Cultura-Arta Vineri 18 August 2017 - 21990 vizitatori azi
AMINTIRI DESPRE EMINESCU.

In fiecare an ne primenim de doua ori sufletul  cu cea mai aleasa sarbatoare a poeziei romanesti. O data, la 15 ianuarie si apoi la mijloc de ciresar, cand il omagiem pe cel dintai poet care, "si-a inmuiat condeiul de-a dreptul in luceafar’’ si avea sa se numeasca Eminescu.

            El, "sfantul preacurat’’ a fost inzestrat cu atata har poetic, incat a putut cuprinde in gandirea sa framantarile unui univers intreg. "Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar’’ si l-a ridicat pe cerul vesniciei noastre.

            Daca tinerii de astazi ii cunosc viata si opera intr-o mica masura sau chiar deloc, pentru generatiile care l-au studiat indeaproape, Eminescu este si va ramane poetul nostru national. El i-a impresionat si pe contemporanii sai, nu numai prin arta sa poetica, ci si prin infatisarea si comportamentul sau. Cei care l-au cunoscut, ne-au lasat numeroase marturii, care pot contura portretul fizic si moral al poetului.

            Una dintre trasaturile care impresiona pe cei care il vedeau pentru prima oara "era frumusetea chipului sau, frumusete iesita din comun, care prin inaltimea fruntii si privirea ochilor, intruchipa, in mod splendid, farmecul poetului de geniu’’.

            "Il am si acum inaintea ochilor, isi aminteste Nicolae Gane. Ce frunte incarcata de ganduri! Ce privire mareata si visatoare, izvorata din cea mai nobila inima omeneasca! Ai fi zis ca plutea intr-o atmosfera suprapamanteasca’’.

            Alexandru Vlahuta a avut ocazia sa-l cunoasca in anul 1879, cand il aseamana cu "un zeu tanar, frumos si bland, cu parul negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare cu ochii dusi, osteniti de ganduri’’. Aceeasi privire il incanta si pe Nicolae Petrascu, care ne spune ca ochii poetului erau "umbriti si adanci, pe care arareori ti-i dat sa-i privesti, caci vorbea cu ei mai mult plecati in jos; in clipa in care trecea pe dinainte, surprindeai in ei palpaitul unei lumini incandescente, ca un scaparat al focului tainic ce-i ardea sufletul’’.

            Anghel Dumitrescu il numeste "poetul cu cap de Apollo’’. Aceasta afirmatie este confirmata si de fotografia din anii tineretii, executata in 1869. Privirea ochilor lui Eminescu era melancolica, dupa cum melancolic ii era si zambetul.

            Tot din marturiile celor care l-au cunoscut, ori l-au auzit vorbind, citind sau cantand, rezulta ca avea o voce muzicala. "Avea un glas profund muzical, isi amintea Vlahuta in 1889, umbrit intr-o surdina dulce, misterioasa, care dadea cuvintelor o vibratie particulara, ca si cand venea de departe, dintr-o lume necunoscuta’’.

            Iacob Negruzzi ne spune ca Eminescu petrecea zilnic, ceasuri intregi, in casa batranului Micle, unde "isi declama poeziile cu acea cadenta plangatoare care facea farmecul poeziei sale". Junimistii i-au apreciat aceasta arta, fapt pentru care, prietenul sau apropiat, Ioan Slavici consemneaza in "Amintiri’’ ca era o adevarata sarbatoare cand citea el vreuna din scrierile sale.

            Glasul lui Eminescu avea un ton deosebit "un ton dulce, molatec, ce ti se lipea de inima’’, relateaza Teodor Stefaneli. Incantata de glasul poetului ramane si Ilinca Virtic, care a fost martora lui Eminescu si Creanga in bojdeuca din Ticau, unde l-a auzit cantand: canta frumos cantece populare si avea un glas de-ti dadeai si camasa sa-l asculti’’.

            Eminescu era pe deplin constient ca are asemenea aptitudini. Candva ii marturisea Veronicai Micle "acel blond noroc al unui vis desert: regret amarnic ca n-am invatat muzica, caci in copilarie, mama avea un glas fermecator, intrecandu-se cu tata, care canta ca un adevarat artist din flaut, descoperise in mine si o ureche remarcabila de muzician’’.

            La intalnirile cu prietenii, cand se hotara sa cante, avea cateva cantece pe care le prefera: "Eu sunt Barbu Lautaru’’, "Dragi boieri din lumea noua’’, "Eu ma duc, ma prapadesc’’ "Frunza verde de piper" si "Mai turnati-mi in pahare’’. Eminescu era un bun cunoscator si iubitor al muzicii culte, apropiere pe care a realizat-o, mai ales in perioada vieneza. Aprecierea ca este un muzician al poeziei si un poet al muzicii se dovedeste pe deplin indreptatita.

            Ca om, Eminescu impresiona prin frumusete si comportament. Nu avea niciun fel de deficiente fizice. Era ca vremea, spune un alt contemporan al sau: "cand senin, cand innourat. Cateodata senin si multumit, umbla povestind si fredonand voios, parca toata lumea era a lui, iar cand era innourat si tacut, tacerea prevestea furtuna. Adesea se dovedea prietenos, mai ales cu cei care stiau sa se apropie de sufletul lui. A ramas celebra prietenia sa cu Ion Creanga, cu Ioan Slavici, dar mai ales cu ardelenii Ion Neamtu, Ion Ciocan si nu in ultimul rand cu cea care a fost pentru el iubirea eterna, nasaudeanca, Veronica Micle.

           "A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta , spune Tudor Arghezi. Nu poate sa ajunga vorba pana la el, fara sa-i supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene din departare delicata lui singurateca slava’’. 

           Acum, in mijloc de ciresar, sa-i asezam pe umeri, cu mainile inchipuirii, o mantie alba si vom avea inaintea ochilor imaginea celui care pe drept cuvant a fost numit "Luceafarul poeziei romanesti’’.

"Pasiti incet, cu grija tacuta fetii mei,

Sa nu-i striviti nici umbra, nici florile de tei,

Cel mai chemat s-aline din toti si cel mai teafar

Si-a inmuiat condeiul, de-a dreptul in Luceafar’’

                                                            (Tudor Arghezi)

 

 

Mircea Darosi.

 

 

0 comentarii1092 vizualizări12 iunie 2017




rss 2.0
rss 2.0