Introducere. Din perspectiva pastoratiei bolnavilor, in Biserica, avem de a face cu singura boala adevarata: pacatul, urmat de moarte ca o consecinta, iar manifestarile vizibile din timpul vremelnicei vietuiri pe pamant sunt din cele mai diverse. Mantuitorul Iisus Hristos raspunde, atunci cand I se reproseaza ca ia masa cu pacatosii: "...Nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi." (Mc. 2,17), indicand clar pacatul ca boala si ca remediu pocainta. Lupta se da intre pacat si virtute, iar ceea ce in mod uzual definim ca boala, aici poate aparea ca leac sau oportunitate de restaurare a omului. Desigur, nedorita, dar inevitabila, boala trupeasca vine. Pastoratia bolnavilor in Biserica ortodoxa trebuie sa fie mult mai mult decat actiuni filantropice si mult clamata "mila crestina", ea trebuie sa impartaseasca viziunea sfintilor parinti si in consecinta adevaratul sens al Vietii, unirea cu Hristos, dobandirea Imparatiei Cerurilor care este "inauntrul vostru". Vindecarea oferita de Hristos prin Biserica Sa, are in vedere alcatuirea dihotomica a omului, suflet si trup, implica o restaurare a omului la demnitatea ce i-a fost data, de mijlocitor intre Dumnezeu si creatie, sacerdot al creatiei. Sanatatea aceasta, numita si duhovniceasca este singura care conteaza, deoarece are repercusiuni in vesnicie. Iar despre scopul ultim , Ava Moise le spune ucenicilor sai:

            "Dar voi, care ati nesocotit patria, neamul si toata lumea si v-ati instrainat de ele venind la noi, care suntem niste oameni de rand si prosti, spuneti-mi, care este scopul vostru? Si ce tinta ultima ati avut inainte, cand ati facut aceasta? Iar noi raspunzand am zis: «Pentru Imparatia cerurilor»...Bine ati raspuns in ce priveste tinta ultima, dar care este scopul de la care, nicicum abatandu-ne, putem sa ajungem la Imparatia cerurilor?...scopul, fara de care este cu neputinta a ajunge la sfarsitul acela, este curatia inimii."[1]

            Iar Sfantul Apostol Pavel zice: "Cele dinapoi uitandu-le si spre cele dinainte intinzandu-ma, la tinta alerg, la rasplatirea chemarii celei de sus a lui Dumnezeu" (Flp. 3;13-14).

            Calea spre Viata, nu poate evita Adevarul, iar acesta se prezinta deplin in Biserica Ortodoxa. Placerea si durerea, definesc realitatea omului pe pamant si tin stranse legaturile mortii, intr-o inchisoare, din care nu se poate iesi fara Hristos.

Caderea in pacat, moartea, rascumpararea.

Omul contemporan, beneficiar si victima a unor descoperiri stiintifice si tehnice uimitoare, aparute intr-o perioada foarte scurta de timp, traieste tot mai adesea sentimentul religios in virtutea unei deontologii exterioare, asadar, cel mult pe niste principii morale, etice, normative, si acestea de cele mai multe ori deformate de o cunostinta a parutului "bine" si al "politicului corect". Caci, "Ceea ce arata fapta legii scrisa in inimile lor, prin marturia constiintei lor si prin judecatile lor, care ii invinovatesc sau ii si apara." Rom. (2,15), razbate tot mai greu din inima a carei glas este inabusit, de mintea prinsa in robia disperata a simturilor, jalonata continuu intre placere si durere, incercand sa se justifice in fata propriei minciuni si sa se valideze in fata celorlalti cu disperare.

            Mintea, care, inaltandu-se pe sine, iese din raiul in care se afla prin simtirea inimii impreuna cu Dumnezeu, si vrand sa cunoasca binele si raul, agoniseste eul egoist, doreste sa fie ca Dumnezeu, si iat-o destrabalandu-se in desfranare prin creatie, si cazuta de la fata Creatorului, plina de propria-i parere, umpland pana la refuz nastrapa sa de aur in care se odihnea Dumnezeu, de mandria neascultarii. " ...Socotind ca rodul pomului este bun de mancat si placut ochilor la vedere si vrednic de dorit..." (Fac. 3,6), omul a muscat momeala. Dumnezeu, ii respecta alegerea si se retrage din omul plin de sine, care, iata-l si astazi, inselandu-se cu roadele placerilor vremelnice, se priveaza de Viata, agonisindu-si durerea, a carui apogeu este moartea. In omul cazut de acum sub simturi, "...Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi, Fiul Omului insa nu are unde sa-si plece capul." (Mt. 8,20). Si iata cum omul ajunge sa experimenteze empiric o existenta pe orizontala in jurul axului placere-durere, unde cele doua constituie polii acestui ax. Parasit de Viata, moartea ramane singura certitudine a vremelnicei existente, in care i s-au deschis ochii si a cunoscut ca era gol. ( Fac. 3,7).

