Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Cultura-Arta Joi 12 Decembrie 2019 - 3814 vizitatori azi
TAINA-LEOAICA FLAMANDA CARE DA TARCOALE.

 Prozatoare prodigioasa, cu un palmares impresionat de scrieri la activ, poezii, proza, publicistica, romane, scrieri spirituale, eseistica, Melania Cuc s-a impus in literatura actuala prin originalitatea stilului si prin abordarea tematicilor care vizeaza psihologia umana in toate ipostazele ei. Recentul roman, "Vara leoaicei", se inscrie pe linia epicului contemporan, cu personaje si actiuni viabile, menite sa tina treaza atentia cititorului si sa-i creeze confortul spiritual pe care, nu din emisiunile de divertisment il poate dobandi. Romanul debuteaza cu secvente aproape cinematografice, avand in centru figura Martinei Sambure, aparitie aproape insolita in peisajul urban in care este debarcata intempestiv,  la marginea unui sant, de masina care o transportase.

Planul real se imbina perfect cu cel fantastic si imaginile prezente tind in mintea protagonistei sa reinvie un trecut secular plin de parfumul dar si de arena insangerata a epocii cruciatilor. Pe aceste plaje epice, scriitoarea se misca lejer, cu dibacie si dexteritate.

Raportarea permanenta la istoria si traditia locului este un procedeu pe care Melania Cuc l-a mai folosit in romanele sale. Fantasticul real ar fi termenul in care se imbina in chip armonios povestea autoarei. O fascinanta poveste in care filozofia de viata, imbinata cu un anume tragism specific firilor creatoare, sensibile, inclinate spre esoterism,  devin lesne destin implacabil.

Eroina, "este proprietara de drept a unei arhive de codecsuri pentru care ar putea fi invidiata".  Sufletul locului isi cheama stramosii. "Daca zidurile acelea ar avea gura, ar spune desigur si povesti cu domnite ce au impletit cosita alba tot asteptand vesti de la cavalerii plecati in cohorta spre Ierusalim". Dar cine sa mai ia aminte la istorii inscrise de cavaleri cruciati pentru  eliberarea Ierusalimului, de acum opt secole? Fabulosul are un rol important in scriere. "In noptile cu luna plina, paznicii obiectivului de azi, sustin, ca aud, amestecate, urlete de facere si geamatele unor entitati care, desi bantuie locul cu asiduitate, nu se lasa niciodata vazute de om".

Fascinata de istoria si arheologia locului, "Martina Sambure a ales sa locuiasca in fostul han de la rascrucea drumurilor din apropiere", in felul acesta, sa fie mai aproape de reperele spiritualitatii sale inca de la prima vizita a acestor meleaguri, cand a ajuns cu un autocar intesat de turisti anonimi. E adevarat ca locul cheama oamenii si mai apoi, oamenii ajung sa cheme locurile. Trecut si prezent convietuind laolalta, intr-un melanj deloc potrivit cu acest spirit local, fascinant si tulbure, ascuns printre ceturi sinilii, si care se insinueaza treptat sub priviri, in minte si inima,  pana la revelatie.

Stilul Melaniei Cuc este intesat cu imagini, e o proza imagistica, aproape vizuala, incantatoare, autoarea, care e si artist plastic, descrie intamplari, locuri si oameni, legindu-le firesc, intr-o fericita osmoza, in aceeasi fraza, cu acuratete si farmec, nu se poate sa nu te atasezi imediat de o astfel de scriere, de o paleta coloristica foarte originala, care-ti transmite stari emotionale puternice.

Melania Cuc poseda un acut simt al observatiei care se manifesta din plin in crearea cadrului. Nu lipseste o oarecare doza de sarcasm, fina ironie sau umor ca sa confere putina variatie, chiar si atunci (sau mai ales atunci) cand e vorba de situatii destul de grave, pentru a decongestiona atmosfera, procedeu stilistic folosit des de autori. Iata atmosfera de la o intrunire mondena:  "-Cui ii pasa!? maraie pentru sine Martina, apoi saluta din inertie, in dreapta si in stanga, insii care privesc lumea reala prin lentilele ochelarilor cu rame de aur.

