
Craciunul sau Nasterea Domnului celebrata la 25 decembrie (in calendarul gregorian) sau 6 ianuarie (in calendarul iulian) in fiecare an. Ea face parte din cele 12 sarbatori domnesti (praznice imparatesti) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sarbatoare dupa cea de Pasti si de Rusalii. In anumite tari, unde crestinii sunt majoritari, Craciunul e de asemenea sarbatoare legala, iar sarbatoarea se prelungeste in ziua urmatoare, 26 decembrie: a doua zi de Craciun. De la debutul secolului al XX-lea, Craciunul devine si o sarbatoare laica, celebrata atat de catre crestini cat si de catre cei necrestini, centrul de greutate al celebrarii deplasandu-se de la participarea in biserica la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, "darurilor de la Mos Craciun".
Originea termenului
Multi cercetatori (Pericle Papahagi, Vasile Parvan, Sextil Puscariu, Theodor Capidan, Nicolae Draganu, considera ca termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem. [2] La romani prin calatio se intelegea convocarea poporului de catre preotii pagani in fiecare zi de intai a lunii pentru anuntarea sarbatorilor din luna respectiva, si, prin extindere, sarbatoarea in general, caci cea mai importanta calatio era aceea de la 1 ianuarie. Pana catre sfarsitul secolului al IV-lea, nasterea lui Hristos se sarbatorea odata cu Boboteaza la 6 ianuarie, cand se obisnuia sa se faca anuntarea sarbatorilor de peste an (Pasti etc.). Si cum celor de curand crestinati din Dacia si din sudul Dunarii aceasta anuntare li se parea apropiata de sarbatoarea pagana calatio, au denumit cu acest termen sarbatoarea crestina a nasterii lui Hristos. Datele la care se sarbatoreste Craciunul sunt orientative, pentru ca nu se stie data exacta a nasterii lui Iisus.
Alti cercetatori (intre care Aron si Ovid Densusianu,[2] Al. Rosetti,[necesita citare] Al. Graur[necesita citare] s.a.) deriva cuvantul Craciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, in latina vulgara creation/creatiun) deci ziua crearii sau a facerii lui Iisus. Desi s-ar putea obiecta ca acesta ar fi o conceptie ariana (care socoteste ca Fiul este o creatura a Tatalui), se poate raspunde ca poporul care a creat termenul nu putea cunoaste (si nu cunoaste nici acum) asemenea subtilitati teologice. In reactie la aceasta ambiguitate, elitele bisericesti au inlocuit aceste termen popular cu acela de sarbatoarea Nascutului (tot de origine latina), asa cum se constata in Evanghelia invatatoare din 1642 si in Cazania lui Varlaam din 1643, pe baza aceluiasi termen deci cu care si celelalte limbi neolatine (romanice) - si nu numai - au derivat numele sarbatorii (Noël[3], Natal[4], Natale[5], Navidad[6], Nativity[7]).
Alexandru Cioranescu si Wagner considera latinescul cre?ti?nem, dar cu sensul de "copil" Craciun trebuie sa fi insemnat la inceput "Pruncul Iisus"
Alte etimoane latine care au fost propuse de lingvisti, fara a fi convins un numar suficient de specialisti, sunt (in)carnationem (Lexiconul de la Buda), crastinum (Hasdeu 615) si Christi ieiunium (Schuchardt, Literaturblatt VII, 154). Acesta din urma seamana cu termenul uzual grecesc Χριστο?γεννα (citit Hristúyena) insemnand Nasterea lui Hristos. Termenul apare cu diverse semnificatii sau ca nume propriu in mai multe limbi care au fost in contact cu romana: limba bulgara, limba ucraineana, limba sarba, limba rusa (rusa veche si rusa moderna). [8]
Pe de alta parte, o posibila etimologie poate fi legata de denumirea unei vechi sarbatori pagane a slavilor vestici si anume Korochun, Kra?ún, Karachun (in limba maghiara Karácsony inseamna chiar Craciun, iar cuvantul a fost preluat odata cu crestinismul de la slavi).