            Mitropolitul Antonie de Suroj, gandind lucrurile in termeni biblici, afirma realitatea celor create de Dumnezeu ca fiind "bune foarte", pentru ca erau toate in armonie, in ascultare de Dumnezeu. "Raul, in termenii acestor prime capitole si in multe alte pasaje din Vechiul Testament, apare nu ca o categorie morala de bine si de rau, ci, inainte de toate, ca o cunoastere a lucrurilor aflate in afara lui Dumnezeu sau contrare Lui. Cu alte cuvinte, ispita aceasta in care a alunecat omul, ademenit de sarpe, l-a facut sa descopere ce este binele si ce este raul, ceea ce este echivalent cu tentativa de a cunoaste ce este inafara lui Dumnezeu. Iar pentru fiinta creata, aceasta corespunde mortii."[2]

            A fi inafara lui Dumnezeu sau a fi mort, este tot una pentru o fiinta creata, iar moartea nu poate fi o intoarcere la nefiintare, de vreme ce chemarea la existenta s-a petrecut deja, caderea omului din lumea integrata in Dumnezeu, duce la un alt mod de existenta, unul tragic, pe care-l numim moarte. "Prin urmare, intr-un prim act de iubire si manifestare a Proniei dumnezeiesti, Domnul Dumnezeu il indeparteaza pe om din Rai, pentru ca altfel, situatia monstruoasa ar fi devenit un iad permanent, asa apare moartea. [...] Intreg procesul vietii omenesti, si al istoriei omenesti si al istoriei cosmice, este lucrarea lui Dumnezeu si a oamenilor de reintegrare in armonia tuturor lucrurilor lui Dumnezeu, astfel incat, in cele din urma, Domnul sa fie din nou in toti si in toate- dar intr-o maniera diferita..."[3] Iata ca putem determina un caracter ambivalent al mortii. Pe de o parte avem tragedia, caracteristica catastrofica, pe de alta avem caracterul providential si sansa pentru restaurare a omului si a intregii creatii. Slujba de inmormantare a Bisericii reda foarte bine aceste aspecte. [4] Parintele Dumitru Staniloae, defineste moartea, pe de o parte ca "o maxima invaluire prin neantul creat de cel rau, iar, pe de alta, o parasire din partea lui Dumnezeu, o taiere a legaturii vietii create cu Dumnezeu."[5] Lucrarea rascumparatoare a Mantuitorului, intervine prin plasarea Lui ca Om in fata neantului, pe care il biruise ca Logos la creatie. Atunci ca Dumnezeu care l-a imprastiat de departe cu cuvantul, si care nu putea sa fie rob al sau, iar acum ca Om, asumat. Asumarea consta tocmai in aceea ca purta vina pacatelor omenesti, chiar daca nu pacatuise niciodata. Aceasta nedreptate suportata numai din iubire fata de om, rupe puterea osandei care inlantuise omul fara ai da vreo sansa de rascumparare. Iisus primeste moartea, putem spune voluntar, acest lucru, facand acest demers, extrem de greu de asumat si chinuitor, in timp ce omul nu are de ales si primeste de la cadere moartea, ca pe o certitudine, se indreapta spre ea de la nastere.[6] "Moartea Lui a fost posibila intrucat a fost posibila asumarea pacatelor straine.[...] gestul etic al asumarii unei raspunderi pentru altii isi are nobletea eroica si grava in faptul ca modifica realitati de structura si de relatie."[7]

            Logosul, ca om, primeste moartea in toata puterea ei, si astfel o invinge din interior si da o sansa celor ce intra in legatura cu El.

            Glasul lui Dumnezeu, a ramas sadit in constiinta, de unde ne striga si azi, la fel ca in prima zi a caderii: "Unde esti Gheorghe? Unde esti Ioane? Dar urechile omului nu mai aud, si nici nu mai vad ochii lui. In loc sa se impartaseasca de creatie, o devoreaza, o consuma si o arunca in stricaciunea in care a cazut.  La inceput, nu-i mai ajung frunzele de pe Pamant sa-si acopere rusinea, apoi, cand mocirla pacatului, astupa si putina lumina ce mai strabate din constiinta, leapada si frunzele si rusinea si bunul simt, si isi etaleaza cu indrazneala pacatele, ca pe niste binecuvantate realizari virtuoase. In acest punct al caderii, vicleanul sarpe caruia ii slujeste, se apropie de victoria finala. Pentru ca insasi starea de adevar, care ar fi resortul cel mai important al ridicarii de acolo s-a transformat in obraznicie, validand astfel pacatul si imbratisand moartea ca pe o victorie. Chipul hidos al pacatului, putoarea desfranarii se acopera de camasi albe si apretate, de parfumuri si miresme exterioare. Si cand fiorii mortii se apropie, spaima si nelinistea cuprind faptura. Adevarul patrunde toata fiinta, fiind ceva ce nu poate fi dat la o parte, caci iata: minciuna a avut picioare scurte. Dar pentru omul care nici acum nu vrea sa-l primeasca, lumina Adevarului il va arde in vesnicie, iar usturimea si duhoarea mandriei si incapatanarii se vor manifesta deplin si neincetat...fara alifie, fara apa.