Stie ca aparitia ei la "spartul targului", da bine. Se simte deja cu o clasa deasupra adunaturii care socializeaza cu zambet fals intins pe toata gura si cu dintii sterpeziti de invide. Care pe care!

O data ce au salutat-o, ei, oamenii politici si oamenii de afaceri, ba, chiar si autsiderii au un subiect neutru pe care sa-l foarfece. "Nebuna" de La Diligenta!

Martina nu se sinchiseste de barfe. Surade. Trece printre ei, stalpii societatii, cu spinarea dreapta, cu umerii liniari si burta supta. Rece, rigida ca o stareta de manastire.

Femeia merge in sens invers decat o fac ceilalti".

Faptul ca eroina merge intrucatva impotriva curentului in fata oamenilor, este destul de edificator. Oamenii comuni inteleg destul de greu faptul ca un artist nu poate face, tot ceea ce ei fac intr-o zi, ritmul lor de viata, infatisarea, obiceiurile fiind in concordanta cu valentele lor creative care se manifesta intr-un fel sau altul. Niciodata, sau aproape niciodata, un artist nu o sa se incadreze intr-un sistem politic ori social, ei sunt, pe drept cuvant, considerati "altceva", un alt soi de oameni, inadaptabili si, de obicei invinsi, asa cum a creionat Camil Petrescu tipul intelectualului roman interbelic. Frustrarea oamenilor provine chiar din faptul ca nu-i inteleg si de aceea, nici nu-i accepta, avand mereu pornirea de a-i tine deoparte, de a-i marginaliza. Nu e de mirare, asadar, ca oamenii de cultura si arta, se retrag in carapacea lor, in "turnul de fildes" sau mai pe inteles, in colivia de sticla si de acolo contempla lumea, dand la iveala capodopere. O astfel de persoana este Martina. Scriitoarea, artista Melania Cuc, ii imprumuta din trasaturile proprii si-i ingaduie sa evolueze, asa cum ii trasneste acesteia prin cap, de fapt, scrierea e un fel de introspectie in fata oglinzii. Sunt scriitori care procedeaza asa, creand unul sau mai multe personaje care sunt un fel de alter-ego al lor. Iata si cum o descrie Melania Cuc pe Martina:

"Ea este  ca o figurina de fildes pe o tabla imensa de sah. Un pion. De ce nu, nebunul sau poate,  regina. Totul tine de punctul din care o privesti".

Periplul Martinei printr-o veche manastire cisterciana, acum ajunsa muzeu si casa de licitatie pentru obiecte vechi, constituie un bun prilej pentru eroina de a face o calatorie initiatica prin sine, atenta la fulguratiile amintirilor si imaginilor care se suprapun ca intr-o pelicula de 16 mm, pe retina, cu oameni si locuri, cu intamplari si vorbe memorabile care i-au marcat existenta. Imaginile se succeda, fara ca ea sa le cheme ori sa le alunge. Incidental, ne lovim si de alte nume si personagii legate de viata ei.

Imaginatia bogata a Martinei lucreaza in manastirea-muzeu si ea traieste o experienta stranie, calatorind in timp, impreuna cu Johanes de Herseny,  "legendarul sef al soldatilor cruciati, pe capul caruia, Regele insusi pusese, la schimb, o galeata de aur, atunci, in vremea prigoanei din toamna ploioasa a anului 1307. Johanes intrase de tanar in Ordin, unde s-a  dovedit a fi fost fara mila pe campul de bataie, calugar smerit in manastire; vrajmas de moarte dusmanilor lui Hristos  si  de o bunatate fara margini fata de soldatii din subordine". 

Martina, transpusa in trecut, traieste senzatii ciudate alaturi de acest cavalet cruciat, intors din istorie, pe care ea il primeste cu dragoste in mintea, sufletul si fiinta ei, sensibilizate de boala si de imaginatia bogata cu care a fost inzestrata. Senzatiile sunt atat de vii si de clare incat devin aproape palpabile. "Dar, este sigura! Johanes de Herseny a fost acolo, o clipa!!!  A cuprins-o de dupa umeri. A ridicat-o pe brate si, ea a simtit in carne, cum ii intrau toate zalele din tunica lui crosetata in fir metalic. Pana si punctele de sudura din platosa de lupta cu Leul Desertului,  femeia moderna le-a simtit clar, ba, chiar i-au lasat urme vizibile  pe umeri, pe brate, in locul care a mai scapat de ranile fara leac, intre  manecile bluzei  tighelul manusilor lungi pana la coate.

