Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Cultura-Arta Marti 01 Decembrie 2020 - 17504 vizitatori azi
RADIOGRAFIA CREATIEI. MARTURISIRE-DOCUMENT LA UMBRA FLACARII DE BRAD

MELANIA CUC, Jurnalul de la Lapusna, Editura Nico, Targu-Mures, 2010. E un lucru costatat: oamenilor le plac jurnalele pentru ca le permit sa calatoreasca virtual, alaturi de autorii lor. Si e si mult mai comod: din fotoliu, poti admira o lume, sa cunosti meleaguri nestrabatute si chiar sa te infiori de incantatoarea frumusete a naturii. Spiritul de aventura poate inflori si in fata calculatorului. Mai mult decat o provocare: sa intri in atmosfera magica a creatiei, sa cercetezi retortele unde, printr-o alchimie doar de zei stiuta, se pregateste aurul  de gand si cuvant care va impodobi sufletul omului. Ceea ce, indeobste, se numeste arta. In cuvantul care tine loc de prefata a cartii, Nicolae Baciut o prezinta pe Melania Cuc in felul urmator: "...Melania Cuc recurge la tot arsenalul de care dispune - emotia poetica, forta narativa, capacitatea de a surprinde detaliul semnificativ, apetenta pentru culoare - in toate registrele ei... Fin observator, cu ochiul omului de televiziune care e "one man show", si reporter si operator. 

Jurnalul de la Lapusna este un jurnal de creatie, unul care descrie si travaliul creatiei si starea de grup care traieste o astfel de emotie... colectiva. Melania Cuc este si autor si personaj, incearca sa se inteleaga pe sine prin provocarea prezentului dar si prin flashuri de memorie, de intoarcere in timp, de resemnificare a unor trairi, a unor gesturi, intr-o perspectiva comparatista. Dar incearca sa desluseasca si mecanismele care fac sa functioneze un demers creativ inedit - pictura in colectiv de icoana, cu frumusetea armonizarii mai multor voci in acelasi registru compozitional".

          Am mai afirmat si cu alte prilejuri, creatia in sine este un demers singular, incorporat intr-un demers colectiv. Artistul/scriitorul/poetul are nevoie de acel spatiu de insingurare pentru a-si asterne ideile si simtamintele in ordinea fireasca, dar are, in acelasi timp nevoie si de confruntarea cu celalalt, cu publicul, chiar daca publicul este alcatuit tot din creatori. In oglinda lor se va revedea si isi va contempla creatia.

          Acesta este si rostul taberei de creatie:  de a presara bobul de drojdie in faina, a-l lasa la dospit, a-l plamadi, a-l astepta sa creasca si apoi a-l aseza in forme. Cand painea incepe sa se rumeneasca, e unsa cu ou, cu o pana de lebada maiastra, presarata cu mac ori susan, si pusa din nou la cuptor, pana aburul ei incepe sa te ameteasca. Si toate acestea, in toiul discutiilor aprinse, la umbra stejarilor  si brazilor in floare.

          "Jurnalul de la Lapusna, - spune Nicolae Baciut -  pe urmele Jurnalului de la Paltinis, ramane o pledoarie viabila a nevoii de dialog, de impreuna lucrare, de mosire a ideilor. In numele artei, in numele dainuirii."

 

          Melania Cuc are darul special de a te face sa participi afectiv si efectiv la toate trairile ei launtrice: "Nimic foarte special, doar nelinistea ce-mi face stomacul sa tremure ca aripa unei molii. Emotie, trac potrivit nu pentru un drumet, doar pentru artistul ce urca pe scena cu o clipa inainte de-a lovi gongul inceputului de spectacol". Ea este un receptor si emitator pefect de afecte si ne blagosloveste cu starile ei de emotie fireasca. Poti fi emotionat chiar daca te afli in fotoliu ori la masa de scris, cu un text dinainte? Da. Poti. 

          Calatorim, asadar, retrospectiv, cu Melania, intr-o zi de vara a anului 2008 "la portile Raiului", pe Muntele Vrajit,  - asa cum a numit autoarea acest loc binecuvantat de Dumnezeu.   S-o urmam cu certitudinea ca, alaturi de ea si de ceilalti, vom descoperi cate ceva din tainele creatiei literare si artistice zamislite aici.

