Noile aparitii in fizica din ultimul deceniu si pana in prezent, cum sunt asa zisa fizica einsteineana sau fizica cuantica, constituie incercari de explicare a unor fenomene fizice la care fizica clasica sau newtoniana nu a gasit un raspuns adecvat. Mai mult, fizica cuantica stabileste noi cai de cercetare, de patrundere intr-un domeniu micro-material, de verificare si dupa caz de corectare a teoriilor deja stabilite. Problema dificila in orientarea pe aceste noi cai, o constituie debarasarea de vechile concepte fizice, considerate ca ceva de la sine inteles.

Paradoxul in cazul fizicii einsteiniene consta in aceea ca, desi se are pretentia suprematiei acesteia fata de fizica clasica, conceptele ei de fond sunt cele din fizica clasica, fara de care aceasta nu ar exista. Mai mult, se accepta noile teze sau legi ca de exemplu constanta vitezei luminii sau viteza limita maxima a acesteia, de care insa nu se tine cont sau se contrazic in demonstratiile ce se fac, asa cum vom vedea si in cuprinsul acestui articol.

La fel si in fizica cuantica, desi fenomenologia microscopica ne fiind in toate cazurile identica cu cea macroscopica, o serie de fenomene fizice sunt explicate sau prezentate prin asimilare comparativ cu macrofizica clasica. Un exemplu elocvent in acest sens il constituie evaluarea constantei lui Max Planck h = joulesec., numita si cuanta (fundamentala) de actiune, a carei dimensiune fizica este:

 

[lungime]×[impuls] =.[timp]×[energie] = [moment cinetic] (1)

 

Aceasta egalitate, prin asimilare cu momentul unei forte (din fizica clasica) ce actioneaza asupra unui corp de masa m, se exprima matematic astfel:

 

× mv = t× Lt = mv (2)

 

bratul fortei F ce actioneaza asupra unei masa m, imprimandu-i o viteza v.

t timpul in care se consuma energia L in miscarea acestei mase pe o distanta s, cu viteza v.

L lucrul mecanic efectuat de forta F in timpul t.

 

Daca, pentru a verifica omogenitatea dimensionala a acestei relatii, inlocuim fiecare termen cu dimensiunea iei corespunzatoare si facand simplificarile, se obtine in final un rezultat al carui sens fizic este totusi neexplicabil la nivelul interpretarii fizicii clasice initiale.

Comparand fizica einsteineana cu cea cuantica, constatam ca ambele au continuturi conceptuale total opuse. Deci, se pare la prima vedere a fi vorba de doua concepte logice contradictorii sau altfel spus, de doua adevaruri simultane asupra unui si aceluiasi fenomen. Asta insemneaza ca cele doua teorii se exclud reciproc, fondul uneia din ele fiind neadevarat.

Se stie ca primele observatii prezentate pe un fond stiintific, privind relativitatea corpurilor in miscare, apartin omului de stiinta grec Galileo Galilei, cunoscute sub numele de "Relatiile de transformare Galilei". Acestea exprima modul de reflectare a unui eveniment dintr-un sistem de referinta inertial (SRI), intr-un al doilea sisten de referinta. Aici mai trebuie facuta importanta mentiune, ca timpul din aceste relatii este considerat calitativ a fi un timp absolut. Conform definitiei, spre exemplu, timpul calendaristic este un timp absolut. Consecinta in urma analizei ecestor ecuatii, ar lasa impresia scurgerii diferite a timpilor in doua sisteme de referinta inertiale.

In perioada de dupa Galilei s-a raspandit ideia existentei mult controversatului Eter mobil, fix sau partial fix, ce serveste ca mediu de propagare a luminii, asa precum aerul pentru sunet. Existenta acestuia s-a urmarit sa se demonstreze printr-o serie de experiente, cele mai cunoscute fiind efectuate de Michelson si Morley, dar cu un rezultat neasteptat negativ.