Sorin Paliga sustine Craciun este un cuvant de origine Daco-Traca [9] legat de sarbatorile focului cu ocazia solstitiului de iarna. Precum si in albaneza kercu "bucata de lemn", in Italiana Ceppo (Craciun dar si creanga/craca) tot asa si in romana Craciun ar insemna Crenguta/cracuta. Aceasta posibilitate lingvistica este sustinuta si de obiceiul Roman de a pune crengute / craci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstitiului de iarna si a festivitatilor Sol Invictus [10]
Istoria sarbatorii
Craciunul a inceput sa fie serbat de catre crestini pe 25 decembrie, dupa cel putin trei secole de la inceperea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume incepand cu secolul al IV-lea in Vest si incepand cu cel de-al V-lea secol in Est. Initial, sarbatoarea nasterii lui Hristos era tinuta pe 6 ianuarie, istoricii stiind azi ca ea se celebra deja in 336 d. Chr., la Roma. [11] (in Est, "Boboteaza", serbata la data de 6 ianuarie incepand cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci nasterea, botezul si primul miracol al lui Iisus, in timp ce gnosticii (secta crestina considerata eretica de catre crestinismul canonic) serbau aceeasi "Epifanie" in Egipt, inca din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, cand, in viziunea lor, "Iisus s-a aratat ca Fiul lui Dumnezeu la botez" [12]). Sextus Julius Africanus, un crestin din secolul al III-lea, este primul care alege in 221 d. Chr. aceasta data pentru nasterea lui Iisus, care insa nu va fi celebrata inca multa vreme de catre ceilalti crestini, care preferau 6 ianuarie. [13]
In primele doua secole crestine, a existat o puternica opozitie la celebrarea zilelor de nastere a martirilor si a lui Iisus. Numerosi Parinti ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul pagan de a celebra zile de nastere, cand, de fapt, sfintii si martirii trebuiau, in viziunea lor, sa fie celebrati la data matiriului lor, adica la data "adevaratei lor nasteri" din prespectiva bisericii[14]. Multi crestini ai primelor secole erau scandalizati si de veselia si festivismul celebrarii, pe care il vedeau ca fiind o reminiscenta a paganismului, in special al Saturnaliilor romane[15].
Ei aveau dreptate sa afirme asta: plasarea sarbatorii nasterii lui Iisus Hristos din momentul in care aceasta a inceput sa fie celebrata de crestini, exact la finele lui decembrie sau inceputul lui ianuarie (adica 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii traditiilor pagane, caci Evanghelia nu da nici un detaliu despre data nasterii lui Iisus.[13]
Din motive politice, asa cum sugereaza istoricul Edward Gibbon, ierarhia crestina a considerat copierea sarbatorilor si a riturilor pagane ca fiind solutia raspandirii accelerate a cultului lor in mase, mase care pe atunci erau puternic atasate vechilor sarbatori si practici rituale pagane[16].
Factorul pentru care primii crestini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al nasterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci ca la aceste date, in lumea romana, germanica si orientala se celebrau diverse date de nastere ale zeilor pagani[17]. Povestea unui zeu salvator nascut din fecioara pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc noua, cele mai multe culte pagane ale vremii adorand cate un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstitiului egiptean, era celebrata revarsarea apelor Nilului si in "cultele misterelor" locale nasterea "eonului" din fecioara[18]. Epifaniu, scriitor crestin, reda in lucrarea sa ritul celebrarilor din 6 ianuarie si semnificatia acestuia la egipteni si la arabii din "Petra" (Eleusa, unde se serba nasterea pruncului-zeu Dusares din fecioara. Alt scriitor crestin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, in Grecia, se celebra tot atunci sarbatoarea misterelor, cand ierofantul exclama la nasterea pruncului sacru: "Fecioara care era grea a conceput si a nascut un fiu!". Tot pe 6 ianuarie grecii sarbatoreau nasterea zeului Dionis, zeul care ca si Iisus, transforma apa in vin.