 "In Muntii Gurghiului, in mijlocul codrilor cu cel mai bun lemn de rezonanta, pe malul paraului ce se pravale sclipind de argint si solzii pastravilor, regele Ferdinand a ctitorit castelul de vanatoare, o resedinta ce face fata cu brio si azi concurentei arhitectonice, tintind spre dorintele unor veritabile dinastii regale ori, doar limitandu-se poate in a constitui inca un vis al unei elite europene cu dare de mana si gust rafinat pentru a transpune la scara de 100 la suta o constructie de acest gen, in mijlocul sihastriei romane. Am mai fost, cu un an in urma, la Lapusna, acolo, pe cursul inferior al raului Secueu, un loc unde apa in valuri marunte se grabeste sa se reverse in albia mai mare a raului Gurghiu. Atunci si acolo am vazut, in toata splendoarea lui, castelul de vanatoare, apoi bisericuta de lemn pe care regele a stramutat-o in 1937, din satul Comori, in mijlocul unei poieni smaltuite cu pulberi de polenuri si aur de stele. Este o bisericuta cat nuca, ridicata din lemn de stejar vechi si in jurul careia s-a intemeiat, mai apoi, obstea monahala care o slujeste cu osardie pana in ziua de azi. Despartite si alaturate, castel si manastire, cele doua complexe atat de diferite ca substanta si idee chiar pentru a petrece in doua moduri ca si intangibile, prin vanatoare si in rugaciune, timpul liber, sunt separate doar de palcuri din clorofila proaspata si falii de aer. Zeci de brazi mereu fosnitori strajuiesc poteca. Par a fi un sir de ostasi ce-si fac numai si numai datoria. Mult mai tarziu, cand te obisnuiesti cu intregul, intervine si cantecul straniu, huruitul fara de odihna starnit de cascada. Este un fuior inspumat care vine, vine… se rostogoleste peste povarnisul cu bolovani in care fire de aur nativ stralucesc de-ti iau ochii. Legenda. Adevar. Oricum, apa este un alt fel de limes pus intre domeniul castelului de vanatoare si dania funciara pe care a primit-o manastirea, pe care azi o pastoreste cu vrednicie parintele Arsenie".

          Scrisul Melaniei Cuc este cu adevarat unul care te farmeca. Te trezesti parca in lumea neasemuita a basmelor copilariei, unde intrai firesc, printre feti-frumosi si zane, printre pitici si vrajitoare. Unde toate-ti sareau in ajutor si nu te mirai deloc daca auzeai fapturile padurii graind ca si tine.

          Am ajuns intr-un tinut fabulos unde "relatia om-salbaticiune functioneaza ca in vremuri stravechi - fiecare dintre cele doua specii recunoscandu-si locul in spatiul geografic si in istoria naturala, de ce nu, locul lor in lantul trofic."

            Sa ne adancim in acest loc miraculos si sa intram in mirajul povestirii, pe "linia aia foarte subtire dintre realitatea implacabila si magicul tremurator" - asa cum spune autoarea jurnalului.

"Castelul de vanatoare si manastirea sunt doua asezaminte ce nu se resping, ba, chiar se completeaza fericit prin destinul lor spiritual-cultural. Si-au castigat bun-nume si printr-o seama de activitati artistice si culturale de acum devenite o traditie a locului numit atat de simplu : Lapusna. Exista o simetrie frumoasa, creativa si situata intr-un continuu ascendent care depasesete contingentul si numai rar se mai poate intalni un astfel de act cultural clar, in peisajul Romaniei de azi."

Orice intrebuintare ii poti da unui castel de vanatoare, dar mai putin de tabara de creatie. Mai curand de loc unde se desfasoara concursuri sportive de vanatoare, ori sfaturi ale vitejilor si deloc modestilor vanatori de trofee.

"Privit din marginea drumului forestier, complexul de vanatoare nu frapeaza prin turle si creneluri sau ziduri de aparare. Este doar o horbota din lemn lovit de arsite si de ger, ctitorie pusa in ziduri direct din piatra smulsa din roca locala. Acoperis din solzi de sindrila de moda veche si, sub spranceana de lemn, se situeaza ochiurile de vitralii ce amintesc de medievalul unei Europe opulente si sofisticate. Diametral opus, luxul si arhaicul coexista si nu se supara nimeni. Poiana din preajma cladirii centrale, peluza care se intinde printre cele cateva anexe din apropiere, iarna de munte sta cu un obraz in soare si altul in umbra coniferelor, arbori falnici, dar care-si vindeca ranile topoarelor si ridurile batranetii, picurand sistematic rasina. Sunt boabe ca de chihlimbare rarisime. Despre arta decoratiunilor interioare, despre mobilierul scump si chiar despre… pasii stapanilor de azi sau de ieri, urme care au ramas pansonate in tesatura covoarelor, despre vremuri care s-au preschimbat in amintiri si in incitante povesti de vanatoare, voi vorbi, poate, intr-o carte viitoare."