Primul care incearca sa salveze acest negativ rezultat a fost Fitzgerald, motivat prin aceea ca, cum presupune el, un corp ce se misca in aceias directie cu pamantul este supus unei contracti minimale de ordinul a 200 din lungimea sa, dependent de viteza cu care se misca, sau echivalent valoric cu . Lorenz, deasemenea un vehement adept al teoriei existentei eterului, inspirat de teoria lui Fitzgerald si in urma studilor si experientelor ce le face asupra liniilor de camp magnetic, ajunge la concluzia ca aceasta teza poate fi generalizata numai daca concomitent se accepta teza dilatarii timpului corpurilor in miscare. Aceasta impune existenta unui factor de corectie a relatiilor Galilei, intre spatiul strabatut si timp, stabilind astfel relatiile modificate ale-lui Galilei, cunoscute sub numele de Relatiile de transformare Lorenz, care pentru doua sisteme de referinta in care scurgerea timpilor absoluti au valorile t si t' arata astfel¹ :

 

x = x' = (3)

y = y' y' = y

z = z' z' = z

t = t' =

 

In aceasta situatie, in momentul in care v devine foarte mic comparativ cu viteza luminii c, ajungem la relatiile de transformare Galilei.

Aici trebuie facuta observatia care produce confuzia si anume ca, dupa Fitzgeral, nu se produce modificarea spatiului parcurs si in consecinta a timpului de miscare, ci dimensiunile geometrice a obiectului in miscare.

La Lorenz, timpii t si t‘ sunt doi timpi a doua evenimente in doua situatii diferite, corespunzator a doua sisteme de referinta. Spre deosebire de aceasta, acesti timpi se intalnesc si la Einstein insa, ca observare unica in desfasurarea unui singur eveniment, respectiv a unui corp sau sistem de referinta in miscare. De remarcat mai este faptul ca raportul a fost stabilit pentru o situatie total diferita, inca in anul 1676 de catre Olaf Römer, cu ocazia incercarilor de determinare a vitezei luminii. El numeste acest raport,constanta de aberatie a vitezei luminii c, ce se misca in universul planetar spre pamant, v reprezentand viteza de miscare a pamantului. In acest sens, la Einstein v reprezinta fara nici o justificare viteza unui corp raportata la viteza luminii. In baza acestui raport sa stabilit in cazul luminii la v = c, ca nici o alta forma de miscare nu poate depasi viteza acesteia, in care caz k exprima o nedeterminare, iar in cazul Fitzgerald, dimensiunea in directia miscarii corpului se reduce la zero. Aici mai trebuie facuta remarca ca atunci cand Römer a stabilit si folosit raportul , inca nu aparuse presupusa teza a lui Poankaré, privind constanta vitezei luminii c.

Aceste relatii sunt valabile numai in conditiile unui timp calitativ absolut, la scara careia se raporteaza comparativ duratele de timp sau timpii unor corpuri in miscare respectiv in repaus. Astfel, in cazul a doua sisteme de referinta S si timpii corespunzatori si t' sunt numai valoric diferiti, calitativ fiind ambii absoluti, numiti de Lorenz si timpi locali. Lorenz, in stradania sa de salvare a teoriei existentei eterului, publica deja in 1885 lucrarea "Zur Elektrodynamik bewekter Körper" (Electrodinamica corpurilor in miscare), iar principiul ce sta la baza unor astfel de miscari de forma identica, l-a numit inca in 1904 Principiul relativitatii. Relativitatea insine insa, nu a constituit esenta preocuparilor sale. In 1905, Einstein publica si el o lucrare cu acelasi titlu "Zur Elektrodynamic bewekter Körper", in care defapt el extinde si reorienteaza partial concluziile lui Lorenz, reintroducand notiunea introdusa de Lorentz a timpului local si viteza limita maxima si constanta a luminii, presupusa de Poincarè. Modifica fara explicatii calitatea timpului din absolut in relativ, pastrand insa instrumentul demonstrativ matematic a lui Lorenz. Dar tocmai aici apare contradictia deoarece, un timp relativ este un timp particular al unui eveniment, necomparabil calitativ cu un alt eveniment. Aceasta necomparabilitate apare si prin eliminarea scarii de comparatie a timpului absolut si deci a timpului local, care la Lorenz este definit prin timpii t si t', corespunzator celor doua sisteme de referinta. Einstein preia in totalitate ideile lui Lorenz, cu diferenta ne explicata ca acesti doi timpi definesc starea unui singur eveniment in faza de repaus si de miscare, extinsa si la modificarea masei corpurilor in miscare. In cazul dimensiunilor se poate vorbi de, spre exemplu lungimea de repaus sau masa de repaus dar, prin eliminarea timpului absolut apare intrebarea, care este timpul de repaus sau local al unui eveniment ? In acest caz se recurge la siretlicul deasemenea neexplicat, exprimandu-se prin timpul clasic de miscare . Deci in cazul lui si se exprima o stare de repaus, iar in cazul timpului, ambii (t si t') o stare de miscare.