O sarbatoare populara la Roma celebra pe 25 decembrie nasterea Soarelui neinvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renasterii soarelui si alungarii iernii (ca si Saturnaliile). Odata ce crestinii au abandonat celebrarea nasterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optand pentru data de 25 decembrie, scriitorii crestini fac frecvente legaturi intre renasterea soarelui si nasterea lui Hristos[13].
Triburile nord-europene (germanice) celebrau si ele, la aceeasi data, "Iule", pentru a comemora "renasterea soarelui datator de lumina si caldura", de maniera in care si crestinii spuneau despre Isus, nascut tot atunci, ca este "Lumina lumii"[19]. Reprezentarile numismatice romane ale lui Sol invictus prezinta adesea un chip cu o coroana de raze, asa cum in primele reprezentari crestine Iisus avea si el o coroana de spini. Astfel ca, in secolul al V-lea chiar, in vremea papei Papa Leon I cel Mare, erau crestini care afirmau ca serbeaza nu atat nasterea lui Hristos, cat a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papa sa-i mustre pe rataciti, insa nu negand cumva ca trebuie cinstit zeul-soare, ci doar ca nu trebuie cinstit mai mult decat Hristos (Sermo XXII) [20].
Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, in perioada ridicarii crestinismului, anume Mitra, avea si el ziua de nastere serbata pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al carui cult si rit era si foarte asemanator crestinismului, asa cum constata scriitorul crestin Iustin Martirul in Apologia sa prin secolul al II-lea, asa cum va remarca mai tarziu si Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum)[21]. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfantul Ciprian cartaginezul, clama extaziat: Oh, ce magica lucrare a Providentei ca ziua in care Soarele s-a nascut … Hristos si el se naste! [22].
Crestinii secolului al III-lea credeau ca creatia lumii a avut loc la echinoctiul de primavara, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creatie prin "intruparea lui Hristos" (conceptia), trebuia, in viziunea lor, sa aiba loc tot pe 25 martie, moment de la care numarandu-se 9 luni (sarcina, gestatia) se obtinea data de 25 decembrie[23].
Sarbatorile din jurul solstitiului de iarna au, dupa cum se vede, o origine precrestina. Ele sunt legate in mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc in acea perioada.
Evenimentele astronomice, care in vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semanaturi si masurarea rezervelor de hrana pentru iarna intre recolte, ne permit sa intelegem aparitia diferitelor mitologii si traditii culturale. In noaptea solstitiului de iarna, un observator aflat in emisfera nordica poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniaza cu cea mai stralucitoare stea din est, Sirius, indicand punctul unde va rasari soarele in dimineata de dupa solstitiul de iarna. De la data solstitiului de vara, soarele a descris un arc de cerc descrescator de-a lungul cerului sudic. La data solstitiului de iarna, soarele isi opreste coborarea pe cer iar durata de lumina zilnica atinge minimul pentru 3 zile, timp in care soarele nu isi modifica pozitia pe orizont. Dupa acest moment soarele isi incepe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor incepe sa creasca. Bazandu-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui si a unei intoarceri a luminii. Aceasta intoarcere este sarbatorita din nou la data echinoctiului de primavara, cand durata zilei o egaleaza pe cea a noptii (data de care se leaga in crestinism sarbatorirea Pastelui).
Pomul de Craciun
Obiceiul impodobirii bradului de Craciun isi trage originile de la popoarele germanice. Traditia s-a raspandit in restul Europei si apoi in toata lumea dupa Primul Razboi Mondial. Intre podoabele bradului bomboanele de pom, globurile si ghirlandele au devenit clasice.