Pana nu e prea tarziu: Ridica-te Gheorghe! Ridica-te Ioane!

            Calatoria vremelnicei noastre existente pe acest pamant, este reprezentata, de cele doua axe perpendiculare, formand crucea, care, marcheaza drumul omului spre mantuire. Pe orizontala, da cu capul de obsesiva realitate vazuta prin ochii trupesti, iar pe verticala, calea stramta a parcursului duhovnicesc, care include un strop de nadejde, dar se cere validata de vointa si credinta. Iisus Hristos s-a dat pentru noi ca un miel de jertfa, fara de pacat fiind, si-a asumat starea de om prin intrupare, Dumnezeu fiind, si om, afara de pacat. Prin Cruce, El primeste omenitate si daruieste dumnezeire, in sensul devenirii noastre, al "altoirii" omului cu Dumnezeu. Iata, este inceputul mantuirii noastre, vestea cea buna se gaseste in Biserica Sa. Trebuie doar sa imbratisam si noi crucea, sa ungem tocul usii inimilor noastre cu sangele mielului, ca sa nu mai lasam loc vrajmasiei si ratacirii, iar apoi, sa iesim din Babilonul pacatului si prin pustia incercarilor trecand, sa ajungem in pamantul fagaduintei, al celor blanzi si smeriti cu inima. Zidurile intarite cu virtuti sa umple si sa ingradeasca Ierusalimul. Acum, pe inaltimile Sionului, in aceasta inima smerita, Dumnezeu v-a binevoi sa se faca cunoscut, iar rugaciunea se va revarsa ca o jertfa curata a dreptatii un prinos de dragoste pe altarul inimii. "Ca de ai fi voit jertfa, ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi. Fa bine Doamne, intru buna voirea Ta Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tau vitei." (Ps. 50,17-20).

Teolipt, mitropolitul Filadelfiei spune:

            "Iesi din toate cele ale simtirii si parasesti legea trupului. Si legea duhovniceasca se va inscrie in cugetarea ta. Caci precum cel ce umbla in Duh nu implineste pofta trupului, dupa Apostol, asa si cel ce a iesit din simturi si din cele ale simturilor, adica din trup si din lume, ajunge sa umble in Duh si in cele ale Duhului. Invata aceasta din cele ce a facut Dumnezeu lui Adam inainte de neascultare."[8]

Placerea si durerea, robia simturilor.

            Cadrul antropologic in care se afla omul dupa caderea in pacat, este definit de cercul vicios al placerii ca o robie pusa firii omenesti, care aduce inevitabil durerea ca o consecinta, aceasta fiind o stare impotriva firii (para physin), iar intoarcerea la starea dupa fire (kata physin), reprezinta si castigarea adevaratei libertati.[9] Acesta este un parcurs care la prima vedere pare utopic, cu atat mai mult, cu cat acest demers, implica o rasturnare care pare inacceptabila, a unui intreg sistem de actiuni si valori din viata omului, pana la paradoxul ca placerea apare in acest caz, nedreapta si tiranica, iar durerea si moartea ca o consecinta fireasca.

            "Simtirea intovaraseste pe cel ce se afla pe treapta faptuirii si care dobandeste virtutile prin osteneala, iar lipsa de simtire pe cel ce se afla pe treapta cunoasterii, care si-a retras mintea de la trup si de la lume, indreptandu-si-o spre Dumnezeu. Cel dintai, luptandu-se prin faptuire sa-si desfaca sufletul de legaturile afectiunii naturale fata de trup, isi simte dispozitia voii continuu atinsa de dureri. Dar cel ce a smuls piroanele acestei afectiuni, prin contemplatie, nu mai este retinut de nimic, facandu-se curat de tot ce-l facea sa patimeasca si sa fie stapanit de catre cei ce voiau sa-l biruiasca."[10]

            Placerea, fiind limitata de timp, iute trecatoare, nu satisface nevoia de vesnicie a sufletului, fiind irationala, duce la irationalitatea sufletului, si de aici caderea omului in starea instinctuala a animalului, iar apoi, prin exacerbarea placerii, posibila acum mai mult ca oricand in istorie prin atatia stimuli de violenta, senzational, pornografie, etc. furnizati cu generozitate de toate resorturile societatii dezvoltate, tindem spre o cadere sub starea de animal, spre o lume care jertfeste pe altarul libidoului si al senzationalului, care se afunda in ignoranta si isi dilueaza identitatea, fie ea de neam, de credinta si chiar de gen daca se poate. Hrana nu ne mai hraneste ci ne satisface poftele, erosul nu mai implica iubire, unire sau perpetuarea speciei, este coborat la placere, perversitate, infidelitate; curatirea trupului cu sapun nu mai ajunge, avem nevoie de ruj si vopsea de par, dar ca minciuna sa fie completa, ne punem buze mai groase, nas mai scurt, ochi albastri, iar daca insistam putin, ne putem schimba si sexul.