Interesanta este si contradictia cum ca, in cazul relatiei Lorenz l se trage concluzia ca la vc, dimensiunea l devine zero. Astfel insa si masa acestuia trebuie sa devine zero, in timp ce la Einstein conform relatiei m/ la egalitatea v ea exprima o nedeterminare.

Deasemenea, se contravine tezei generale din fizica, de constanta a masei unui corp, indiferent de variatia vitezei de miscare a acestuia. Aceste presupuneri se incearca sa se justifice prin urmatoarea bizara si chiar contradictorie observatie legata de definitia masei, dupa principiul de a se schimba fara a se modifica: Marimea fizica care caracterizeaza cantitatv inertia corpurilor, fiind proportionala cu cantitatea de substanta continuta in corp se numeste masa, cu observatia ca, desi masa corpului creste cu cresterea vitezei lui, cantitatea de substanta ramane neschimbata. Ca urmare, masa nu trebuie confundata cu cantitatea de substanta ².

Deci coeficientul de corectie k, exprima si modificarea valorica a timpului unui sistem de referinta functie de viteza v cu care acesta se misca, comparativ cu timpul unui alt sistem de referinta in repaus. Dar se stie ca a masura insemneaza a compara valoarea marimii cautate cu o marime identica etalon. In cazul relatiilor lui Lorenz acest lucru este posibil comparatia facandu-se prin timpul local, la scara de scurgere a timpului absolut. Cu alte cuvinte, care este la Einstein valoarea etalon a timpului, a unui sistem de referinta in repaus?

Prin acordarea timpului calitatea de relativ si tinand cont si de teza cum ca miscarea unui sistem de referinta nu influenteaza fenomenele fizice din interiorul sau, aceasta schimba intregul concept al acestor teorii si asta din mai multe motive: Un timp relativ este generat de o actiune de natura particulara specifica, de sine statatoare, cu un inceput sau o origine zero proprie. Din acest motiv, compararea sau sincronizarea a doi timpi relativi este lipsita de sens si incorecta, ca si cum am compara mere cu pere. Compararea este nu numai incorecta, dar si imposibila, prin faptul ca lipseste etalonul de comparatie a timpului absolut si in consecinta a eliminarii timpului local a lui Lorenz. Timpul absolut, ne fiind generat de o actiune, i-se poate acorda si caracterul de fundamental sau de etalon al timpului, ce permite compararea sub aspect cantitativ a doua segvente de timp, care in aceasta situatie fac parte sau se incadreaza in scara timpului absolut.

Universul newtonian se rezuma la un spatiu absolut euclidian si un timp absolut uniform, in timp ce in fizica relativista, lungimile, timpul si masele, depind de viteza referentialelor si a corpurilor in miscare. Dar este aceasta afirmatie in totalitate adevarata daca se are in vedere teza prin care se sustine ca miscarea sau in general, un sistem de referinta nu influenteaza fenomenele fizice din cuprinsul sau? Atat in fizica clasica cat si relativista, timpul este considerat ca marime fundamentala, lucru ce ar putea fi acceptat de a fi in concordanta cu timpul absolut, dar nu si in conditile timpului relativ. In acest din urma caz, timpul intregeste descrierea unui eveniment si astfel devine propriu acestuia. Din acest motiv, existenta timpului relativ este conditionata de existenta unui eveniment, avand in acest fel un caracter de numai derivat.

Cum la Einstein timpul are un caracter fundamental si lumina are o structura corpuscular-ondulatorie, la masurarea vitezei unui corp oarecare in miscare, ma folosesc de acelas etalon de masurare a timpului, ca si la masurarea vitezei luminii (sructura corpusculara se poate asimila cu un corp in miscare). Dar atunci cum se explica faptul ca in cazul corpusculului (din structura corpusculara a luminii) in miscare, timpul se dilata, dar nu si in cazul luminii in ansamblul iei ? Sau, cum se explica ca acest component material - corpuscular, in opozitie cu tezele reelativiste, poate atinge viteza luminii ?

