In ograda bunicilor mei, Gavrila si Varvara, din satul Perisor (Curtuius) era un nuc ba­tran, mare si stufos, mai inalt decat casa, cu multe ramuri frun­zoase, fru­mos imprastiate in jurul lui, cu var­ful repe­zindu-se spre cer. Nucul din ograda bunicilor starnea ad­miratia celor care-l vedeau. Bunicul imi spunea ca acest nuc  a fost plantat de parintii lui si se numeste arborele neamului, "plantat doar pentru voi, nepotii mei dragi." "In sat la noi, spune bunicul, nu exista curte de gospodar fara cel putin un nuc pastrat in memorie de catre toti descendentii pentru toata viata. Pe drept cuvant satul Perisor poate fi numit satul nucului."

Nucul este una dintre cele mai vechi plante pomicole, constituind in satele noastre o frumoasa traditie, datorita fructelor sale atat de cautate, cat si a utilizarii lemnului, a scoartei, a frunzelor, a cojii verzi si a celei uscate a nucilor. Arborele neamului este un pom fara egal, ce impiedica alunecarile de teren si este folosit si ca planta decorativa in locurile de agrement si in plantatiile de aliniament de-a lungul drumurilor publice.

Nucul era pentru mine scut de aparare in caz de ploaie si de arsita solara, un loc de odihna pentru mine si mieluseii veniti satui de la trifoiul crud mancat pe saturate. Aici, la umbra nucului, imi puneam jos un tol si ma recream citind intr-o carte cu basme pe care o avea bunicul in laitari. Alteori crosetam sub indemnul bunicii, faceam ciorapi si manusi din fire de lana albe si negre.

In fiecare an ne da­ruia din belsug nucile, din care mama facea co­zonaci de Craciun, umbra deasa, in verile fier­binti, frunze de pus sub covoarele de lana ca sa le apere de molii, flori pentru spalatul parului, ca sa-l faca sanatos si stralucitor.

Iar coroana lui uriasa era gazda si pentru oaspeti inaripati, in frunte cu harnicele ciocanitori care bateau toaca in scoarta lui. Bunica, care avea mare pricepere la treburile din gospodarie, folosea frunzele de nuc si coaja nucilor tinere pentru vopsitul lanii, pe care o tesea apoi in covoare. Bunicul "se hodinea" la um­bra nucului, mai ales in zilele de duminica, cand avea timp pentru cititul  scripturii. Tin minte cum seara, cand soarele as­fin­tea, bunicul imbratisa trunchiul nucului, urandu-i cu glas soptit "sa­natate". Nu­cul mi-a fost prieten si mie. Aveam un scran­ciob legat de ramurile lui mai joase, in care ma leganam toata ziua, iar cand am devenit sco­larita, imi era drag sa-mi fac temele la umbra lui.

Imi era asa de aproape de suflet! Simteam ca ma ocro­teste cumva, din el cobora peste mine o li­nis­te adanca, o pace care mi-a ocrotit toata co­pi­la­ria. In zilele de sarba­toa­re, asterneam o toala sub nuc si ascultam, alaturi de dragele mele pa­pusi, concertele pasarilor care isi facusera casa in el. Daca era primavara, po­po­sea deasupra noas­tra si cate un cuc, care-si striga numele, bucu­ros ca este auzit. Urmau apoi vrabiutele, pi­ti­goii, cu burtica lor aurie, gaitele, mierlele si ca­te o codo­batura care batea cu coada ritmul canta­tului.

Dintre "necuvantatoarele" din gospodarie, gainilor le placea cel mai mult sa caute vier­mi­sorii, scormonind pe sub nucul cel batran. Man­zul Murgu se odihnea si el, la umbra deasa a nucului, intins pe iarba vesnic verde, de la rada­cinile lui. Batranul copac devenise "de-al casei", "de-al nostru", il iubeam, il respectam, iar el stia ca fusese lasat de Dumnezeu pe pamant alaturi de oameni pentru a le fi de folos. Dar intr-o vara tar­zie, a venit o furtuna insotita de vijelie. Era noap­te si am auzit dintr-odata un trasnet care ne-a speriat. Am iesit cu totii afara, in ploaie, si printre fulgerele care braz­­dau cerul, am va­zut ca nucul nos­tru cel drag se prabusise, tras­nit. O ima­gine sfa­si­e­toare. A doua zi di­mi­nea­ta, niste flu­turi ma­ronii se ase­zasera pe trun­chiul rupt. In min­tea mea de copil, m-am gan­dit ca sunt niste in­geri trimisi de Dum­nezeu sa duca sufletul batra­nului nuc in cer. Ase­menea unui om, nu putu­se sa lupte nici el cu timpul. Desi inima lui mai batea inca in frunze, trunchiul slabit de ani a cedat. Nucul a plecat la cer insotit de dra­gostea noastra. Sunt sigura ca lo­cul lui e in rai, in casa pe care si-au facut-o aco­lo bunicii, iar  in locul batranului nuc a crescut un pui care deja se afla la maturitate.

Lucretia Mititean