          Melania Cuc, povestitoare neintrecuta, strecoara printre fraze si scurte respirari,  parfum de panseuri. Mai degraba axiome. "Frumusetea lumii sta in detaliu." Alteori, in mijlocul reveriei montane autoarea vine cu informatii despre locasurile de cult din preajma, descrise cu aceeasi maiestrie si doza de umor retinut: "Coline cu pasuni si pomi fructiferi, iar peste culmea din zare, apare ca o mireasa dintr-o fotografie de epoca, biserica manastirii maicutelor ursuline. Este un lacas de cult care si-a facut datoria in istorie. Ridicat in secolul al XIV-lea, distrus in mai multe randuri de vremuiri si de triburi razboinice, a fost tot de atatea ori refacut, pentru ca, ceea ce a mai ramas pentru alde noi, sa fie forma in care a functionat ca staretie a catorva manastiri ursuline, ce si-au avut rolul lor in partea asta de lume cu ceva mai putin de un secol mai inainte ca Europa sa intre triumfala in era industrializarii. Pentru basilica de la Herina, vremurile ce au urmat pareau sa fie inceputul sfarsitului. Si totusi…Transformata, in ultimii ani, in asezamant pentru cultura, zidirea traieste din amintiri si evenimente mai mult sau mai putin cultural-turistice. Galerie de arta, sala pentru concerte cu staif… Un loc unde lumea buna a urbei din apropiere se aduna, ca la o agapa initiatica, din timp in timp."

          Cu Melania Cuc, dimensiunile spatio-temporale nu mai au insemnatate pentru ca deja te afli in alt timp si intr-un spatiu care ar putea fi numit, spatiu de meditatie."Simt cum Timpul nu mai exista si istoria isi desavarseste in felul ei, miraculos, lucrarea locului pe care noi doar il parcurgem dupa orarul companiei de transport.Constat ca nu doar eu sunt atrasa de imaginea basilicii inconjurate de meri".

          Culoarea, cuvantul si imaginea - trei repere la care Melania Cuc se raporteaza zi de zi pentru ca ii sunt mai mult decat necesare. "Iubesc imaginile la nebunie. Albastru de Lapusna! Aproape ca revad real, cerul, aruncat ca o petala de iris peste castelul de vanatoare si tot acel aer transparent prins in balamale mici de ceata, peste ferestrele micute, peste vitrinele cu trofee cinegetice. Ceata iluzorie si trandafirie."

          Melania Cuc isi picteaza cuvintele cartilor, pe un sevalet  propriu. Are nevoie de culori pentru a-si scrie impresiile. Imagistica sa este rezultatul acestui melanj intre cuvant si culoare, real-imaginar, imagine naturala  si pelicula, vis si trezie. Ea este o scriitoare picturala, daca se poate spune asa. Culoarea-i suportul pe care ea-si asterne gandurile si trairile intime.

          Drumul pana la Lapusna, cu popas in orasul viorilor, cu satul natal al autoarei care-i trezeste nostalgii nepoftite, este parcurs "pe firul de paianjen al memoriei" - cum a spus vestita autoare a "Panzei de paianjen". Autoarea reinvie intamplari si oameni cu linistea si pacea pe care ti-o dau sentimentul datoriei implinite. Filonul freatic al amintirii razbate la suprafata si se agata de aerul de respirare.

          De fapt, acum inteleg: tabara e cel mai bun pretext pentru autoare de a-si picta...gandurile si mai ales, amintirile.

"Din nimic, imi apar, mi se deruleaza prin fata ochilor o multime de cliseie patinate de vreme. Amintiri. Sunt inca in rame de lemn cioplit taraneste, pe peretii casei bunicilor mei din Archiud - colo niste bucati de carton din care ciopoarele de barbuncari in costume albe, nationale si cu tricolorul romanesc asezat in diagonala peste pieptarele din piele de miel, privesc fix in lentila aparatului de fotografiat.Unul desuet. Oale si ulcele sunt oamenii din fotografii, doar amintirea, chipul lor decupat de mesterul fotograf a dainuit peste zecile de ani, amintind de cei care, sub indrumarea faimosului doctor Nicoara, au sarbatorit la Reghin, ziua de Zece Mai, cu doar un an sau doi mai inainte de-a izbucni pojarul celui de Al Doilea Razboi Mondial. Doctorul Nicoara! Nu stiu daca vreo strada din Reghin ii poarta numele azi, nici daca are un bust, o statuie in incinta orasului pe care l-a innobilat cu fiinta sa. A fost o legenda

locala si nu doar."