Mos Craciun
Mos Craciun este versiunea mai noua a Sfantului Nicolae (in engleza: Santa Claus) care si-a facut aparitia in secolul I. El imparte cadouri tuturor copiilor in noaptea de Craciun (de 24 spre 25 decembrie). De fapt traditia cadourilor in noaptea de 24 decembrie spre 25 decembrie provine de la Martin Luther care a propagat din anul 1535 aceasta datina numita Christkind ca o alternativa a obiceiului catolic Nikolaustag de pe 6 decembrie. Multa vreme in familiile catolice a fost mentinuta mai departe traditia cadourilor de Nikolaus. Scopul lui Martin Luther a fost sa trezeasca interesul copiilor pentru Cristos si sa-i indeparteze astfel de datina catolica a cadourilor de Nikolaus, ea fiind un mod de veneratie a catolicilor pentru sfinti.[necesita citare]
Craciunul in traditia romaneasca
Pe teritoriul romanesc, Craciunul este una dintre cele mai importante sarbatori crestine.
Credinta si legende populare privitoare la originea termenului
In folclor se spune ca Fecioara Maria, cand trebuia sa nasca pe fiul lui Dumnezeu, umbla, insotita de dreptul Iosif, din casa in casa, rugandu-i pe oameni sa-i ofere adapost pentru a naste. Ajunge la casa unor batrani, Craciun si Craciunoaie, insa nici acestia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin nasterea unui prunc zamislit din greseala. Nemaiputand merge, Maria a intrat in ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile nasterii. Craciunoaia, auzind-o, si stiind ce inseamna o nastere de copil, i s-a facut mila de dansa si s-a dus la ea, indeplinind rolul de moasa. Craciun, cand a aflat, s-a suparat si i-a taiat babei mainile; apoi, inspaimantat de tot ce s-a intamplat, a plecat de acasa. Craciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apa, l-a incalzit, si l-a dus sa scalde copilul. Maria i-a zis sa incerce apa, si cand a bagat cioturile mainilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decat erau inainte; de la aceasta minune se crede ca moasele au maini binecuvantate. In alta varianta a povestii, Maria sufla peste mainile Craciunoaiei si acestea cresc la loc.[24]
Colindele de Craciun
Sarbatoarea Craciunului este anuntata prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul si cu Steaua, pentru a vesti Nasterea Mantuitorului. De asemenea, o veche traditie este "mersul cu icoana", un fel de colindat care se face de catre preotii comunitatii locale cu icoana Nasterii Domnului, binecuvantandu-se casele si crestinii. Colindele de iarna sunt texte rituale cantate, inchinate Craciunului si Anului Nou. Originea lor se pierde in vechimile istoriei poporului roman. Evocand momentul cand, la nasterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a calauzit pe cei trei regi magi la locul nasterii, copiii - cate trei, ca cei trei magi - merg din casa in casa cantand colindul "Steaua sus rasare...", purtand cu ei o stea. Ajunul Craciunului incepe cu colindul "Buna dimineata la Mos Ajun!", casele frumos impodobite isi primesc colindatorii. Acestia sunt rasplatiti de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri si chiar bani. Unele cantece de colindat au fost realizate de compozitori de muzica culta, cum ar fi: "Iata vin colindatorii" de Tiberiu Brediceanu, "O, ce veste minunata" de D.G. Kiriac, "Domnulet si Domn in cer" de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creanga descrie in "Amintiri din copilarie" aventurile mersului cu colindele.
Colindele, precum si obiceiurile colindelor sunt prezente si la alte popoare, si s-ar putea ca ele sa dateze din timpul romanizarii. De pilda, colinda romaneasca "Scoala, gazda, din patut" exista si la valoni, unde aceasta e cea mai raspandita, sub numele de "Dji vén cweri m'cougnou d'Noyé".
Obiceiurile culinare
Timp de 40 de zile inainte de sarbatori, crestinii respecta Postul Craciunului, care se incheie in seara de Craciun dupa liturghie. Taierea porcului in ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipeaza Craciunul. Pregatirea mancarurilor capata dimensiunile unui ritual stravechi: carnatii, chisca, toba, raciturile, sarmalele, caltabosul si nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Craciun.
0 comentarii | 126 vizualizări | 25 decembrie 2010 |