Martina si-a recunoscut barbatul, de cum, acela i-a atins fruntea cu buzele. Reci ca de gheata.

Ea nu s-a ferit si respiratia lui i-a geruit sanii, a trecut peste gat, in sus, pana la ureche.

Stafia cavalerului cruciat inchis in sarcofagul asezat in sanscrita, i-a sarutat  gura, buzele date cu ruj frantuzesc in exces.

Ea stie ca a fost doar o umbra a Vietii trecute. O holograma poate."

Elementul fabulos introdus de autoare este risipit de realitatea imediata care o trezeste din visare.

Intram, prin intermediul autoarei, intr-o lume in care arta veche, colectia, simtul estetic, dar si trendul actual isi disputa intaietatea, licitatia de obiecte vechi tinde sa devina un eveniment monden, nascator de dispute, etalarea cu nonsalanta si trufie a puterii si bogatiei, pasiunea aproape vicioasa pentru lucruri, jocuri de orgolii desarte si mult, mult teatru, in intelesul peiorativ al cuvantului. Este o lume artificiala, de film regizat de mai multi regizori, fiecare cu parerea lui, in care intram curiosi sa vedem ce se intampla. O atmosfera propice discutiilor artificioase, sterile, despre arta,  intre oameni care, prea putin se pricep. Insa Martina este specialista in arta veche.

"Vitraliul este doar un simulacru de arta veche, comanda suta la suta contemporana si in care  artistul a adus in colajul modernist, si cateva fragmente  de sticla veche de Boemia.

Martina este specialist in Istoria Artei, recunoaste imbinarea artificiala dintre detalii. Stie pe de rost fiecare centimetru patrat si din zidaria care sprijina fereastra, lega intre ei, peretii grosi de mai bine de cinci palme de om.

Ar trebui sa se simta confortabil aici, unde este tihna. Este liniste.

Ea cauta, adulmeca. Nu stie ce, nici pe cine".

Taina locului in care se afla ii da tarcoale precum o leoaica flamanda, adulmecand-o. Si femeia intra in acest joc fascinant al cunoasterii. Un fenomen ciudat o stapaneste si ea nu i se poate impotrivi, ci se lasa in voie: "Ochi nevazuti, maini care nu exista, amprenta unei fiinte demult  disparute ea le simte ca pe o densitate aparte, ca pe o forma umana alcatuita din aer. In rest este liniste.

Nu, nu este vorba de jocul sinistru de-a viata si de-a moartea, de-a "hotii si vardistii". Este Soarta, Destinul, Carma..."

Trairile personajului feminin din "Vara leoaicei"  sunt paroxistice, aflate la limita dintre fabulos si real, un fel de oniro-luciditate careia ii cade prada.

Dincolo de orice experimentalism, de narativism fara substanta care se practica in epicul modern, printr-o logoree sterila, impregnata de trivialitati si de vulg,  proza Melaniei Cuc este o constructie solida, care se inalta semet, pe o temelie trainica si  cu mijloace de expresie variate, atractiva, cu capacitati de vizualizare, bogata in continut si cu parfum de clasicism, desi a survolat si spatiile prozei contemporane. O nota de specificitate este adusa de un oarecare lirism in acceptia traditionala a cuvantului, care tradeaza sensibilitatea artistului plastic, a iconarului pe sticla si margele, dar si inefabilul poeziei de care autoarea nu este straina.

Martina este un personaj cu un aer exotic, nonconformist, care "aude Viata cum clocoteste, cum curge bezmetica pe langa dansa. Nu ii pasa. Nu ii mai pasa! Ea isi traieste experienta solitara, ca in nastere, ca in moarte. Numai degetele-i tremura sub tesatura de danteala in culoarea tutunului".

Un personaj verific, foarte interesant de urmarit in evolutia lui epica. Ea si-a propus sa mearga pana la capat in boala ca si in sanatate, asa cum precizeaza autoarea.

