De multe ori imi revin in minte greutatile pe care le-am intampinat la inceputul vietii de gospodar, cand strangeam leut cu leut cu speranta de a ne ridica o casa modesta, dar care sa fie a noastra. Parintii mei, Vasile si Raveca, ne-au daruit o gradina in Lusca, in locul numit La Legman. Acolo am inceput sa adunam, cu multa rabdare, materialele necesare constructiei. Piatra si tiglele le-am depozitat pe teren sau la un vecin binevoitor, iar grinzile si cornii erau pastrate la casa parinteasca din Lusca, vis-a-vis de biserica. In aceasta munca am fost sprijiniti neconditionat de parinti si de fratii mei mai mari, Leon si Pantelimon.

Eram la inceputul casniciei si visam, ca orice tineri, sa avem un camin al nostru. Salariile erau mici, iar construirea unei case reprezenta un efort urias. In plus, legislatia vremii era foarte stricta: terenul trebuia intabulat, constructia trebuia sa respecte limitele intravilanului, iar orice abatere putea duce chiar la demolarea casei. Pe masura ce analizam situatia, ne-am dat seama ca viata in Lusca ar fi insemnat multe sacrificii. Drumul zilnic spre serviciu si scoala era lung si obositor. Copiii ar fi fost nevoiti sa strabata in fiecare zi traseul prin Treadam, iar la marginea satului exista un cartier de romi unde, nu de putine ori, trecatorii intampinau dificultati si neplaceri. Eu lucram la Raionul Nasaud, iar sotia era profesoara la Rebrisoara. De cele mai multe ori mergeam pe jos sau cu bicicleta, indiferent de vreme.

In cele din urma, am hotarat sa ne schimbam planurile. Am vandut gradina din Lusca familiei Daraban Vasile si Sava, care aveau nevoie de acel teren pentru a construi o casa fiului lor nevazator. A fost un gest facut din suflet, in spirit crestinesc, iar timpul ne-a confirmat ca a fost o alegere buna. Pe acel loc s-a ridicat casa in care fiul lor locuieste si astazi impreuna cu familia sa. Noi am cumparat un teren la intrarea in Nasaud dinspre Rebrisoara, pe partea dreapta. Era o parcela virana care apartinuse familiei de carturari Erezii Pacuraru, mutata intre timp la Bucuresti, iar terenul intrase in proprietatea statului. In perioada cotelor, acolo se depozita fanul. Locul era departe de a fi ideal pentru constructii. Era un teren mlastinos, impermeabil, unde apa baltea aproape tot timpul. Primavara si vara, pe intinderea aceea plina de apa inotau ratele si gastele, iar iarna, cand ingheta, devenea un adevarat patinoar pentru copiii din imprejurimi. Privind acel peisaj, am botezat locul, in gluma, dar si cu un strop de ironie, "Balta Alba". Nimeni nu si-ar fi imaginat atunci ca peste ani aceasta zona avea sa se transforme complet si sa devina un cartier al Nasaudului, schimbandu-si cu totul infatisarea.

Intre timp, terenul a fost parcelat si scos la vanzare, fiind administrat de domnul Muresan, care locuia cu chirie in casa fostilor proprietari. Ne-am indreptat si noi spre aceasta oportunitate si am cumparat o parcela aflata mai in interior, departe de sosea, acolo unde, in luna august, crestea cea mai frumoasa otava.

La vremea aceea locuiam cu chirie in casa avocatului Avram, in apropierea Liceului Graniceresc. Aveam la dispozitie doua incaperi: o camera in care locuiam toti trei si o bucatarie. Casa era impartita si cu alte doua familii. Intr-un spatiu identic locuia familia Garoafa, iar intr-o singura camera traia familia Balan Niculita si Victoria, comercianti cunoscuti in oras. Erau vremuri in care confortul era un lux, iar fiecare familie incerca sa-si croiasca un viitor cu mijloace putine.

