Povestea mea a inceput in anul 2009, cand l-am adus pe lume pe fiul meu David, pe care mi l-am dorit enorm si l-am iubit mult inca de cand era in burtica. La nastere a avut nota 10 si a fost un bebelus foarte iubit, iar bucuria a fost nespusa la primul "mama" spus de puiul de om pe cand acesta avea 9 luni. Dar acesta avea sa fie si singurul cuvant pe care David il spunea destul de rar, nu zilnic.
La varsta de 1 an si 8 luni, intr-o zi friguroasa de decembrie (18 dec) copilul a facut febra mare, cand i-am pus termometrul a sarit de +40C si nu am mai apucat sa fac nimic, caci micutul s-a invinetit dintr-o data tot, si-a pierdut cunostiinta, nu si-a mai putut tine nici caputul, intrand in coma.
M-am gandit la ce e mai rau, mai ales cand mi-au spus cei de pe salvare ca e grav si poate muri, dar Dumnezeu l-a readus la viata dupa o zi si o noapte de chin, in care m-am rugat intr-una si am tresarit la orice miscare (isi mai misca din cand in cand manutele). Imaginile cu el mai mult mort decat viu mi-au lasat rani adanci in suflet si n-am sa le uit vreodata, cat voi trai.
Este o vorba din batrani care spune ca "ce nu te omoara te face mai puternic" dar la mine, cu privire la viata mea, la cele intamplate, se potriveste mai mult "ce nu te omoara, lasa rani adanci in inima si in viata ta".
Dumnezeu l-a iubit si l-a scapat de moarte… dar asta nu avea sa fie decat prima data cand David era bolnav rau, urmand si altele din nefericire.
Cand avea 2 ani si jumatate, am mers cu el la hinta unde-i placea lui sa se dea si unde am mai fost poate de zeci de ori.
Dintr-o data puiul (intr-o fractiune de secunda) a uitat sa se tina de hinta, a cazut pe spate, iar cand l-am luat in brate si i-am pus mana pe sub capsor m-am umplut de sange. De spaima nu am mai putut face nimic, am chemat salvarea si m-am linistit greu cateva ore mai tarziu, cand un medic mi-a explicat ca i-a curs sange pentru ca o pietricica i-a intrat in cap, si a zis ca e norocos piticul caci aceasta i-a crepat putin doar scalpul, caci daca patrundea mai adanc nu stiu ce s-ar fi putut intampla… Asta avea sa fie a doua oara cand puiul trecea prin ceva rau.
Au trecut zilele dar sunt intamplari care, ca mama, m-au marcat pentru totdeauna. Pe la 2 ani si 3 luni, David, pe langa faptul ca a fost mai mereu un baietel agitat si nici nu vorbea nimic (m-am lasat amagita, convinsa de persoane familiare care m-au "convins" ca baietii sunt mai lenesi la vorbit), intuitia de mama imi spunea ca ceva nu e in regula, mai ales ca David cand se enerva se dadea cu capul de perete, a inceput sa se zgarie, sa se muste de maini, sa se invarta in jurul propriei sale axe, sa aiba crize groaznice de nervi, pana aproape de lesin putea urla, plus ca-i era frica de alti oameni inafara de mine si nu voia sa mearga pe jos, l-am carat in brate pana dupa 4 ani. Au urmat drumuri la doctori, la Cluj, diagnosticul venind transant: autism, instabilitate motorize, retard psihic avansat, sindrom hiperkinetic.
Au urmat luni groaznice si am experimentat si trecut prin toate starile posibile: negare, furie, suparare, deznadejde, depresie, neputinta si intrebari: "De ce el?"; "De ce noi?"; "Unde am gresit???"
M-am simtit goala pe dinauntru, nenorocita, distrusa, fara nici o bucurie de a mai trai. Noroc ca Dumnezeu e atat de bun si nu ne paraseste niciodata, stiam ca e langa mine.