Inca din momentul in care paseste pe sub portalul fostei abatii de calugarite, Martina, intra in alt timp, in care totul pare ireal de adevarat, fantosele prind viata si chiar ii vorbesc, ii transmit ceva, poate si atmosfera incarcata de spiritualitate si vesminte vechi, de platose  cu zale si coifuri grele ii sugereaza scene intamplate intr-un alt timp, poate intr-o alta viata.

"Ca indragostita pentru prima oara, ea pipaie aerul care a stat martor, intre ei doi, isi inchipuie iubirea care i-a unit peste cele opt veacuri distanta. Atemporal si mistuitor. Fenomenul a tinut mai putin de o secunda. Reverberatie a unei magii venite dintr-o alta lume. O lume  mai rea, sau mai buna".

Si pe acest fond, dedublarea personajului este inevitabila. Se simte altcineva, o straina in propriul trup. In chip cu totul bizar, acum infloreste in ea si sentimental iubirii, indus tot de fabulatiile sale:

     "Sigur nu mai este sloiul de gheata, frigida  de care au fugit cei cativa amanti,  barbatii pe care i-a pripasit in casa si patul ei pentru o noapte.

Pana azi nu a dat doi bani pe dragostea adevarata.

Acum, brusc, iubirea i-a pus gheara in gat. O sufoca.

Este fericita si terbil de trista, ca o moneda cu doua fatete. Ar vrea si nu ar vrea sa se scuture de frisonul nebanuit, asa cum bati colbul din panza unei perdele".

In mod cu totul absurd, obiectul acestui subit sentiment trezit din somn precum dinozaurul din pestera milenara, este paznicul fostei abatii devenita muzeu.

Autoarea nu intarzie, pe acest fond incandescent, sa brodeze istoria familiei Sambure, familie de vita, dar scapatata.

Insasi viata Martinei, proprietara unui loc straniu, numit "La Diligenta", este fabuloasa, mai bine zis, aventuriera, boema, o femeie care n-a pus pret deloc pe avere, si-a vandut totul si a lasat bunicii invalide conacul de la Glodoasa, cu toate acareturile aferente. Ea si-a urmat Visul, spune autoarea. Acela de a-si deschide o galerie de Arta Medievala. Si a reusit sa-si deschida un magazin de antichitati, asa cum vazuse odinioara in Provance.

Pasiunea ei pentru arta veche o face sa se simta contemporana cu toate obiectele care au apartinut candva manastirii intr-un timp nedefinit, si chiar cu oamenii care au populat asezamantul monastic. In timp, Martina dezvolta o atractie inexplicabila pentru sarcofagul unde se odihneste cavalerul cruciat, caruia ii aduce in fiecare zi flori.

"Trece pe sub portaluri, prin sanscrita, unde aseaza crinul regal direct pe lespedea mormantului in care-si  doarme somnul vesnic, cavalerul cruciat.

Nu o inspaimanta  atractia aceea inexplicita.  Din contra, neverosimilul o excita, o intinereste si ea revine zi de zi, ca la o intalnire secreta".

Tema nu este noua in literatura. Noua este abordarea Melaniei Cuc. Vadite transformari se petrec cu Martina in plan spiritual si mental, ba chiar si fizic: "De cand a fost atinsa de inger, lumea sa materiala  nu mai exista. Nu o mai intereseaza decat holograma care i s-a suprapus peste viata reala. Cavalerul Johanes de Herseny".

In spatiul acesta intim, cele doua secole, al XIII-lea si al XXI-lea, stau fata in fata. Martinei nu-i este greu sa brodeze, in linistea catifelata de sunetele mute ale orgii, povesti despre domnite si cavaleri, despre organistul tanar care a cantat odinioara aici.

Pe un cu totul alt palier se desfasoara viata lui Andrei Prut, alias Craiul de Ghinda, un om care era "de toate cate ceva", destin cu care se poate identifica orice ins din zilele noastre, un om dintr-o bucata, "care vorbeste pe sleau. Nu regreta ca nu s-a impus, ca nu si-a luat functii, nu a facut avere din credite bancare. El este ce este, spirit liber, fara vise, proiecte sau griji pentru ziua de maine. Cand pune capul pe perna, doarme foarte bine".