Pe de alta parte, este aberant si fantezist sa interpretezi notiunea de corpuscular-ondulatoriu cu o structura materiala concomitenta de corpuscul si unda. Aceasta si prin faptul ca notiunea de ondulator exprima doar o forma de miscare si astfel corect ar fi sa vorbim de un corpuscul cu o miscare ondulatorie.

Prin preluarea in totalitate a conceptelor relativiste cu relatiile si logica aferenta, Einstein contravine propriilor sale teorii si anume:

Schimba calitatea timpului, fara nici o justificare din absolut in relativ, prin care elimina etalonul de referinta si deci de comparatie a timpului absolut dintre t si t' si exclude astfel conditia de egalitate t = t', impusa ca necesar pentru sincronizarea timpilor. Deasemenea, considerand ca sincronizarea timpilor este necesara si posibila si in cazul vitezelor de ordinul si cum viteza luminii este considerata constanta, mai este necesara sincronizarea ?

Acceptarea vitezei luminii ca viteza maxima posibila sau constanta iei, constituie teoretic, un element contradictoriu de fond cu tezele lui Einstein. Acest lucru se evidentiaza prin aceia ca imaginea unui corp in miscare se obtine prin compunerea vectoriala a semnalului purtator de informatie si viteza acestuia Vectorul viteza rezultat este intotdeauna mai mare, in valoare absoluta, decat vectorul vitezei luminii, ( ). Dar sub aspect relativist, ( ar insemna pentru un observator ca un corp desi in miscare, vede imaginea pozitiei de repaus.

Concluzia lui Einstein privind ne existenta eterului, a fost consecinta rezultatelor negative obtinute in urma experientelor efectuate de Michelson-Morley, facute in scopul demonstrarii existentei acesteia. Dar si in cazul acestor experiente, greseala pare sa fie faptul ca s-a plecat dela ideia cunoasterii in prealabil a proprietatilor eterului, sau atribuindu-i proprietati care au dirijat intr-un anume sens desfasurarea experientelor si tragerea concluziilor .

O confuzie profunda consta in aceea ca Einstein neaga existenta eterului luminos, teza care insa isi pierde necesitatea in momentul in care accepta teza constantei vitezei luminii (v+c) = (v-c) = c, expresii care apar in calculele analitice al acestor experiente si care sub aspect relativist sunt nevalide.

Tot asa, paradoxal este insa faptul ca dilatarea timpului si a spatiului sunt existente, dar numai ca valori virtuale, ca o consecinta a metodei de masurare folosita. Am spus virtual pentru ca, aceste dilatari nu exista in realitate, fiind un fenomen aparent colateral de masurare si de interpretare falsa a rezultatelor acestor masuratori³.

Pentru a vedea cum fantezia si matematica nu sunt obligatoriu congruente, sa analizam analitic relatia de modificare a timpului functie de viteza, determinata prin compararea a doua sisteme de referinta, unul in repaus si unul in miscare:

 

t' = t (4)

 

In aceasta relatie asimilata dupa acea a lui Fitzgerald , t' reprezinta scurtarea timpului sistemului de referinta in miscare, fata de timpul t a sistemului de referinta in repaus.

De la inceput apar primele contradictii si neclaritati si anume, comform Fitzgerald, nu spatiul parcurs se modifica ci dimensiunile corpului ce se gaseste in miscare. Deasemenea, prin trecerea la timpul relativ, nu se mai stie care este valoarea timpului de repaus a corpului, care ca si la Lorenz exista valoric, comparativ pe scara timpului absolut. Deasemenea, se trece neobservat faptul ca in cazul Lorenz este vorba de doi timpi diferiti t si t', a doua evenimente diferite. La Einstein este vorba neexplicat, in cadrul aceleiasi relatii de un singur timp t a unui obiect in miscare care isi modifica valoarea la t', functie de v.

Deci, din aceasta relatie rezulta ca, cu cat creste viteza v cu atat se comprima timpul t', iar atunci cand v c nu se produce nici-o modificare, rezultand t' 0. In baza acestei concluzii s-a stabilit empiric, ca nici o alta forma de miscare nu poate atinge viteza c.