Nu stiam nimic despre autism, dar m-am documentat nopti in sir cand puiul meu dormea si asa am aflat ca autismul de fapt nu e o boala propriu-zisa, ci o tulburare persuasiva de comportament grava si teoretic e o boala pe viata, fiind copii care nu ajung sa vorbeasca niciodata, doar putini isi revin.
M-a durut sufletul enorm si simteam ca mi se rupe inima in mii de bucatele, caci mi-as fi dorit cu ardoare si cu multa iubire ca puiul meu adorat sa poate sa-mi spuna: "Mami, cumpara-mi bobo pe bat" sau "Mama, fa-mi cartofi pai", cred ca mi-as fi dorit sa spuna orice, numai sa spuna ceva…
Era o tacere groaznica, mormantuala … si extrem de dureroasa. Il iubeam si il iubesc mai mult ca orice pe lume. Toate planurile pe care mi le facusem cu privire la noi s-au destramat intr-o clipa, precum un pachet de chibrituri.
Daca ieseam cu el in parc si vedeam un copil de 2-3 ani cum vorbeste, ma podidea plansul instantaneu, sau un copil rrom cum vorbea ma intrebam, cu ce am gresit eu si copilasul meu si sufeream mult, greu de spus in cuvinte cat de mult. Noaptea cand nu ma vedea nimeni plangeam in hohote si cate 2 ore.
Fata de copil, ca sa nu-l intristez, caci el, imi simte si preia stariile, incercam mereu sa fiu vesela, nu intotdeauna reuseam ce-I drept, dar macar incercam. Deseori clacam, il luam in brate si izbucneam in plans iar el ma privea cu ochii-i blanzi si parea sa inteleaga ceva. Sunt sigura ca stia si stie cat il iubesc, iar intr-o zi imi va multumi de eforturile si dragostea neconditionata.
Daca ar fi sa dau timpul inapoi si sa schimb ceva nu as face-o ci as alege tot ceea ce am trait, desi am trecut prin multe suferinte dintr-un singur motiv: zambetul copilului meu care imi da putere zi de zi, iar inimioara lui in care incape atat de multa iubire si… ochii lui mititei care "vorbesc" atat de sincer, de curat.
De cand e bolnav, am vazut ce dureros e ca toata lumea sa-ti intoarca spatele, inclusive proprii mei parinti, care ulterior si-au reconsiderat atitudinea (si-au dat seama ca Dumnezeu i-a lasat de sprijin) iar tatal micutului nu s-a implicat de mic, odata cu aflarea bolii devenind si mai neinteresat de soarta copilului.
Cred cu tarie ca unii oameni nu merita minunea de a avea un copil, chiar si bolnav…
Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a ales pe mine sa-i fiu mama acestui ingeras de catifea si ma bucur de fiecare progres facut de micut.
Cine ar fi crezut ca un copil poate invata ce e bucuria si iubirea adevarata? Pe mine m-a invatat si zic cu mana pe inima ca ma simt mult mai norocoasa decat oamenii care au totul, dar nu se stiu bucura de nimic, si cred ca totul li se cuvine. Pentru a construi o casa e nevoie de bani, dar un camin se construieste cu iubire… Multi oameni sunt nefericiti, caci isi doresc mereu mai mult, case, bani, masini, dar eu ma simt un om fericit caci alaturi de David nu am casa, dar am un camin plin de iubire …
Iar poate intr-o zi toate acestea vor fi amintiri inchise intr-o camaruta a inimii si David va vorbii. E cea mai mare dorinta a inimii mele pana cand voi pune capul jos pentru vesnicie, sper, Dumnezeu e bun…
Oana Damian.
.
P.S. - Il puteti ajuta pe David cu donatii la nr. de cont de mai jos sau direct la Oana Damian - tel. 0753566048. Va multumim- redactia Bistritanews.ro
|  |  |  |  |
 |  |  |  |
| 0 comentarii | 3073 vizualizări | 25 noiembrie 2014 |