       Prin ochii lui vedem secvente din viata bunicii Olga Sambure, a fiicei sale  Eliza si copilaria Martinei la conacul din Glodoasa, din care acum ii revenea si lui o parte de mostenire. O adevarata saga cu elementele de fabulos absolute necesare, pe care Craiul de Ghinda, "prins in rasnita amintirilor" - o desira molcom, cu exclamatii inciudate si nostalgice.

        Iscusinta Melaniei Cuc atinge cote maxime de maiestrie in descrierea exponatelor muzeului, dar si in creionarea personajelor unde este cu adevarat magistrala. Autoarea s-a documentat serios pentru a oferi - prin intermediul acestui personaj - o fresca de epoca in care virtutea cavalerismului era sinonima cu viata. In muzeu se afla documente rare, codexuri cu scrieri stravechi,  manuscrise si obiecte pretioase care au apartinut candva Ordinului Cavalerilor Teutoni, ori maicutelor cisterciene. Si in jocul de umbre si lumini filtrate prin vitraliile mai inguste ca trupul unui copil, totul  este invaluit in mister si taine care se cer descifrate. Actiunea este antrenanta, plina de vioiciune, dinamica si cu iz de policier, iar cititorul este prins in mrejele povestii. Incarcatura de energii existente aici  face parca aerul sa vibreze.

        Si dintre toate obiectele, Martina este interesata de un anume codex misterios care "este un inscris pe foita care-si modifica structura la intuneric si la lumina. Este o taina ce nu va fi descifrata decat prin punere in oglinda cu  textul "martor" si pe care, Johanes de Herseny l-a ascuns de frica inchizitorului."

        Faptul ca Martina se simte legata prin spirit de omul care a migalit la acest Codecs Anonimus, nu mai e de natura sa ne uimeasca. Fiecare se simte la un moment dat atras si legat cu fire invizibile de un obiect sau persoana care au existat odinioara.

        Sedintele la terapeut sunt doar pretextul pentru a completa ceea ce lipseste din poveste dar si pentru a sublinia maiestria narativa a autoarei.

        In rest, pe tot parcursul scrierii, intamplarile au iz de magie.

Melania Cuc reinvie in pagini o lume in ruina, o lume putreda, mucegaita, cu sentimente de fatada, o lume a convenientelor, a falsului si a reclamelor tipatoare si agresive. O lume in care omul, nemaigasindu-si locul si rostul, se alieneaza.

        O figura cat se poate de pitoreasca este batrana Olga Sambure, aproape centenara, ramasa la conacul din Glodoasa, cu tabieturi si vesminte din secolul anterior, dar cu aceeasi autoritate de stapana asupra casei ruinate.

    "In stanga si de-a dreapta Olgai Sambure sunt numai umbrele mucegaite, ce se inghesuie, ies din trecut cum ies culorile dintr-un covor spalat prea mult.

    Nici unul dintre personajele care i-au marcat, intr-un fel sau altul viata, nu mai exista. In casa mare si paraginita a ramas ea si samovarul."(…) "Olga isi traieste clipa prezenta cu intensitatea celui aflat pe patul de moarte".

Trebuie remarcata iscusinta extraordinara a autoarei de a portretiza si de a descrie "o lume ravasita de istorie si de umbre nestiute". Imaginile toate reinvie si tablourile se succed cu repeziciune. Figuri de stil surprinzatoare si bine plasate, sporesc frumusetea scriiturii.

Purtam cu noi trecutul ca pe-o cocoasa invizibila.

In singuratatea casei sale, Martina nu-si poate opri gandurile sa gliseze spre trecut, pe un palier in care Onkle, se obliga sa aiba grija de fetita ramasa fara parinti. Efectul real-imaginar este atat de puternic incat totul devine confuz si imaginile reale se estompeaza facand loc celor de pe  fondul amintirii. Amintirile trag dupa sine, senzatii fizice si stari de sete, de caldura ori de frig, trairile devin foarte puternice, de parca evenimentele  s-ar fi intamplat in momentul acela.

Sugestia intregului stelaj epic la Melania Cuc trimite la destinul creatorului, al artistului de cursa lunga, al consumatorului de arta care poate parea in ochii contemporanilor un om ciudat, cu totul diferit de ceilalti.

