Cultura-Arta Vineri 15 Decembrie 2017 - 17334 vizitatori azi
Veronica Micle - un nume intrat in legenda.

Nasaudeanca, despre care ne este intotdeauna drag sa vorbim, s-a nascut in acelasi an cu Eminescu. Viata ei s-a incheiat ca un zbor frant in cei mai frumosi ani ai tineretii. La cincizeci  de zile de la moartea lui Eminescu, in noaptea de 3 spre 4 august 1889, la ora 23, s-a stins din viata cea care a fost numita "Tu blond noroc al unui vis desert, / Tu visul blond unui noroc ce nu e".

            Confruntata cu destinul tragic al lui Eminescu, retrasa la manastirea Varatec, unde, fara reazem in existenta, coplesita de suferinte si de golul lasat de marele ei prieten, Veronica Micle se hotaraste sa-si curme zilele, administrandu-si o doza mare de arsenic. Dupa aproape o zi de agonie, cu toata insistenta medicilor, viata ei nu mai are salvare.

            Era intr-o zi de marti, cand au inceput sa sune clopotele ce anuntau moartea Veronicai Micle, fiica lui Ilie Campeanu si a Anei din Nasaud. Se implinise teribila previziune a lui Eminescu dintr-o poezie a sa din 1879: "Nici cenusa noastra-n lume / Scumpo, nu s-o intalni".

            Corpul neinsufletit al poetei a fost inhumat, doua zile mai tarziu, in curtea bisericii Sfantul Ioan din Varatec, unde se afla si azi o cruce de marmura pe care este daltuit urmatorul epitaf  extras din poezia sa "Si pulbere, tarana... 

                "Si pulbere, tarana din tine s-a alege,

                Caci asta e a lumii nestramutata lege;

                Nimicul te aduce, nimicul te reia,

                Nimic din tine-n urma nu va mai ramanea". 

            Oricine va poposi in preajma acestui mormant, cu siguranta ca isi va aminti  de marea iubire dintre cei care "veacul de azi, una ii vede acum".

            Daca in timpul vietii nasaudeanca a cunoscut calomnia, nici in postumitate n-a avut o soarta mai buna. Aceasta s-a datorat unor oameni de rea-credinta, unor publicisti manati de propriile lor interese, care i-au vulgarizat ani la rand amintirea prin lucrari de succes facil. Veronica Micle n-a fost cauza unor calamitati in viata lui Eminescu, asa cum unii sustineau, ci dimpotriva, a fost ecoul unei iubiri care a intrat in legenda. Nu numai poeziile pe care si le-au dedicat unul altuia sunt o dovada a acestei relatii afective, ci mai ales scrisorile lor. 

          Daca Veronica n-ar fi insistat intr-un moment de cumplita disperare ca Eminescu sa-i inapoieze scrisorile, iar poetul nu i-ar fi indeplinit dorinta, poate aceste sclipiri epistolare si-ar fi pierdut urmele. Ele au fost pastrate cu sfintenie de catre mostenitoarele sale si publicate prin bunavointa d-nei Cristina Zarifopol-Ilias intr-un volum intitulat "Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit ", aparut in anul 2010. E vorba de 93 de scrisori din care, cele mai multe ii apartin Veronicai Micle.

         Gasim in ele tandrete si iubire, bucurie si intristare, regrete si impacare, gelozie, pasiune, intrigi si chiar multa durere. Formulele de adresare sunt foarte familiare, in care predomina cuvintele drag si draga, precum si o serie de diminutive, iar continutul scrisorilor este incarcat de cele mai alese sentimente :" Eminule, cand vii sa te vad, sa te mai pup, sa te mai nacajesc si apoi sa te mangai si sa-ti cer iertare frumusel si apoi intr-o lunga si dulce sarutare sa se uite toate relele…. " " Mai ingerasule, asa te-as saruta s-asa te-as desmierda, s-asa as veni la tine de repede daca n-as fi bolnav….Puiutul meu cel scump si iubit - ce faci tu ? "

 In aceleasi scrisori gasim lipsa de entuziasm al poetului, dramatismul relatiei dintre ei, aproape torturati de iubirea lor si de lumea in care traiesc.

           Elisabeta Conta, sora marelui filozof, aflata in preajma aceluiasi Varatec, spunea ca "Veronica a fost intotdeauna o prietena devotata lui Eminescu, a infruntat invectivele mentalitatii putrede din acea vreme, l-a incurajat in deznadejdea ucigatoare, cand el inca scria, dar si dupa ce s-a imbolnavit, mai ales atunci, cand barfele erau mai puternice decat oricand".

          Cei mai multi critici literari recunosc in creatia Veronicai Micle influenta versului eminescian, dar si delicatetea sentimentului prin care ea  isi exprima iubirea, dorul marturisit, tristetea sau insingurarea. Cu o sinceritate neobisnuita, ea se adreseaza aproape in exclusivitate aceleiasi fiinte dragi care nu este alta decat Eminescu. Lui ii este dedicata si poezia  "Raze de luna" care a aparut in ziua ingroparii poetului si fusese redactata in dimineata zilei de 16 iunie, fara ca ea sa fi stiut ca Eminescu inchisese ochii cu cateva ore mai devreme la sanatoriul doctorului Sutu.

            Era o coincidenta fatala care punea semne de intrebare asupra acestui destin:

                     "Ce n-ar da un mort din groapa pentr-un rasarit de luna

                     A sa liniste eterna, eu as da de voie buna,

                     Toate razele de luna, toate razele de soare

                     Sa te pot uita pe tine, sa simt sufletul ca-mi moare".

            Si intr-adevar, la numai cincizeci de zile de la moartea prietenului sau se stinge si ea din viata, impreunandu-si destinele despre care poetul spune:

              "Ce s-a ales din doua vieti,

               O mana de cuvinte

               Carora abia le-ar da un pret

               Aducerile-aminte".

        Suntem mandri ca numele lui Eminescu a chemat pentru totdeauna in legenda veacurilor, amintirea Veronicai Micle asa cum au facut-o marile genii cu alte nume feminine intrate in literatura  universala. Ne bucuram ca de cativa ani, oameni de suflet au pus bazele unei case memoriale  in Targu Neamt, iar la Nasaud, in numele acelei iubiri eterne s-a ridicat bustul lui Eminescu si Veronica Micle. Biblioteca  din orasul academicienilor poarta numele poetei,  devenita simbol pentru creatia eminesciana.

            Smara Garbea, credincioasa prietena a Veronicai Micle, scrie in revista "Familia" versurile-epitaf:

                  "Suflet ce-ai zburat spre ceruri, suflet care ai iubit

                  Ai fost mare in durere, iar durerea te-a zdrobit;

                  Insa-n inimile noastre, tu, de-a pururi vei trai,

                 Caci poeta ai fost mare si-ai stiut a suferi". 

            Povestea vietii lui Eminescu si a Veronicai Micle este povestea unei mari iubiri traita intr-o lume ostila unde pasiunea lor s-a transformat  intr-o succesiune de zadarnicii, iar fericirea mult visata s-a dovedit a fi unul din desartele idealuri amintite de poet in versurile lui.

 

 

Mircea Darosi.

0 comentarii1029 vizualizări03 august 2017




rss 2.0
rss 2.0