In realitate, timpul t si t' pot fi masurati numai daca dispunem de doua cronometre identice, unul montat in sistemul () in repaus si unul in miscare cu viteza , montat in () Fig.-4. In concluzie, s-ar putea lucra cu un singur cronometru, cazul lui Fitzgerald-Lorenz, numai daca consider timpul t absolut.

 

() s

A ♦--------------------------------------------------------------------------------♦ B

() s

 

Fig.-4-

Cele doua cronometre pornesc concomitent (excluzand teza neconcomitentei

evenimentelor), moment in care se pune in miscare cu viteza strabatand distanta AB = s. In momentul in care ajunge in punctual B, se transmite un semnal cronometrului pentru oprirea acestuia. Acest semnal purtator de informatie, strabate deci acelas spatiu si in sens invers cu viteza . In consecinta, cele doua cronometre vor indica timpii corespunzatori, dupa cum urmeaza:

 

() ⇒ t (5)

 

() ⇒ t' (6)

 

Valoarea absoluta a termenului depinde de felul semnalului (optic, acustic etc.) folosit. Dar indiferent de aceasta, in consens cu relatia (5) se produce o dilatare virtuala a timpului t ,dar nu functie de ci de spatiul parcurs si viteza semnalului . Deci expresia nu este universal valabila si astfel folosibila in toate cazurile, in afara scopului urmarit de Fizgerald, in premisele caruia se regaseste conditia egalitatii timpilor de natura absoluta t. Einstein preia aceasta relatie (4), in care modifica calitativ timpii, fara nicio explicatie in timpi relativi, dar nu arata cum se poate masura in acest caz timpul de repaus t. Mai mult, cum am mai aratat³, timpul t poate prezenta atat o dilatare cat si o contractie virtuala, functie de locul de amplasare a cronometrului, fata de mijlocul geometric al distantei strabatute.

Deci, se poate concluziona ca modificarea virtuala a timpului, deci nu reala, a unui corp in miscare, nu se datoreste cum sustine Einstein unei calitati aparte a timpului (fara a o numii), ci a lungimii spatiului strabatut, natura semnalului (optic, acustic etc.) si de metoda de masurare folosita.

Confirmarea dilatarii timpului, se incearca sa se faca si prin fenomenul de deplasare spre rosu a spectrului de lumina ca o consecinta a efectului Doppler, similar sunetului. In acest caz insa, situatia devine neverosimila prin faptul ca nu se tine cont de teza constantei vitezei luminii, prin care se elimina esenta aparitiei acestui efect.

 

Newton era de parere ca o raza de lumina, avand o structura corpusculra, ce trece in dreptul unui corp cu masa foarte mare, produce o deviere (curbare) a traseului acestuia. Einstein preia aceasta ideie si o aplica spatiului-temporal a lui Minkovsky, fara insa de a tine cont de unele mici amanunte si anume:

-Nu spatiul propriu zis in care se misca raza se curbeaza, ci ruta urmata de ea. Ca si in cazul Fitzgerald, nu spatiul material in sine se modifica dimensional, ci corpul ce se gaseste in miscare. Deci spatiul in sine, in care are loc miscarea ramane absolut acelasi, spre deosebire de forma drumului parcurs in acest spatiu. In consecinta, se modifica timpul total al corpului in miscare prin modificarea duratei tactului sau a unitatii de masura a timpului? Asta insemneaza ca acest timp nu poate fi masurat, deci verificat practic, decat cu un cronometru ce se misca simultan cu obiectul in miscare, lucru ce nu este posibil in toate situatile.

-Pare-se a fi logic dar nu obligatoriu, ca prin modificarea unei rute rectilinii in una curba, sa se modifice si durata timpului, la care se mai adauga timpul modificat conform relatiei (4). Daca insa si de data aceasta se tine cont de teza constantei vitezei luminii, ambele comentarii sunt false.

-Pentru a accepta teza curbarii timpului, era necesar sa se indice elementele care sunt supuse curbarii si modul in care pot fi determinate analitic, cu atat mai mult cu cat cronometrul cu care se exacuta masurarea nu apartine obligatoriu de procesul cinematic de curbare propriu zis. Deasemenea, cum s-ar putea identifica diferenta de timp dintre spatiul parcurs intre doua puncte A si B, in linie dreapta sau curba? Prin curbarea spatiului rectilin intra A si B nu se produce nici o modificare cantitativa de spatiu, ci doar calitativa de forma. Dealtfel, ideia existentei unei raze de lumina si curbarea acesteia asa cum s-io imagineaza Einstein este total falsa, prin faptul ca ea contravine tezelor de emisiune cuantificata a luminii si a tezei constantei vitezei acesteia. Aspectul aparent de raza se datoreste vitezei mari de propagare a aceteia si a efectului de remanenta pe retina ochiului.