Conacul in care isi traieste ultimele zile boieroaica centenara Olga Sambure, si el in paragina, reflecta perfect starea batranei si a umbrelor trecutului pe care ea, cu disperare le cheama in fata Craiului de Ghinda sosit acolo ca sa-si primeasca partea de avere ce i se cuvine. Faptul ca el sta la capul muribundei nu e deloc intamplator. Se zice ca, de cine nu ti-e drag, de acela ai sa ai parte. Boieroaica, amanta tatalui sau, din pricina careia mama lui a suferit cumplit, este acum la mana lui si el ajunge s-o ingrijeasca si sa-i dea ultimul ajutor. E o situatie destul de stranie, tragic-comica, dar ei se supun parca destinului implacabil, dupa un ritual nestiut inca, in virtutea evoluarii lucrurilor: "Situatia nu este comica. Este trista si perfect posibila pentru o poveste cu familii de boieri care nu au mai fost recuperate din filele unei istorii ca si fara de memorie" - spune autoarea.

Pe un alt plan care tine tot de fabulos, de fictiv, se desfasoara expeditia intreprinsa de Martina, doctorul Damian, Onkle Marck, Augustina prin grotele subsolului de "La Diligenta" - in cautarea inscrisurilor si obiectelor pretioase ascunse din vremuri imemoriale. Nu fara peripetii insa. Lipsa de aer, de apa, sugereaza inutilitatea demersului Martinei, angajata intr-o activitate care o depaseste. Ce e ingropat, e bine sa ramana acolo, intre ziduri. Scenele sunt atat de neverosimile incat dau impresia realului, si in aceasta consta maiestria autoarei: in a da viata fictiunii, absurdului, asa cum reiese din propriile sale cuvinte: "Un peisaj halucinant, ca o opera postmoderna in acvaforte".

Calatoria subterana in cautarea manuscriselor, prin subsolurile muzeului, devine o intoarcere initiatica in timp, pana in vremea lui Saladin, in epoca medievala. De aici si viziunile unor animale fara trup si membre, care sunt gata sa-i devoreze. Realitatea se estompeaza lasand locul fanteziei, fabulatiei, in care mumiile reinvie, animalele salbatice isi arata coltii, obiectele de tortura ale Inchizitiei sunt gata sa-si foloseasca forta pentru a-si primi victimele.

Dupa aceasta expeditie - destul de periculoasa, in care-i indemnase si pe doctor si alte persoane urmandu-si halucinatiile, Martina avea sa se interneze la spitalul de profil din oras. O regasim dupa numai o zi, proaspat evadata, in camasa de noapte si aproape desculta, sarind gardul si ducandu-se glont la sala unde avea loc licitatia. "Pentru tot drumul calvarului, al calatoriei mai mult sau mai putin initiatice, dupa tarasul facut  prin galeriile prabusite de sub fosta cetate,  fara sa gaseasca nimic din comoara intuita, doctorul  nu era dispus sa o ierte cu una cu doua".

In cele din urma, Martina gaseste singura metoda de terapie si leacul pentru asa-zisa ei schizofrenie: "Frica si mila se vindeca prin Arta, iata, acesta este catharsisul meu".

De altfel, ea s-a impacat cu sine in noptile in care singuratatea o sugruma si-si invoca cu glas tare cavalerul medieval ca sa aiba cu cine conversa: "-O da, stiu ca m-am agatat singura-n lat. Dorintele, gandurile mele s-au materializat si acum, traiesc cu halucinatiile mele ca si cu secventele unui  film din realismul magic.

Important este sa ma simt confortabil cu mine, cu tine! Sunt zile in care simt ca-mi lipsesti fizic, dar si altele, in care sunt prinsa in vartej,  in vortex-ul care ma centrifugheaza. Ma arunca la marginea lumii. Nu spune nimic! Iti inteleg situatia ingrata".

Un destin neimplinit, cu datorii care se doresc acoperite, din alta viata. Intre fictiune si realitate, panza de paianjen se intinde usor, acoperind toate asperitatile.

Onkel Marck - un personaj la fel de fascinant precum Olga si Martina, vraci-vrajitor, alchemist, matusalemic, sosit de curand in casa nepoatei, detine si el secrete ale familiei pe care vrea sa le scoata la iveala la momentul oportun.