"Sufletele care nu sunt tinute in frau de ratiune si nu sunt carmuite de minte, ca sa sugrume, sa stapaneasca si sa carmuiasca patimile lor, adica intristarea si placerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvantatoare, ratiunea fiind biruita de patimi ca vizitiul biruit de cai."[11]

Iata de ce, prin placerea aceasta a simturilor, omul se dezintegreaza de fapt, atat fizic cat si sufleteste, fiind un rezultat al caderii de la placerea cea adevarata, pe care omul o traia ca bucurie in Rai si pe care o cauta si astazi chiar fara sa fie constient de asta. Dar lipsit de ea, este mereu neimplinit. In fond, aceste parute placeri sunt de fapt o minciuna, o robie, in care, cu cat se afunda mai mult, creste dependenta de ele si suferinta. Chiar de la nastere, omul este patimitor, si in loc sa fie stapan al creatiei, se supune acesteia prin patimile care domina asupra lui.  Aceasta parte patimitoare, este cea care da putere de stapanire placerii si durerii. Cand omul si-a schimbat perspectiva, la ceea ce Sf. Apostol Pavel indeamna: "Cele de sus ganditi, iar nu cele pamantesti"(Col.3,22), s-a schimbat si perspectiva firii, durerea a devenit necesara, un ajutor pentru a constientiza consecintele lucrarii placerii fara frau si singura piedica la lipsa de masura a omului.[12] Arhimandritul Evsevios Vittis, talcuind scrierile Sf. Maxim Marturisitorul spune: "Eliberarea frenetica in orice chip de durere conduce in final la crearea unui interminabil sir de patimi. Placerea il face pe om din iubitor de sine si mai mare iubitor de sine. Iar aceasta vine din incercarea de a-si intari si permanentiza autonomia interioara antropocentrica. Aceasta nu poate fi decat o inselare intrucat omul nu este existent prin sine si nici suficient siesi. Cum ar putea deveni autonom? Chiar daca ar putea sa se pacaleasca pe sine cu iluzia autonomiei, realitatea insasi va rade la un moment dat cu putere de el, intrucat placerea este poarta larg deschisa prin care in partea patimitoare a sufletului vor intra patimile, desfiintandu-i si putina libertate pe care eventual o are, sorbindu-i si ultima vlaga de viata si autonomie. Puterea placerii de bunavoie, si a durerii intotdeauna fara voie constituie in mod tragic cea mai de neclintit stare a omului, ce nu poate fi desfiintata prin nici un efort pamantesc."[13]

Rationalitatea omului, ratiunea, care este inrobita simturilor, vede decaderea aceasta in trupesc, ca singura realitate posibila. Imbracarea in "haine de piele", coboara omul la starea dobitoacelor, se pierde vederea mai profunda a lucrurilor, creatia este folosita intr-un mod egoist. Omul trupesc nu mai intelege scopul lui si nici nu poate percepe lumea vazuta ca o fereastra spre cele nevazute, apoi insistand in starea aceasta ajunge sa nege chiar pe Dumnezeu. Prins intr-un cerc vicios, totul pare fara iesire, durerile simtite cheama cautarea altor placeri si mai mari, egoismul devine norma de supravietuire cand de fapt este moarte sigura, cadere totala din iubire. Omul cuprins de lanturile acestea va cauta continuu doar slava desarta, voluptatea si iubirea de arginti, care vor duce la uitare de Dumnezeu, trandavie si nestiinta.

Un rol esential il are inchipuirea, ca putere de stimulare a mintii, de inclinare a ei spre placere, prin imaginile pe care le desfasoara in minte, dand materialitate iconica unor lucruri care provoaca mintea pentru a stimula simturile, si a cauta sa ajunga la lucruri de care sa se bucure la modul real. Inchipuirea, prin mijlocirea simturilor, creeaza impresii, dorinte, atasamente, sentimente, aduce o materializare si o iconizare interioara realitatii percepute. Astfel omul da valori si verdicte de tipul: bine-rau, placut-dureros, frumos-urat. Fiind rod al inchipuirii, si prea putin al cugetarii, care este altceva, perceptia realitatii de catre omul impatimit, este o perceptie proprie, astfel ca ceea ce pare cunoastere, devine  minciuna, realitate distorsionata de impresii ale simturilor.