          Firul freatic al amintirii strabate melaguri stiute si aproape uitate, ori tinuturi virgine, cautandu-si salasul in poveste. "Ma scutur de amintirile copilariei pentru a privi in  amonte, broderia norilor alburii asezata peste albastrul acela pe care nu-l poate egala niciun pictor peisagist. S-a pornit si o pala de adiere cu miros de fan cosit de curand. Si arborii de pe marginea drumului se zbat in vantul subtire, peste fasia de asfaat peticit. In Tara, in Sud, canicula musca, dar aici, la poala muntilor, apar primele semne ale ploii care se anunta deja si-n ziare. Casele de gospodari, jumatate piatra, jumatate lemn,

apare ca niste dinti de copil intr-o gingie, pe marginea raului Gurghiu, apa care se tot ingusteaza pana devine sipot rasarind din alt sipot, de sus, din Munti, rostogolind valuri si pastravi stralucitori peste pragul cascadelor in miniatura. Am lasat in urma sesul si Muresul, apa lenesa si ingrasata de humusul codrilor pe care-l cara dinspre izvoarele borborisitoare catre campie, spre vestul transilvan.Undeva in drumul lui, ajunge si in satul poetului Ion Horea, cel care, desi e stabilit la Bucuresti de o viata, si-a cantat si isi canta inca dorurile si locurile natale, apa cea mare cu luntrea trasa la edec. Poetul isi face marturisirea genial si atemporal. Catre munte, pe drumul pe care am purces noi, sate cu nume si specific clar romanesc, ne ies in cale cu pomii plini de roadele care dau in parg. De aici, inspre piscuri, se ridica vechiul cuib de vulturi, locul celor care au tinut capul sus, credinta in inima si drumul oieritului l-au dus in transhumante pana peste crestele care dau spre vechiul Regat, apoi prin baragane, catre Marea cea Mare."

            Glasul amintirii nu se lasa rugat si recheama oameni dragi si imagini sfinte: "Hodac, Ibanesti, Glajarie... localitati cu un destin clar romanesc. Si, iar vin amintirile personale, imi retraiesc serile tarzii in care, copil fiind, ii asteptam pe ai mei sa ajunga acasa, de la Ibanesti, de acolo unde duceau in fiecare primavara panura pentru sumane si cioareci, toalele, cergile din lana pentru acoperamantul de pat... Nu m-au luat niciodata cu ei la "piua", pentru ca drumul acela era lung si anevoios pentru un copil. La piua ca si la moara, se astepa zile si nopti la rand. Dar... imi aduceau in schimb, povestile si mirosul acela de lana spalata in apa fara sapun, fara detergenti. Aici veneau ai mei, din satucul nostru de pe campie si obiceiul acela facea parte din calendarul anual pe care il respectau intocmai. Nu stiu daca mai exista vreo piua in functiune pe toata valea Lapusnei. Poate. As vrea sa aud sunetul cascadei care intra brusc in valtoare, sa vad zbaterea apei in morisca si sa simt din nou mirosul de primeneala al panzaturilor de altadata. Vise."

          Locurile cheama la randul lor oameni, cheama umbre scumpe, gesturi uitate si gesturi nefacute, "icoane vechi si icoane noua" - pentru a le da viata. "Tot in partea asta de tara, la Glajarie, a venit bunica, dupa ce tata, singurul ei fiu, a plecat in Cer. Bunica Varvara a fost o taranca capabila sa treaca peste suferinta personala, pentru a implni rosturile care se fac unui mort.

A ajuns aici, tocmai de la campie, pentru a "tocmi" crucea, semnul de mormant, pentru fiul ei. Si-a facut datoria de crestina! Pe atunci, eram adolescenta si nu-i intelegeam incapatanarea de-a face singura toate rosturile dupa inmormantarea tatei. Azi, cand eu insami am depasit cu mult etatea la care tata ne-a lasat singuri pe lume, pot sa intuiesc golgota pe care bunica mea a urcat-o in lacrimi si intr-o rugaciune, umbland pe jos, cu desagii aruncati pe umar, zeci de

kilometri, intreband in stanga si in dreapta: Om de omenie, unde-i casa celui mai vestit cioplitor de piatra din partea locului?"

          Ce-o face pe Melania Cuc sa-si  strecoare amintirile intr-o vacanta, la munte, intr-o tabara de creatie? Tot ea ne spune:

"Gandurile mi-o iau inainte si simt cum devin de-a dreptul opaca. Daca ma priviti doar pe dinafara, nu cred ca veti vedea adevarul. Nu vreau sa jelesc trecutul. Nu mi-e rusine, dar nici nu ma laud cu ranile mele din  copilarie. Las usor geamul de care mi-am lipit obrazul. Simt o aripa de racoare fizica si in nari, simt mirosul de iarba inflorita. Iarba grasa de munte. Masivul spre care ne incercam puterile pare a fi la doar o aruncatura de bata ciobaneasca, peste pasunile smaltuite cu flori si livezile cu pometuri care nu au fost niciodata tratate cu chimicalele atat de vestite si de… nocive. (...) As vrea sa fie duminica, sa vad pe drum tarani in straie  albe. Si bisericute albe si cu grinzi de lemn imbucate in coada de randunica…"

            Pentru artista plastica Melania Cuc, gesturile, sentimentele, cuvintele, devin toate peisagistica. Ea le vede, asa cum personajul din "Jocul ielelor" vedea idei. Si tabara de pictura este un bun prilej pentru ea de a-si limpezi  si ordona gandurile, ceea ce in vacarmul orasului nu prea mai e cu putinta.