Patrundem in culisele colectionarilor de arta, anticariatelor, o lume pe care s-a asternut patina timpului dar care nu si-a pierdut gustul pentru frumos, pentru valori autentice, piese rare si colectii, fie de mobilier, vestigii istorice, produsele arhitecturii religioase ori laice care trezesc ispita de a le poseda, obiecte vechi, carti, manuscrise, sigilii, incunabule, harti vechi, inscrisuri sigilate si parafate, de importanta bibliofila, tot ce poate insemna lucru de pret cautat de specialisti sau amatori la licitatiile publice. Evenimentele de arta din provincie se succeda, iar Martina este la curent cu toate licitatiile si expozitiile.

O galerie de personaje pestrite, coborate in lumea reala, parasind himerele pentru balciul desertaciunilor numit: lume, de la politicieni, la femeia simpla, credincioasa, numita Augustina, care crede ca tarie ca este aleasa lui Iisus si primeste ranile sangerande, la clanul tiganilor cu puradeii lor, toti se pregatesc de spectacol, de circarie, pelerinaj, turniruri cavaleristice, de hram in aer liber, bal mascat cu vesminte medievale, toti s-au pregatit pentru serbarea medievala care batrani si copii, implica toate categoriile de cetateni,  credinciosi si necredinciosi, bogati si saraci, fiecare venit cu un scop anume: fie a reinvia Patimile lui Iisus, fie a purta praporii cu imagini religioase, fie a se distra sau a benchetui, ori chiar a face vreo cucerire noua, iar autoarea ne descrie atmosfera in amanunt. Parer ca se pregateste ceva nemaivazut, nemaiintalnit, oamenii sunt cuprinsi parca de o stare febrila, in aer pluteste misterul. Din pacate, nimeni nu ia in seama ranile reale dobandite de Augustina, preocupati cum sunt, fiecare de propriile trairi si interese. Se imparte agheasma dintr-un butoi pantecos. Festival in regula. Cu popor, cu adunatura - gloata amorfa - in conceptia Martinei -  care, din  spirit gregar, s-ar duce si-n prapastii, daca vreunul le-ar arata drumul. Asteapta dezlegarea la prescuri si sarmale, caci, nu-i asa, azi se da de  pomana pentru toata lumea. Fumul din cadelnita se ridica si se imprastie in patru vanturi. Doamne miluieste! - de 12 ori, inca si inca.

"Poporul plange. Poporul rade. Cel mai adesea este nepasator si joaca dupa cum i se canta din struna.

Prezenta acolo a mai marilor Provinciei ar trebui sa starneasca rumoare, dar de data asta, nu ii ia nimeni in seama. Ritualul de fertilitate a gliei este in toi si, comunitatea aceea  de agricultori la obarsie, il perpetueaza din generatie in generatie, ca pe un lucru ce trebuie facut,  fara sa te intrebi, la ce-ti foloseste. Ziua Nebunilor".

Un fapt care tine de miracol dar si de credinta - sparge cu totul aparenta acalmie si forfota multimii, atunci cand Augustina, suita pe crucea cioplita in tei de Craiul de Ghinda, sangereaza la maini, pe locul unde odinioara s-au aflat cuiele rastignirii lui Hristos. Sangele crud al fetei fuzioneaza perfect  cu seva copacului ca si cand omul isi trage seva din radacinile naturii create. Multimea intra-n delir, striga, murmura, se inchina, cade-n genunchi. Astfel de manifestari exterioare a devotiunii populare induc o stare de efervescenta, de fervoare religioasa si-n cei care cred si-n cei nepasatori fata de cele sfinte: "Augustina sta incremenita, cu pleoapele vinete, obrazul palid si palmele amandoua ranite. Fata nu simte durerea rastignirii. Isi imagineaza ca ea este talharul din dreapta lui Iisus, cel pe care Dumnezeu il va primi sigur in Imparatie. Ea vede nevazutul,   simte cum  soldatii romani ii bat cuiele in palmele si cum din talpile ei, sangele curge ca o esarfa din muselina purpurie.

Durerea  este una  spirituala si nu va trece cu analgezice".

 Pe masura ce Augustina intra in transa si are vedenii inchipuind cohorte de legiuni romane, are loc si transformarea Craiului de Ghinda, cel care, pana la varsta de 40 de ani nu facuse mai nimic, acum parca este alt om. Trezirea lui la o noua viata incepe cu rolul pe care si-l asuma benevol, acela de purtator de grija al boieroaicei Olga Sambure, pe care o poarta la Festival, sa vada turnirul, intr-un landou unde aceasta agonizeaza.