Ridicarea unei case doar din salariu a fost o adevarata incercare. Fiecare banut era chibzuit, fiecare cheltuiala atent cantarita. Un sprijin nepretuit l-am gasit in Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor, care ne-a ajutat sa trecem peste cele mai dificile momente financiare. Greutatile nu s-au oprit insa la lipsa banilor. Terenul era mlastinos, iar camioanele incarcate cu materiale de constructie se impotmoleau de cele mai multe ori inainte de a ajunge la parcela noastra. De nenumarate ori a fost nevoie de tractoare pentru a le scoate din noroi. Am platit zeci de bascule de prundis pentru a crea un drum cat de cat practicabil si pentru a putea continua lucrarile. Am avut si norocul de a-l avea vecin pe Nicu Ilovan, sofer pe basculanta, care, prin drumurile facute aproape zilnic, contribuia fara sa-si dea seama la formarea unei cai de acces spre noul cartier. Chiar si asa, multi soferi refuzau sa transporte materiale in zona, acceptand doar in perioadele secetoase, cand pamantul se intarea si riscul de a ramane impotmoliti era mai mic.

Viata noastra se desfasura sub semnul economiei. Putinii bani pe care ii castigam aveau fiecare o destinatie bine stabilita. Imi amintesc ca, daca ieseam din cand in cand cu prietenii la o bere si cheltuiam 25 de lei, a doua zi ma mustra constiinta si imi spuneam in gluma, dar si cu amaraciune: "Ieri am baut un caprior." Daca nota ajungea la 80 de lei, spuneam ca "am baut o grinda", pentru ca o grinda costa atunci aproximativ atat. Asa ajunsesera materialele de constructie sa fie unitatea noastra de masura pentru orice cheltuiala. Fiecare pahar baut insemna, de fapt, o piesa lipsa din casa pe care o visam. Tocmai de aceea, aproape intotdeauna renuntam la micile placeri, convinsi ca fiecare leu economisit ne apropia de ziua in care aveam sa intram, in sfarsit, in propria noastra locuinta.

Cu multa munca, rabdare si sacrificii, am reusit sa ridicam casa. Avea patru camere, bucatarie, baie si camara, iar constructia a fost realizata cu ajutorul unei firme de la I.G.R. Nasaud. Privind in urma, ne dam seama ca am stat in chirie doar doi ani, dupa care am putut preda cheile proprietarilor si ne-am mutat in propria noastra locuinta. Era un moment de mare bucurie, rodul unor eforturi pe care numai cei care au construit o casa in acele vremuri le pot intelege.

Bucuria mutarii a fost insa umbrita de lipsa utilitatilor. In noul cartier nu exista apa curenta. Eram nevoiti sa caram zilnic apa fie de pe o strada paralela, fie de la profesorul Ionel Tomuta, care locuia de-a lungul bulevardului principal. De fiecare data faceam drumul cu galetile pline, iar pe vreme ploioasa deplasarea devenea un adevarat chin. Noroiul facea aproape imposibila circulatia. Am apelat atunci la sprijinul primarului Vasile Muresan, care isi construise si el o casa in aceeasi zona, insa mai aproape de bulevard. Din cauza faptului ca multe constructii nu erau inca pe deplin reglementate din punct de vedere legal, Primaria nu putea investi oficial in infrastructura cartierului. Cu toate acestea, primarul a gasit o solutie. Ne-a pus la dispozitie caruta Primariei, trasa de doi cai, iar alaturi de noi s-a aflat si militianul Ioan Podobea. Am mers pe Valea Caselor, unde se amenajau trotuare. Multe dintre dalele vechi fusesera duse de localnici in propriile curti, astfel ca ne-am oprit la fiecare poarta, iar militianul i-a rugat pe proprietari sa le inapoieze si sa le incarce in caruta. Cu acele dale am reusit sa amenajam un drum provizoriu pana la sosea, asezand cate doua una langa alta pe o distanta de aproape doua sute de metri. Pentru noi a fost un mare pas inainte: in sfarsit puteam ajunge acasa fara sa ne afundam in noroi la fiecare ploaie.