          Ne afundam si noi, o data cu ea, in poveste, devenim protagonisti si cerem dreptul, macar la o parere.

"Am intrat deja intr-un defileu verde, de-a dreapta si dea stanga arborii falnici isi impreuneaza, peste drumul forestier, capetele. Este ca intr-o catedrala si minunea asta nu poate sa nu ne aminteasca ca, la urma urmei, cativa dintre noi suntem si…poeti.

Din dreapta soferului, Nicolae Baciut recita un poem ce aminteste de Lancramul lui Lucian Blaga. Nu o face pentru a ne demostra ca are sensibilitate si memorie.Cuvateaza pentru ca nu poate altminteri in fata naturii care ne arata ca ea, da, Ea este Iubirea si Durerea deopotriva. Cuvintele poemului sunt simple, dar au maretie. Intregul din care facem parte ne subjuga, ne intra pe sub piele, in sange si ne purifica, speram noi, de "rezidurile" orasului.

Ne-am infratit cu natura! Cat e de simplu. Simplu! Suntem deja in preajma manastirii din creierul Muntilor, pe locul unde, daca Dumnezeu insusi ar cobori sa ne ajute sa iesim teferi din masina asta, care si-a facut datoria aduncandu-ne intregi pana aici, nu mi s-ar parea o minune. Totul e taina. In Tabara la care voi participa, se vor lucra icoane pe sticla dupa ritul vechilor iconari de la Nicula. Asa ca e firesc sa vorbim si despre icoane si despre tehica picturii, despre sticla si tipuri de vopseluri. Nu imi cere nimeni, dar dau cateva detalii

despre expozitia mea de icoane pe ferestre de la casele vechi."Nu am vrut decat sa pun in evidenta geamurile, glaja si giurgiuvelele imbucate in cuie de lemn vechi de o suta de ani, care altminteri ar fi ajuns in gura cuptorului...", zic si tac ca si vinovata. Ce m-o fi apucat s-o fac pe desteapta??? Nu stiu ce ma asteapta la capatul drumului, acolo unde iconarii sunt pictori cu scoala de arte adevarata, nu amatori in materie. Oricum, eu lucrez pe sticla ca si cum as scrie pe hartie".

          Locurile strabatute invita la poveste. Si mai ales, rascolesc din cotrutele mintii, resturile de poveste din copilarie: "Da, cred ca exista o taina a locului, pentru ca tonul nostru devine din ce in ce mai grav, si citadini ca vai de noi, ne simtim cam speriati aici, in mijlocul oceanului de clorofila. Raul din stanga drumului ne ia calatoria in raspar. El curge in aval. Noi urcam spre Cer."

          Tehnica de a picta icoane a Melaniei Cuc este una cu totul originala: "Trasez figuri de sfinti din instinct si din amintirile celor catorva icoane cu sfinti afumati pe care le vedeam, copil fiind, zi de zi, pe peretii cu "mieruiala", din tinda bunicilor. Locul unde, matusa mea, profesoara de limba rusa, le mutase din casa de la "drum", asta dupa ce murise bunica Maria.(...)

Ideea ca pot gasi un solz de aur pur in apa raului in care-mi vad obrazul cu ridurile varstei de peste o jumatate de secol, ma face sa ma simt ca o nimfa - fara batranete si fara moarte. Cativa pasatravi, cat degetul de subtiri, sageteaza prin unde. Solzii lor mici stralucesc in soarele care se filtreza prin cetina cu miros de rasina, asa ca razele care alactuiesc impreuna, cununa din jurul Mantuitorului. Pasari necunoscute mie canta in triluri seducatoare.

Suntem plasati pe linia aia foarte subtire dintre realitatea implacabila si magicul tremurator. Nu suntem inca ingeri, dar nici oameni pragmatici si cu grija pentru painea zilei de maine. Nu mai suntem ceea ce am fost cu doar cateva ceasuri inainte. Intre trecutul si viitorul nostru a mai ramas o coaja de realism extrem de subtire. Vantul, acum, suiera din frunze. Mai intai o face ca un sarpe de apa dulce, apoi ca pleazna biciului pe pielea vitei salbatice. Il simtim din ce in ce mai stapan pe situatie, il auzim boncaluind, lovind padurea dinspre cascada. Nu ne pasa. Suntem stapani pe situatie. Inca. Poate ca deja facem parte integranta din mediul ambiant, suntem o veriga din ceea ce numeam cu cateva pagini in urma, lantul trofic. Traim unii prin si din…altii. Poate."