"Pentru tamaduirea duhovniceasca a omului, cunoasterea/contemplarea, apare ca si complementul absolut necesar al vietii ascetice. Lucrarea poruncilor nu este de ajuns pentru a vindeca deplin puterile sufletului, daca, dupa ele, nu urmeaza in intelect, si contemplatiile corespunzatoare lor. Caci daca faptuirea este metoda duhovniceasca prin care se curateste partea pasionala a sufletului, este cu totul de trebuinta sa i se adauge contemplatia, care, [...] tamaduieste partea rationala a sufletului."[14]

Firea omeneasca are in ea dupa cadere unele afecte care sunt numite ireprosabile. Omul trebuie sa manance, sa bea, sa doarma si alte placeri sau chiar dureri, (cum ar fi ale nasterii) inevitabile conditiei de om muritor. Mintea insa, in elanul sau spre vesnicie, are libertatea de a-si infrana si aceste afecte ireprosabile intr-o anumita masura, pentru dobandirea virtutilor si castigarea unei cat mai mari libertati fata de simturi. Prin lipsirea si de cele firesti, prin asceza, mintea ia initiativa si lucreaza spre a-si sfinti partea patimitoare, pentru a ajunge la placerea cea dupa Dumnezeu, adevarata, duhovniceasca, singura pentru care a fost creat omul, care dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, este atunci cand sufletul convietuieste in armonie cu ratiunea.[15]

"Sa aratam astfel ca facem, prin intelepciunea cea dupa Hristos, din viata noastra o pregatire in vederea mortii, armonizandu-ne dispozitia vointei cu firea si despartind sufletul de grija celor trupesti, mai inainte de a veni moartea. Aceasta pentru ca sa nu se lipeasca de cele stricacioase, intorcand spre materie dorinta lui cea dupa fire, si sa se deprinda cu lacomia, care ne lipseste de abundenta bunurilor dumnezeiesti. [...] Sa ne multumim numai cu cele ce sustin, dar nu si cu cele ce indulcesc viata noastra de aici. [...] Sa ne aratam mancand pentru a trai si nu traind pentru a manca. Caci primul lucru este propriu firii rationale, al doilea celei nerationale. [...] Sa nu urmarim sa traim (pur si simplu), ci sa traim lui Dumnezeu, facand din trup un inger (vestitor) al sufletului, strabatut de ratiune prin virtuti, iar din suflet, un vestitor al lui Dumnezeu prin fixarea in cele bune."[16]

Toata lucrarea ascetica trebuie sa duca la o minte limpede, care sa fie stapana asupra inchipuirii, fara care nu se poate ajunge nici la rugaciune curata care este fara nici o inchipuire, reprezentari sau impresii, nici la nepatimire, care inseamna o libertate a mintii in fata oricarei patimi. "In acest mod, placerea nu-si mai gaseste loc in cuget si mai ales in inchipuire. Prin urmare, ea nu va mai avea nici o putere sa imboldeasca omul spre pacat prin mijlocirea inchipuirii."[17]

Perspectiva vindecarii in Biserica.

Este oare asceza aceasta promovata de parintii bisericii ceva depasit in zilele noastre? Pocainta, prin schimbarea vietii, ca si asceza, nu pot fi intelese de omul care se supune, zburdand prin senzatii si senzational, indoitului rod al simturilor, care ramane in pamantul din care a fost alcatuit si nu vrea sa ridice privirea spre cer. De aceea apar neincetat de-a lungul istoriei surogate de asceza, de pocainta si dumnezei tot mai confortabili si mai usor de acceptat, chiar purtand si asimilandu-si din punct de vedere semantic aceleasi nume si termeni: Iisus Hristos, crestinism, credinta, post, biserica, etc. Sisteme filosofice, secte, denominatiuni crestine, care in intregime le putem asimila ca erezii, pentru ca, iesind de pe Calea batatorita a sfintilor parinti, acceseaza, din cauza parerii de sine, aceleasi zone din creier care sunt robite, simturilor inselate de senzatii. Neputand depasi acest cerc vicios al robiei simturilor si fara smerenie, ascultare, lepadare de sine, incredere in Biserica, omul nu poate deveni duhovnicesc.

In zilele noastre, tot mai multi teologi, asimileaza opinii care prezinta esecul crestinismului din punct de vedere cultural si politic. A te astepta la o lume fara boala si suferinta, fara conflict, este o utopie, care nu tine de claritatea gandirii crestine. Biserica nu paraseste realitatea ci o transcende, nu rezolva boala in sensul in care poate intelege omul superficial, sau sa-i zicem neinitiat, ci vindeca intreaga faptura umana, eliberand-o si implinind-o in Dumnezeu.

