirea ochilor, intruchipa, in mod splendid, farmecul poetului de geniu’’.

"Il am si acum inaintea ochilor, isi aminteste Nicolae Gane. Ce frunte incarcata de ganduri! Ce privire mareata si visatoare, izvorata din cea mai nobila inima omeneasca! Ai fi zis ca plutea intr-o atmosfera suprapamanteasca’’.

Alexandru Vlahuta a avut ocazia sa-l cunoasca in anul 1879, cand il aseamana cu "un zeu tanar, frumos si bland, cu parul negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare cu ochii dusi, osteniti de ganduri’’. Aceeasi privire il incanta si pe Nicolae Petrascu, care ne spune ca ochii poetului erau "umbriti si adanci, pe care arareori ti-i dat sa-i privesti, caci vorbea cu ei mai mult plecati in jos; in clipa in care trecea pe dinainte, surprindeai in ei palpaitul unei lumini incandescente, ca un scaparat al focului tainic ce-i ardea sufletul’’.

Anghel Dumitrescu il numeste "poetul cu cap de Apollo’’. Aceasta afirmatie este confirmata si de fotografia din anii tineretii, executata in 1869. Privirea ochilor lui Eminescu era melancolica, dupa cum melancolic ii era si zambetul.

Tot din marturiile celor care l-au cunoscut, ori l-au auzit vorbind, citind sau cantand, rezulta ca avea o voce muzicala. "Avea un glas profund muzical, isi amintea Vlahuta in 1889, umbrit intr-o surdina dulce, misterioasa, care dadea cuvintelor o vibratie particulara, ca si cand venea de departe, dintr-o lume necunoscuta’’.

Iacob Negruzzi ne spune ca Eminescu petrecea zilnic, ceasuri intregi, in casa batranului Micle, unde "isi declama poeziile cu acea cadenta plangatoare care facea farmecul poeziei sale". Junimistii i-au apreciat aceasta arta, fapt pentru care, prietenul sau apropiat, Ioan Slavici consemneaza in "Amintiri’’ ca era o adevarata sarbatoare cand citea el vreuna din scrierile sale.

Glasul lui Eminescu avea un ton deosebit "un ton dulce, molatec, ce ti se lipea de inima’’, relateaza Teodor Stefaneli. Incantata de glasul poetului ramane si Ilinca Virtic, care a fost martora lui Eminescu si Creanga in bojdeuca din Ticau, unde l-a auzit cantand: canta frumos cantece populare si avea un glas de-ti dadeai si camasa sa-l asculti’’.

Eminescu era pe deplin constient ca are asemenea aptitudini. Candva ii marturisea Veronicai Micle "acel blond noroc al unui vis desert: regret amarnic ca n-am invatat muzica, caci in copilarie, mama avea un glas.

 

Mircea Darosi.

0 comentarii1792 vizualizări12 ianuarie 2015




rss 2.0
rss 2.0