          Faptul ca un castel e gazda taberei de creatie, stimuleaza si mai mult imaginatia tuturor. "Dincolo de arboretul ca o cortina de clorofila este castelul de vinatoare. O zidire superba in mijlocul domeniului izolat de lume prin porti de fier forjat, inalte de peste 2 metri. Si zavorate. Asa este, a fost si va fi cat vor exista castele, lacate, chei si oameni care se apara nu numai de fiare."

          Din timp in timp, autoarea strecoara reflectii pe marginea timpului si, implicit...a vesniciei. "Dar noi, adultii, cei preocupati sa batem in bragle si spata problemele vietii, oare cu cat am imbatranit in rastimp? Cum se va fi socotind etatea unui om pe rabojul lui Dumnezeu Atoate Stapinitorul, in raport cu vesnicia Universului? Nu stiu si nici nu indraznesc sa-mi imaginez ca... batranetea, biologic vorbind, ar fi dublata de intelepciune si, de ce nu, de un gram in plus de bunatate. S-apoi nu e timp de filozofie".

          In curand artistii vor intra intr-un soi de efervescenta creatoare, intr-un ritm sustinut, stimulati fiind si de cadrul natural in care lucreaza: "Se fac planuri de conceptie artistica, foma si culoare. Se aleg modelele, stimele unor iconae vechi de cand lumea. Se schimba idei si "secrete" profesionale. Toata lumea este generoasa astazi. Inafara de mine. Desi am sapte expozitii cu pictura pe sticla, sunt nesigura pe meserie, nu ma consider o iconareasa in sensul cel mai adevarat al cuvantului. Dar, pentru ca eu am expus deja icoane in rame de fereasta veche, la Expozitia de la Galeriile Nicolae Grigorescu din Bucuresti, imi dau, totusi, cu "parerea". Vorbele mele zboara. Nu ma asculta nimeni. Si, de ce ar avea ei curiozitati fata de o amatoare! S-apoi, daca am cateva exponate de acest fel in chiar colectia Patriarhiei Romane?! In Tabara, sunt oameni cu diplome universitare in arta plastica si e firesc sa le fiu ascultatoare, sa le primesc cu rabdare toate sfaturile. Dar ceva ma nelinistete prosteste. Ferestrele! Sunt suta la suta urbane; zdravene, din lemn nou, tras in fireze mecanice si nu detin acea fragilitate pe care le-o da ploaia, arsita si ninsoarea de-a lungul a peste o suta de ani, unor ferestre de casa taraneasca. Grija asta o tin doar pentru mine. Raman cu echipa, gata sa vad "minunea", tehnica prin care se va da un sens potrivit unui lucru  pe care il crezi a fi imposibil".

                Mirajul padurii, al castelului medieval, al naturii proaspete le da ghes, ademenind zanele-muze. Nici autoarea nu se lasa mai prejos si intra in febra creatiei: "In lumina soarelui care se lasa peste muchea bradetului, desenez in tus, dupa modele aduse de acasa, crochiul viitoarelor icoane pe care doresc sa le pun in culoare. Viata lui Iisus, asa, de la Nastere pana la Inviere. Penita pare sa brodeze in cerneala din negru de fum. Desenez ca in transa pana simt furnicaturi in degete. Da, recunosc, nu sunt in starea mea cea mai buna pentru a porni lucru la o icoana. Sa-mi fac rugaciunile...Sa aprind tamaie. Poate ajuta."

          Nu se poate spune, insa, ca autoarea nu constientizeaza ca truda omului de a imita Natura nu e nici pe departe ca viata adevarata care misuna in jur, cu, sau fara voia noastra. "Noi ne chinuim sa facem Arta, imitam Natura. Numai ca, mediul inconjurator ne da lectii dure, de neuitat, taman cand credem ca avem la degetul mic Universul. Si totusi, ne aducem si noi picatura de jertfa personala, incercam sa mai punem un firicel de nisip la clespidra ca fara sfarsit a generatiilor. Fara filosofii de zile mari! Fara citate celebre!! Imi zic, aici, in poaina de la Lapusna, unde totul este simplu, fara zorzoane. Ciclurile se perpetua fara sunete de trambite si lantul generatiilor este ceea ce a fost cu siguranta si altadata. Nici urma de artificiu."In conditiile in care natura este suverana, gesturile omului capata  semnificatie ritualica, mai ales atunci cand sunt pe cale de a da nastere unor opere de arta care pot lesne deveni si obiecte de cult. Om-natura-lucrare se armonizeaza perfect: "La Lapusna cerul este mult mai aproape de sol, de cernoziomul din care se ridica plantele pentru a hrani oamenii.