-Un lucru tot atat de interesant ar fi de stiut, de care Einstei nu a tinut cont in conditiile timpului relativ, care este valoarea acestei a patra dimensiuni ( timpul), in momentul in care corpul in miscare trece partial in stare de repaus ?

Contradictia dintre absolute si relativ, strabate ca un fir rosu intreaga gandire a lui Einstein. El vorbeste intotdeauna de "timp" in general, fara a face vreo diferentiere intre absolut si relativ. Spre exemplu, atunci cand vorbeste de curbarea timpului, in felul in care se exprima, acesta are un character cert absolut. Atata timp cat nu sunt in masura sa definesc timpul ca atare, sau atata timp cat il definesc ca " ceva ce se scurge….. " nu pot sa pretind ca timpul se curbeaza, sau sa nu mai vorbim ca un astfel de fenomen poate fi inteles, in afara de cazul ca ma incadrez cu gandirea intr-un domeniu stiintifico-fantastic.

Literatura de specialitate incearca sa explice acest fenomen Einsteinean, aducand in joc neparalelitatea liniilor paralele, spatiul temporal si echivalenta dintre sistemul gravitational si cel inertial. Deci tot felul de speculatii, unele si ele neverificate, care in final tot nu raspund la intrebarea propriu zisa. La fel se mentioneaza ca in conceptia lui Einstein, activitatea maree a gravitatiei nu este altceva decat o manifestare a curbarii spatiului temporal, iar curbarea spatiului temporal este o consecinta a activitatii maree a gravitatiei.

O problema care-l nelinistea pe Einstein era faptul ca in Univers exista o infinitate de sisteme de referinta, care se misca cu viteze proprii diferite si in consecinta trebuie sa existe corespunzator o infinitate de spatii-temporale curbate. Solutia salvatoare vine de la Minkowski, pe baza unei explicatii foarte enigmatice, care spune ca⁴ "spatiul si timpul sa fie reduse la propriile lor umbre, care unificate intr-un fel de simbioza, sa-si pastreze totusi independenta." Acelasi Minkovski stabileste inca in anul 1908, absolutismul spatiului-temporal, iar atunci cand Minkovski a facut public in 1908 bazele teoretice ale spatiului-temporal, Einstein le-a considerat "fara importanta", desi dupa cativa ani, acest domeniu a devenit una din subiectele preferate a teoriilor lui. Mai mult, Einstein recunoaste (1912) ca, conceptia absoluta a spatiului temporal constituie una din esentialele conditii ale integrarii teoriilor gravitationale in teoria relativitatii speciale. Deci si aceasta o enigma ne explicata a absolutismului lui Minkovski si relativismul lui Einstein. Se pare ca s-a gasit si la aceasta intrebare un raspuns de compromis, prin acceptarea a doua evenimente ca particulare, deci relative, iar spatiul-temporal dintre cele doua evenimente ca absolut. Dar Einstein a ramas dator cu raspunsul la intrebarea privita la general, cand poate fi considerat spatiul si timpul absolut si cand relativ.

Ecuatiile matematice pentru demonstrarea curbarii spatiului-temporal au fost elaborate in 1915, de catre matematicianul Hilbert. Este adevarat ca in acest timp si Einstein inpreuna cu prietenul si matematicianul Marcel Grossmann, aveau astfel de preocupari, cu care ocazie Grossmann il initea pe Einstein in teinele matematicii superioare. Dealtfel si Hilbert s-ar fi exprimat ca "Ori ce copil ce se joaca pe strazile Götingului, pricepe mai mult despre geometria patru-dimensionala, decat Einstein"^4.