Asa cum postirea este o masura a iubirii si a dorului de Dumnezeu, si primirea suferintei este o primire a crucii. Totusi, refuzand tratamentul si alinarea, bolnavul se poate pagubi cu parerea de sine, la fel cum saracul se poate pagubi, plangandu-si de mila si osandind pe cei bogati. Caci nici boala, nici saracia nu sunt virtuti in sine, ele pot fi insa instrumente prin care sufletul sa se curete de patimi, tot asa cum ne postirea de voie, poate duce la postirea de nevoie. Asceza, presupune ca prima virtute discernamantul, lucrul cu masura, dupa masura fiecaruia, astfel incat exista si saracie de buna voie, si acceptare a bolii de buna voie, si chiar nebunie pentru Hristos. Lucrarea duhovniceasca se face sub ascultare de un parinte duhovnicesc si sub adumbrirea harului Duhului Sfant, nu dupa pareri teologice sau rationamente logice. Astfel putem remarca existenta a multe inselari, prezente in paganism sau in alte denominatiuni crestine, ca autoflagelarea, stigmatele, sau alte mijloace de chinuire a trupului, care in cultele orientale sau in platonism, era vazut ca o inchisoare a sufletului. Durerea si necazul sunt intelese  aici ca o consecinta a caracterului justitiar, sau de tip cauza-efect, sau de tip predestinatie, caracteristici care definesc in aceste doctrine, relatia omului cu Dumnezeu. Trupul este o parte a fapturii umane, zidite de Dumnezeu impreuna si deodata cu sufletul, el nu trebuie nici epuizat, nici idolatrizat. Ingrijirea trupului trebuie facuta precum ingrijim bisericile, altarul de rugaciune, pentru ca acesta sa se faca salas Duhului, iar nu precum am ridica un "zgarie nori", ca oarecum impresionand sa se faca prilej slavei desarte, caci nu ingrijim trupul pentru a fi admirat, ci pentru al putea pune in acord cu chemarea lui fiintiala: aceea de a fi vesnic si indumnezeit. In trupul omului pamantesc vietuiesc atat "graul" cat si "neghina", lucru pentru care este cu neputinta ramanerea trupului in vigoarea tineretii, inainte de a doua venire a Mantuitorului, cand toate se vor cerne si firile, buna si rea, vor fi despartite. Astfel ca, in lumea pacatului, trupul imbatraneste, iar batranetea lui este de asemenea un prilej de a implini chemarea spre despatimire, singura care face posibila primirea harului dumnezeiesc. Batranetea, nu este vazuta ca o osanda, ca o intristare, ci mai degraba ca o cruce ce se face biruinta in Hristos Domnul. Ceea ce nu a reusit tineretea sa linisteasca, adica simturile, pornirea spre placeri, graba, desfatarea, lenevirea, desfranarea, lacomia, iata le implineste in chip firesc batranetea, binecuvantata si mult folositoarea neputinta.

Nici boala si nici macar sanatatea, nu sunt ceva in sine. Niciuna nu sunt stari permanente, sau vesnice, in trupul deja corupt de pacat. Ambele insa pot fi scara catre cer, daca omul se raporteaza la ele conform cu acest scop. Poate fi primejdioasa o sanatate trupeasca pusa in slujba placerilor, confundata cu rasfatul, cu incantarea de a face lucruri, pentru a disimula o oarecare putere sau, ceva aparenta pricepere. Primejdioasa este si boala, in care, cel robit de dansa, isi plange de mila, isi uraste zilele si se cearta cu darul vietii, cartind, reprosandu-l.

"Potrivit invataturii Mantuitorului, omul trebuie sa se teama de ceea ce poate si sufletul si trupul sa i le piarda in gheena, dar de ceea ce ii poate afecta trupul, dar sufletul nu poate sa i-l ucida, nu are a se teme (Mt. 10,28). Boala nu are putere prin ea insasi a-l desparti pe om de Dumnezeu, si deci nu poate fi considerata din punct de vedere spiritual un rau pentru el. [...] Asadar ea nu este decat in aparenta un rau."[18]

In ajutorul acordat celui bolnav, Biserica are ceva, ce nu poate oferi nici un spital, nici un ONG, nici o pilula. Il poate oferi pe Hristos! Iar daca lucrarea Bisericii de ingrijire a bolnavilor nu il ofera pe Hristos celor suferinzi, nu le-a oferit inca nimic, in acelasi sens in care Mantuitorul spune: "...fara Mine nu puteti face nimic." (In. 15,5), adica El este acea valoare a vesniciei, iar lucrurile facute, "...de la El si prin El si intru El" (Rm. 11,36), sunt singurele care conteaza si au valoare.  Lucrarea de vindecare a Bisericii nu poate ramane asadar ancorata in imanent, nu se poate reduce la a construi spitale si a procura injectii, ci trebuie cu prioritate sa aduca un dar din vesnicie: nadejdea - Hristos, hrana - Hristos, viata - Hristos. Biserica nu este un club de terapii alternative sau vreun SPA, ci este cu adevarat trupul iubirii dumnezeiesti, vindecarea desavarsita, limanul intregii osteneli.

In lipsa constientizarii lucrarii Harului in Biserica lui Hristos, crestinul tinde sa aseze lucrurile cu mana lui omeneasca, sa convinga cu argumentul lui omenesc, sa vindece cu priceperea lui putina si plina de nesiguranta, macar ca, atat de logica uneori. In fapt, vindecarea este un semn din vesnicie, un firesc al Vietii omului cu Dumnezeu si orice vindecare venita din alte surse nu are cum sa dainuie mai mult de o clipa,...ori doua,...ori trei.

Problema nu se pune asadar cata lipsa de sanatate avem, ci cata lipsa de Hristos si nici macar cat de bolnavi suntem, ci cata manie, cat resentiment, cata despartire avem in inimile noastre.