O alta problema era apa care baltea permanent in zona. Pentru a o evacua, l-am rugat pe profesorul Ionel Tomuta, proprietarul gradinii aflate de-a lungul soselei, sa ne permita sa sapam un canal prin care sa introducem tuburi de scurgere pana la reteaua de canalizare de pe bulevard. A inteles situatia si si-a dat acordul, iar lucrarea s-a realizat fara probleme. Dorind sa rezolvam si alimentarea cu apa potabila, am hotarat sa sapam un al doilea sant pentru conducta care urma sa fie racordata la reteaua de pe sosea. Aici am gresit. Profesorul Tomuta era plecat la serviciu, la Salva, iar noi, grabiti sa profitam de timpul favorabil, am inceput sapaturile fara sa-i mai cerem acordul. Cand s-a intors, santul era deja facut, desi conductele nu fusesera inca montate. Supararea lui a fost fireasca. A considerat ca i-am incalcat dreptul de proprietate si ca, in cazul unei eventuale avarii, gradina i-ar fi fost distrusa. Nemultumit, a angajat un om care a astupat santul si, drept pedeapsa, ne-a interzis tuturor locuitorilor din zona sa mai luam apa din fantana aflata la marginea gradinii sale. Ironia sortii a facut ca aceasta hotarare sa-i afecteze si lui viata. Fiind singurul care mai folosea fantana, apa nu mai era scoasa suficient de des si, in timp, si-a pierdut calitatea, nemaifiind potabila. In cele din urma, chiar proprietarul a ajuns sa-si aduca apa de la cismeaua publica de pe bulevard. A fost o lectie pentru toti: intr-o comunitate aflata la inceput de drum, buna intelegere si dialogul valoreaza adesea mai mult decat orice lucrare facuta in graba.

Prima casa ridicata in aceasta zona a fost a noastra. La inceput insa, constructia nu avea toate formele legale, iar acest lucru ne apasa sufleteste. Traiam mereu cu teama ca, intr-o zi, casa va fi demolata, asa cum se intamplase cu alte cateva locuinte de pe strada Cistet. Fiecare caramida asezata era insotita de speranta, dar si de nelinistea ca tot efortul nostru s-ar putea risipi intr-o clipa.

Eu si sotia mea, Lucretia, am fost cei care am trasat viitoarea strada. Cu o simpla sfoara si cativa tarusi am stabilit aliniamentul caselor, respectand cu strictete regulile de sistematizare: opt metri pentru latimea strazii si inca patru metri pana la fundatia fiecarei locuinte. Dupa aceste masuratori s-au orientat toti cei care si-au construit case aici. Astazi, strada este larga, aerisita si primitoare, iar cand o privesc simt ca o parte din sufletul nostru a ramas pentru totdeauna in ea.

In timp, locul pe care odinioara il numeam, in gluma, "Balta Alba" s-a transformat complet. Pe fostul teren mlastinos s-au ridicat aproximativ treizeci si cinci de case, adevarate bijuterii arhitecturale, inconjurate de gradini ingrijite, pomi, flori si spatii verzi care incanta privirea. Acolo unde altadata inotau ratele si gastele, astazi se intinde unul dintre cele mai frumoase cartiere ale Nasaudului. Privind aceasta transformare, nu putem decat sa ne bucuram ca am avut curajul sa credem in viitorul acestui loc atunci cand putini ii vedeau potentialul. Sacrificiile, lipsurile si anii de munca au fost rasplatite din plin. "Balta Alba" si-a schimbat fata, devenind un cartier modern, elegant si plin de viata, o dovada ca perseverenta si munca pot transforma chiar si cele mai neprielnice locuri intr-un spatiu al sperantei si al implinirii.

La final, dorim sa adresam sincere multumiri domnului Dorin Vlasin, primarul orasului Nasaud, precum si membrilor Consiliului Local, pentru investitiile realizate in acest cartier. Modernizarea strazilor Crinului si Trandafirului, doua strazi care poarta nume de flori, a schimbat infatisarea intregii zone si a contribuit la dezvoltarea armonioasa a orasului. Prin aceste lucrari, Nasaudul si-a largit hotarele si si-a consolidat statutul de oras modern, iar "Balta Alba" a devenit un exemplu graitor al felului in care viziunea, perseverenta si colaborarea dintre oameni si autoritati pot da nastere unei comunitati frumoase si prospere.

Casa noastra

De demult visam o casa,

Luminoasa si frumoasa,

Cu terasa si foisor,

Plina de al vietii dor.

Langa ea, o curte-n floare,

Cu parfum imbietor,

Trandafiri in mii de culori,

Ca un camp de sarbatori.

Tuile s-o strajuiasca,

Ca o garda imparateasca,

Drepte, falnice, semete,

Pline de frumuseti marete.

Casa mult soare sa aiba,

Orice suflet sa-l atraga,

Primitoare sa ramana,

Zi de zi si luna-n luna.

Trecatorii sa se-opreasca,

S-o admire, s-o priveasca,

Iar cand drumul si-l vor face,

Sa ne pomeneasca-n pace.

Ioan Mititean