Salvarea prestigiului lui Einstein se incearca sa se faca prin argumentarea astazi greu de inteles ca, "singur demonstrarea matematica a aestor fenomene n-ar fi fost estemporal, sub actiunea masei si a presiunii. Dar atunci, cum este totusi acest argument valabil in cazul relatiei E

 

Aureola de savant a lui Einstein a fost amplificata prin stabilirea de catre el a relatiei prin care se poate exprima energia de repaus a unui corp de masa . Aceasta relatie nu a fost intentionat cautata, fiind rezultatul intamplator al unor incercari si speculatii matematice, motiv pentru care abia dupa doi ani reuseste sa stabileasca un consens intre interpretarea mai mult sau mai putin falsa a continutului si utilitatii ei practice. Defapt, literatura de specialitate mentioneaza straduinta lui Einstein de a gasi un consens intre inertia unui corp si energia inmagazinata, iar aceasta relatie ii permite emiterea unei teze in acest sens. Veridicitatea acestei formule este acceptata numai in baza unui consens analitic matematic, fara nici-o justificare sau explicatie fizica.

Pentru deducerea acestei formule se porneste de la o relatie inspirata si adaptata dupa Fitzgerald-Lorenz si anume:

 

m = (7)

 

ajungandu-se in urma desvoltarii binomiale a acesteia, la forma :

 

m ⇒ m (8)

in care 1/2 reprezinta echivalentul energiei cinetice a corpului in miscare. Cum insa conform unei reguli matematice, nu pot fi adunate decat marimi fizice dimensional identice, expresia nu poate fi asimilata decat ca energie, de unde si concluzia ca masa corpurilor in miscare este mai mare decat aceea a corpurilor in repaus si ca masa si energia sunt similare si exprima o singura invarianta, asa numita energie masica. Deci, se poate concluziona ca reprezinta energia (atribuita din exterior), raspunzatoare de miscarea corpului, la care se mai adauga energia masica raspunzatoare de cresterea masei acesteia. Aspectul subtil si magic al acestei formulari, de energie masica, consta in aceea ca ea poate fi numita dupa dorinta si ca atare acceptata ca energie de repaus. Asa spre exemplu, in cazul electronului sau a fotonului care prin definitie nu au sau nu exista in stare de repaus, nu pot deci sa dispuna de energie de repaus. Sub semnul intrebarii trebuie pusa insasi relatia de origine, elaborata intr-un alt scop, de la care s-a pornit demonstrarea acestei energii de repaus.

Energia privita sub aspect general si in intelesul actual al cuvantului, este legata intr-o forma sau alta de o miscare sau transformare din care motiv, expresiile de energie potentiala sau masica sunt incompatibile cu notiunea de energie, ca si cum am vorbi despre viteza unui corp care sta pe loc sau se gaseste in repaus. Altfel spus, plecand si de la definitia energiei, expresiile de repaus si energie se exclud reciproc. Desi se mentioneaza ca c din relatia nu trebuie pus in legatura cu o miscare, demonstrarea iei insa s-a facut plecand de la o formula (7) in care c reprezinta incontestabil viteza luminii. Numai acceptarea unor astfel de mici si subtile confuzii, a permis emiterea unor astfel de "grandioase" legi, in cazul de fata a echivalentei dintre masa si energie. Chiar daca exista o anume energie interna, de o sursa inca precis necunoscuta, care sustine acest proces de continua transformare si miscare a materiei, diferita de intelesul clasic al acesteia, aceasta energie trebuie altfel definita si exprimata. Misticismul newtonian provine tocmai de la necunoasterea acestei surse energetice.

Daca luam in considerare caracteristica de viteza maxima a lui c din expresia rezulta ca aceasta exprima valoric energia maxima posibila a unui corp de masa , rezultand in concluzie ca energia potentiala este in toate situatiile mai mare decat energia cinetica. Prin aceasta se contravine concluziei lui Einstein cum ca, energia totala a unei mase in miscare este suma dintre energia de repaus si energia cinetica, lucru demonstrabil si analitic, dupa cum urmeaza :

Luind in considerare si relatia (7), o gresala de fond sub aspect relativist a relatiei (8), il constituie termenul doi din dreapta ecuatiei, care pentru a exprima energia cinetica clasica ar trebui sa fie scris sub forma sau, pentru energia cinetica relativista. Astfel conform Einstein, energia totala a unei mase in miscare se exprima prin suma:

 

; (9)

 

Deci se contravine tezei constantei vitezei luminii, conform careia ( ar trebui sa fie egal cu c si nu mai mare decat acesta. Din aceste motive ar rezulta logic si cum , se contravine tuturor tezelor energetice din fizica clasica si relativista. Cu alte cuvinte, energia totala a unui corp in miscare nu poate fi mai mica decat energia sa de repaus.