Onkle Marck alchimistul are o explicatie fata de fenomenul stigmatelor Augustinei:

"-Fata aceea, Agustina,  este doar conductorul. Celulele animale si celulele vegetale comunica intre ele. Constiinta de sine…"

 

Intalnirea Martinei cu Craiul de ghinda care-o poarta in carucior pe boieroaica Olga, nu e chiar un eveniemnt de neasteptat.

O casa situata in rascruce, o femeie aflata la rascrucea varstelor, tanara inca, pusa pe descoperirea unui secret ascuns in firidele mintii sale. Martina - din adolescenta rebela,  ajunsa o femeie de afaceri cu cont in banca si cu renume. Obsesia aproape maladiva pentru insemnul regal, pentru leul desertului si pentru leoaica salbatica, constituie pentru Martina mobilul cautarilor sale in asteptarea destinului care intarzie sa-si faca aparitia. Refugierea in trecut este unul din apanajele varstei si a iluziei de independenta pe care si-a creat-o de-a lungul anilor. 

De fapt, prin aparitia Cavalerului Cruciat si convorbirile dintre el si Martina,  autoarea reitereaza mitul Luceafarului si povestea lui trista, cu pamanteana Catalina care prefera lumea de langa ea, decat lumea celesta.

Cumpararea leoaicei de la circul ambulant si a puiului ei pe care tocmai il fatase, apoi cumpararea intregului circ pe care l-a amenajat in casa de la rascruce, sunt, desigur, cele mai excentrice intreprinderi ale Martinei, in amintirea primei sale nopti de dragoste cu dresorul de lei, in urma cu mai bine de douazeci de ani. Un fapt fara precedent, dar care, la nepoata boieroaicei, devine cat se poate de firesc. Vine un timp cand toate lucrurile care par absurde, isi gasesc matca si trec, firesc, in starea lor dintruinceputuri.

Punctul culminant al romanului, intrarea Martinei in cusca leoaicei este bine realizat de autoare. Om si fiara intr-o confruntare teribila. Doar ca femeia sa-si demonostreze siesi si celor din jur ca poate stapani fiara. E o scena cutremuratoare si, pe de alta parte, putin comica. Dresorul, batrana, Augustina proaspat devenita mistica, Onkle Marck, oamenii circului toti, stau cu gura cascata sa priveasca inclestarea dintre om si animal. Martina pare drogata.

Noua aventura prin catacombele imobilului are un sfarsit tragic: Onkel Marck nu mai rezista iar Martina este scoasa de sub daramaturi.

Finalul are loc in conversatiile gloatei, care se vor filozofice, care comenteaza moartea circarului pazit de leoaica credincioasa. Accidentul din subteran are ca urmare ranirea grava a Martinei si spitalizarea ei. Peste toate, supravietuind in chip miraculos, centenara Olga Sambure, in spital este vegheata de Augustina cu devotiune.

Melania Cuc stie sa creeze in chip uimitor aceasta lume, la granita realului cu meta-realul. Dar, in chip deosebit, autoarea stie sa creioneze personaje autentice. Cartea este pur si simplu molipsitoare. Te viruseaza placut si te abandonezi ei cu voluptate, fara sa mai cauti motive in plus. Te lasi in voia lecturii, pur si simplu.

      Nu doar prin cele peste 28 de volume tiparite, atat de larga cat si de scurta respiratie, nu prin publicistica sa, ori munca redactionala depusa la reviste de prestigiu, nu doar prin tablourile si icoanele pe sticla, pe care, cu un har uimitor le realizeaza, dar prin intreaga sa atitudine, Melania Cuc s-a impus si si-a creat un nume si un loc sigur in galeria oamenilor de cultura si arta romani contemporani, cu deschidere ampla in lume. Dar prin recentul roman, "Vara leoaicei", Editura Zip Bucuresti, si-a dat inalta proba a maiestriei scriitoricesti si o buna dovada a calitatilor ei narative.

 

Cezarina Adamescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

0 comentarii2009 vizualizări10 noiembrie 2011




rss 2.0
rss 2.0