Pastorii de suflete au un rol covarsitor in drumul omului spre mantuire, pastoratia preotului este cheia care poate deschide inimile oamenilor, spre a face voia lui Dumnezeu, deoarece numai acele fapte sunt bune. Pentru aceasta trebuie ca preotul sa fie asumat si lucrator in via Domnului, sa fie el insasi la o masura inalta, sa se faca pilda de viata, sa se slaveasca Dumnezeu prin el,  pentru a putea discerne si a vedea duhovniceste lucrurile ce i se aduc inainte. Raspunderea este imensa, deoarece miza este starea omului in vesnicie, iar Dumnezeu va cere din mana preotului sufletele credinciosilor sai. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Nu socotesc ca sunt multi preoti care se mantuiesc, ci mult mai multi cei ce pier. Iar pricina este ca lucrul acesta are trebuinta de multa rugaciune. Ca multe nevoi are care il scot din slujirea sa, si ii trebuie lui priveghere si multa atentie din toate partile."[19]

 Omul trebuie doar sa creada, sa accepte, sa primeasca tainele si lucrarea Bisericii.  Dar credinta vine de la oameni de incredere. Parintele duhovnic, daca nu are starea morala si duhovniceasca ca sa poata discerne din orice situatie voia lui Dumnezeu, doar din logica, cu metode psihologice, sau din patimile sale, poate usor duce la pierzare sufletele incredintate. Ne gandim cu nadejde, ca in acest veac, in care, precum spunea si Apostolul Pavel la vremea lui "Caci de ati avea zeci de mii de invatatori in Hristos, totusi nu aveti multi parinti"(I Cor. 4,15), Dumnezeu lucreaza prin harul preotiei, pentru folosul credinciosului. Sfantul Ioan Gura de Aur zice:

"Dar ce, zici tu, Dumnezeu ii hirotoneste pe toti, chiar si pe cei nevrednici? Nu pe toti ii hirotoneste Dumnezeu insa prin toti lucreaza - chiar de ar fi si nevrednici - pentru mantuirea poporului. Caci daca Dumnezeu a vorbit pentru popor printr-un magar si prin Valaam (Numerii, cap. 22-24), printr-un om pacatos, cu atat mai mult prin preot. Caci ce nu face Dumnezeu pentru mantuirea noastra? Ce nu graieste El? Prin cine nu lucreaza? [...] cu atat mai mult va lucra prin preoti."[20]

Parintele duhovnic este iconom al tainelor lui Dumnezeu, si cel care, prin lucrarea lui cu omul orienteaza puterile sufletului acestuia spre lucrarea mantuitoare. Gandurile, actiunile, ideile, de a face una sau alta, ca sa fie implinite, materializate, au nevoie de acordul vointei noastre si de fapt aici se hotaraste calitatea de bun sau rau, atribuita actiunilor noastre. Acestea sunt alegerile noastre si acestea ne si imbraca sufletul in "haina de nunta" sau de ocara, cu care vom dori sa intram la ospatul vietii la care suntem chemati, asteptand "invierea mortilor si viata veacului ce va sa vie".

Concluzii.

"Zis-au cei ce ascultau: Si cine poate sa se mantuiasca? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu. Iar Petru a zis: Iata, noi, lasand toate ale noastre, am urmat Tie. Si El le-a zis: Adevarat graiesc voua: Nu este nici unul care a lasat casa, sau femeie, sau frati, sau parinti, sau copii, pentru Imparatia lui Dumnezeu, si sa nu ia cu mult mai mult in vremea aceasta, iar in veacul ce va sa vina, viata vesnica."[21] Lc. (18, 26-30).

Omul, nu se poate restaura fara Hristos, nu poate iesi din legaturile cu care s-a legat prin cadere. In dorinta de a depasi moartea, avand ontologic sadit in el o cautare a iubirii si vesniciei lui Dumnezeu, dar supus acum vremelniciei si simturilor, cauta un Dumnezeu, ceva perfect, ceva sublim care sa corespunda asteptarilor. Dar perceptia si cautarea se blocheaza tot in simturi, pe care, fara Dumnezeu, nu le poate depasi si incercand, isi agoniseste niste dumnezei dupa mintea lui robita, dupa nevoile lui pamantesti si dupa asteptarile lui. In acest fel, fiecare individ, pana sa ajunga la adevarata despatimire si rugaciune, are propria conceptie despre divinitate, care este de fapt un idol si am putea spune ca la sapte miliarde de oameni, putem avea sapte miliarde de dumnezei, dupa cum avem sapte miliarde de moduri de a percepe lumea si realitatea. Dar pentru ca toate acestea sunt nedesavarsite si inselate, fiind din simturi, senzatii si cautari de mai bine lumesc, (adica egoism) lipseste acea unitate, acea comuniune si iubire care se gaseste la modul desavarsit doar in sanul Sfintei Treimi, asa cum este revelat Dumnezeu in Biserica. De aceea in lumea cazuta, apare mereu conflictul, contradictia, minciuna si atatea tipuri de religiozitate, adunate in grupari si denominatiuni, care aduna in ele cateva conceptii comune ale unor indivizi care accepta in linii grosiere o doctrina religioasa, dar care in structura personala a persoanei fiecaruia se particularizeaza, iar cand aceste particularitati se aduna, formeaza din nou alte si alte grupari si secte, care de fapt nu reusesc sa ofere nimic, pentru ca se invart in aceeasi inselare a senzationalului. In acest fel, fiecare vrea sa ajunga la Dumnezeu zidind un turn din caramizi de lut.