Si... noi, oamenii, ne putem intelege intre noi fara cuvinte. Gesturile noastre au ceva in comun, sunt un fel de cod care va sta la baza lucrarilor care se vor naste. Ni se ating doar privirile, rareori mainile si ne imprumutam cutiile cu vopseluri, penelul...

Suntem ca intr-un dans rital. Este un act creativ fara doar si poate, dar care a inchegat acel grup de straini care vor deveni, la final de proiect, unul singur - Autorul".

Toti sunt patrunsi de taina lucrului pe care il au de infaptuit. "Vrem sa depasim starea de mestesug pentru a face dintr-o pictura pe sticla un CEVA ce ar putea sa nu aiba inca un nume. Ii spunem din obisnuinta: Icoana. In camera de alaturi, doamna Marina a aprins lumanari si arde tamaie pe o farfurioara cat palma. Iconaresele care stiu ce inseamna a-ti pune mintea de muritor cu formele si culorile, dar mai ales sa indraznesti sa afli taina din ochii sfintilor, ele, cele care au experienta in materie, desavarsesc ritualul, ca mironositele, mai inainte de a purcede la drumul migalos prin care se naste Icoana".

            Nu lipsesc povestile, fabulatia, anecdotica, consemnarea undeva, intre cercevelele mintii a  unor vorbe, intamplari, actiuni. Ii ajuta si libertatea de spirit pe care le-o confera natura:  "Sunt povestile care se vor impregna in memoria noastra, ne vor urmari o vreme, apoi vor deveni amintiri."

            Lucrul de arta iesit din maini omenesti fascineaza: "As sta toata dupa-amiaza asta langa dansa, sa privesc magia prin care face dintr-o bucata de sticla banala o opera de arta."

          Magia noptii este data si de luna care, impreuna cu pleiadele de stele, spuzesc cerul de vara dupa o ploaie strasnica: "Noaptea asta ma atrage hipnotic.Deschid usa ce da pe terasa si pasesc pe dusumeaua uda de ploaie. Privesc stelele. O spuza de pleiade carora nu le stiu numele. Luna ma priveste ea pe mine, cu indiferenta. Oricum, nu-mi pasa. Privelistea, per ansamblu, este dumnezeiasca!"

            Si ritualul pictatului presupune liniste, pietate, rugaciune, suflet curat, inima deschisa spre cele inalte. Sa ne amintim ca marii mesteri de biserici ajunau inainte de a incepe lucrul la zidirea sau la pictura bisericii: "S-a vorbit putin, numai cuvinte strict necesare pentru ca asa se cade daca vrei sa-ti reuseasca un chip de sfant, pe sticla subtire, ce va deveni icoana".

            Melania Cuc este o neintrecuta povestitoare. Descrierile sale au substanta si savoarea marilor naratori clasici. In plus, are un farmec aparte in textura frazei, fiindca ea introduce in epic elemente lirice si autobiografice, facandu-se prezenta permanent in actiune:  "Da, viata la castel este o poveste. Si aici, peretii sunt tapetati cu panoplii si trofee de vanatoare. Vechi de cateva decenii, aproape toate poarta amprenta lui Ceausescu. Nici nu ma mai pot revolta. Frumusetea vitraliilor, tavanele din lemn de santal si lampadarele traditionale pentru Europa trufasa ma fac sa ma simt ca in Rai.

Fac pasii mici, ma misc mai mult in cerc si cuceresc milimetru cu milimetru, habitatul aristocratic. Este ca si cum as fura de pe o tejghea, mere de aur. In partea stanga se deschide salonul regal, sau… , ma rog, daca vreti, prezidential. A fost si una si alta de-a lungul vremii. Mobilerul trebuie sa-l vezi cu ochii tai, pentru ca sa-l poti percepe ca pe un obiect de patrimoniu. Este solid si totodata gratios. Sculpturile sunt fine si maiestrite, adevarate fresce care redau arta vanatorii de-a lungul istoriei. Hiperbole stilistice care povestesc fara cuvinte despre cavaleri chipesi si blande domnite, despre arme si oameni aflati in intrecere continua cu printii padurii. Am mai vazut interiorul castelului, cu un an in urma. Atunci am dormit trei nopti la rand in incinta, intr-o camaruta de "servitor", ultima din sir, pe gangul prelung, care raspunde inspre padure, prin ferestruici mici cat palma copilului. Nu eram singura, nu am simtit acel fior al intalnirii cu Istoria fata in fata. Care pe care!"