Vrajmasul mantuirii noastre, cheama pe fiecare, sa-si aduca deformata lui caramida sa zidim cu ele, impreuna, din nou si din nou, turnul Babilonului, erezia ereziilor, mincinoasa "unitate in diversitate", prin care unii naivi, inlantuiti de propriile pofte, isi inchipuie ca vor putea sa-l atinga pe Dumnezeu, care, dupa conceptiile lor, daca este bun prin excelenta, nu poate sa piarda pe cineva. Deci ce vina au bietii oameni ca inlantuiti fiind, il vand, il leapada si il rastignesc in fiecare zi, pe Dumnezeu, pentru ca nu corespunde asteptarilor lor, de a le face o imparatie aici pe pamant, o desfatare de simturi. De aceea erezia, ca si erezia ereziilor, care se vrea o unitate a tuturor religiilor, nu este altceva decat o nevoie a "mortului" de tipul: "minte-ma frumos!".

Dar cum minciuna este prin structura ei dezbinare, fals si moarte, turnul Babilonului se tot surpa, caramizile nu se potrivesc, iar Dumnezeu amesteca limbile lor, asa ca nu se mai inteleg unii cu altii, se dezbina din nou, si apar noi si noi denominatiuni, de nici nu le mai stim numarul si numele.

Mantuirea este in Biserica, una soborniceasca si apostoleasca, acolo il gasim pe Dumnezeu cel adevarat. Hristos s-a jertfit pe sine pe cruce, din dragoste pentru om, asumandu-si pacatul nostru ca si cum ar fi fost al Lui, iar noi putem sa-l cunoastem tot prin cruce. Iubirea este o stare de jertfa, de daruire, de rabdare si bucurie a petrecerii impreuna, nu vreo stare de "Zen", nu meditatii transcedentale, integrari in absolut, reiki, vrajitorii cu anse si tot felul de "rezolvari" miraculoase, de cantari plapande si spectacole senzationale. Trebuie sa acordam incredere deplina Bisericii, sfintilor parinti si sa le urmam calea, pentru ca ei au dovedit si au reusit. Aceasta cere o neincredere in propriile conceptii si idei despre Dumnezeu, si acceptarea cu credinta a dogmei ortodoxe si a cailor batatorite de sfinti. In cei care au atins sfintenia, se realizeaza acea implinire a creatiei in Dumnezeu, lucru care este un obiectiv eshatologic, care iata, se prefigureaza anticipat prin ei si va fi in mod deplin realizat la a doua venire a Mantuitorului.

"Asadar, daca ati inviat impreuna cu Hristos, cautati cele de sus, unde se afla Hristos, sezand de-a dreapta lui Dumnezeu; Cugetati cele de sus, nu cele de pe pamant; Caci voi ati murit si viata voastra este ascunsa cu Hristos intru Dumnezeu. Iar cand Hristos, Care este viata voastra, Se va arata, atunci si voi, impreuna cu El, va veti arata intru slava. Drept aceea, omorati madularele voastre, cele pamantesti: desfranarea, necuratia, patima, pofta rea si lacomia, care este inchinare la idoli,..." Col.(3,1-5).

"Cine e nedrept, sa nedreptateasca inainte. Cine e spurcat, sa se spurce inca. Cine este drept, sa faca dreptate mai departe. Cine este sfant, sa se sfinteasca inca. Iata, vin curand si plata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia, dupa cum este fapta lui." Apoc. (22, 11-12).[22]

Autor: Marius-Alexandru Donca

Bibliografie

Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti 2023.

Antonie de Suroj, Mitropolitul, Despre lucrurile de pe urma, Traducere din limba engleza pr. Constantin Jinga, Editura Sophia, Bucuresti 2021.

Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii, Vol. I, Editura Institutului Biblic si De Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2008.

Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii, Vol. VII, Editura Institutului Biblic si De Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2013.

Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii, Vol. II. Editura Institutului Biblic si De Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2008.

Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Bucuresti, 2006.

Idem, Teologia Bolii, Editura Sophia, Bucuresti 2020.

Lumina Sfintelor Scripturi, Antologie tematica din opera Sfantului Ioan Gura de Aur. Vol. III, Editura Basilica, Bucuresti 2015.

Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau Restaurarea Omului, Opere Complete 4, Editura Basilica, Bucuresti 2013.

Vittis Evsevios, Arhimandrit, Placerea si durerea, indoitul rod al simturilor Axul existential si abuzarea lui. Volumul I, Editura Egumenita, 2014.