          Aventura creatiei nu este lipsita de pripetii. Natura nu tine cont de vointa oamenilor. Vizita la somptuosul castel vanatoresc in intuneric, are elementele unui scenariu de film de epoca.  "Totul este cufundat in noapte. O noapte ca si eterna.  Ma intind, adica… pic, cad aproape si somnul e gata sa ma prinda de beregata. Linistea este sinistra, dar sunt mult prea epuizata pentru a realiza ca ceea ce am facut este nebunie curata.Sunt un intrus in palatul unde… Nu-mi pasa! Nu mi-e frig, nu mi-e cald. Deocamdata las totul sa curga pe langa mine. Linistea-mi tiuie in urechi ca sirenele lui Ulise. E bine. Am adormit intinsa peste plapuma de matase. Nu stiu  cate ore, cate nopti si zile am stat acolo. Poate o secunda sau o eternitate…Totuna. (...) Ma ridic. Pipai si intind, netezesc plapuma peste salteaua elastica. Ma retrag cu spatele catre usa si ies pe culoarul care este usor aburit de o raza de lumina. E aproape de ziua. Mi-am demonstrat ca sunt …curajoasa! Nebuna. Coltii ursului impaiat imi ranjesc prin pacla diminetii. Trec pe langa fiara ucisa, trec pe langa usa camerei in care au dormit perechile regale si cele prezidentiale, de-a randul. Cobor scarile in forma de melc. Repede!! Repede… Daca ma rostogolesc, vin de-a berbeleacul? Linistea din castel este jilava ca o carpa din brocart de ev mediu."

            Trebuie sa recunoastem: natura ofera cea mai perfecta si mai inepuizabila si inedita opera de arta, nefacuta de mana de om, ci creata de Atotputernicul: "Nu exista peneluri, nici nunate fabricate care sa le contureze eleganta. Feriga majestoasa umbreste fara jena cativa ciucuri de manatarci grasane. Natura isi vede de treaba, recicleaza ceea ce se mai poate din dezastrul umanitatii noastre. La liziera domeniului, zace un brad falnic, smuls din radacina in noaptea trecuta. Furtuna. Mi se pare neverosimil ca un urias ca acesta sa se lase infrant de un…abur. Un aer care starneste, accelereaza pana la nebunie furtuna… A fost rapus un brad batran. Pentru ce? Pentru ca…facea prea multa umbra. Parafrazez un celebru poem. Trist. Inevitabil."

            Experimentul Lapusna da roade. Dar este si un prilej de meditatie asupra lumii: "Oamenii au diferite fatete, sunt ca diamantele - totul este sa le vezi stralucirea, sa te straduiesti sa-i percepi in  adevarata lor lumina si dimensiune spirituala. (...) E bine sa ai la ce medita mai tarziu sau… cum spunea Ana, atunci cand … vom mai avea timp sa privim albumele cu fotografiile pe care le tot adunam, ca niste vampiri flamanzi de… imagini."

            Momentul solemn al vernisarii expozitiei de icoane se apropie. "Iconarii din tabara s-au adunat in camera alaturata,asteapta cu emotie vadita momentul cand va fi vernisata expozitia. Icoanele din ferestre! Si icoanele sunt superbe!! Usor translucide si palide, ca obrazul celor care le-au facut din penel si culoare de-a lungul unei saptamani ca fara de margini. Invitatii admira cu respect si un soi de evlavie arta iconarilor. (...) Toata lumea admira Icoanele din ferestre! Sunt un fel de pasaport pentru seninul care zbucneste ici colo, printre norii posaci, peste poiana din fata castelului. Iconarii lui Nicolae Baciut sunt cei mai fericiti. Lumina implinirii este ca o facere care s-a implinit, a fost dusa pana la capat cu Bine. Aurele sfintilor din vopseluri lumineaza de dincoace de vitraliile scumpe ale ferestrelor lucrate de mesteri celebri in atelierele unei Europe cam decadente. Dincolo de portile domeniului de vanatoare, raul de munte rostogoleste bolovani, lesuri de animale si fragmente din  arbori doborati de furtuna in ultimele zile. E zi de curatenie generala in masivul Gurghiu, pe Muntele cu lemnul de rezonanta cel mai vestit din partea asta de lume. La castel de vanatoare, trecutul cu prezentul iti dau mana patnic. Cuvanta intr-o limba pe care o percepem cu totii".

          Jurnalul Melaniei Cuc - o experienta necesara, aproape fantastica, dar cu oameni adevarati, artisti si scriitori, un mod de a intelege si de a trai arta la alt dimensiuni si cote decat cele normale, pentru ca ea este partea din om care e supusa duhului mai mult decat carnii.

          O carte admirabila pentru toate varstele si gusturile.

 

 

CEZARINA ADAMESCU

  Cuptor 2010 O zi cu ploi, inundatii

si taxe sporite, dar cu soare in suflet

 

 

 

Cuc- JURNALUL DE LA LAPUSNA

EDITURA NICO

0 comentarii3073 vizualizări13 martie 2013




rss 2.0
rss 2.0