Din fizica clasica se cunoaste ca energia unui corp de masa m ce se misca in intervalul de timp si , se poate calcula cu relatia E = m in care, la momentul initial viteza este zero si astfel termenul este si el zero. Deci energia corpului la timpul de final de cursa este E =. Insa, conform conceptului energetic relativist, la momentul initial zero , corpul de masa m gasindu-se in repaus va avea energia si astfel, aceasta relatia in forma relativista va fi:

 

E = = ) (10)

 

Cum k < , expresia din paranteza exprima o valoare irationala, rezultand ca relatia nu este compatibila cu conceptul energetic de fond al corpurilor materiale in repaus.

Aceste concluzii, respectiv irealitatea relatiei mai pot fi intarite prin cunoasterea ca nu exista repaus absolut, repausul relativ fiind tot o forma de miscare (pasiva) si in consecinta o energie de repaus nu poate exista. Acest lucru mai este logic prin faptul ca forta necesara pentru ca un corp de masa ce se gaseste in repaus relativ intr-un sistem de referinta in miscare, trebuie sa aibe valoarea corespunzatoare sumei acestor doua mase (. Deci, energia totala necesara va fi : Daca presupunem una din solutii ca rezulta ca ), expresia din paranteza fiind exclusa de fizica relativista. Concluzia este ca, daca nu exista repaus absolut, atunci este logic sa nu existe nici energie de repaus.

Vedem ca energie de repaus asa cum o preconizeaza Einstein nu exista, in schimb exista un consum continu de energie pentru ca materia in continua miscare si transformare sa se prezinte asa cum o vedem la un moment dat. Aceasta este un consum relativ minim de energie pentru a mentine materia intr-o anumita stare de echilibru.

Un efect fizic interesant dar ne explicat, privind dependenta dintre energia si viteza de miscare a unui corp, se constata in cazul fotonului. Mai precis, daca viteza de deplasare a fotonului este dependenta de energia sa, cum se explica si in acest caz, discordanta dintre aceasta variatie si constanta vitezei luminii.

 

Ce priveste procesul de crestere a maselor in miscare, proportionala cu energia, a fost enuntata inaintea lui Einstein in 1904 de catre fizicianul austriac F. Hasenöhrl, prin relatia E in care k Dar primul care presupune deja in 1901 cresterea masei unui corp in miscare (a masei electronilor) a fost Kaufmann, in urma experientelor facute asupra emisiunilor razelor catodice. Aceasta ideie este si ea deadreptul alchimista, neexplicandu-se de unde acest plus de masa si respectiv de energie. In realitate nu masa creste ci forta inertial-dinamica a masei, prin aportul de energie necesar punerii acesteia in miscare.

Pentru a continua prezentarea incompatibilitatii intuitiei si fanteziei cu matematica, sa mai analizam un caz legat de relatia (9) din conceptele relativiste ale-lui Einstein.

Se cunoaste ca energia necesara pentru ca un corp de masa m sa se deplaseze pe distanta s cu viteza v, se poate determina cu relatiile pentru energia clasica si energia relativista , dupa cum urmeaza:

 

(11)

 

Rezulta deci ca exprima relatia de calcul al energiei cinetice relativiste, modificata sau marita insa proportional cu valoarea lui , diferita fata de cele prezentate de Einstein.

Interesant este ca practic, necesarul clasic de energie , este suficient pentru a pune acest corp in miscare, iar dupa teoria lui Einstein s-ar necesita pentru asta un plus de energie, fara insa a se arata cum se compenseaza acest plus de energie.

Dealtfel, cresterea dimensionala si cea masica a unui corp in miscare, sunt numai ipotetice, calculabile cu ralatia preluata comparativ de la Fitzgerald l respectiv mk. Imposibilitatea masurarii practice este justifica prin faptul ca, insasi etaloanele folosite la masurare se gasesc implicit in miscare.

Sa luam spre exemplu platforma unei masini ce se gaseste in miscare, pe care este amplasat un etalon al metrului. Conform tezelor relativiste, in miscare relativa se gaseste numai sistemul de referinta alcatuit din platforma masinii, iar metrul etalon se gaseste in repaus relativ si deci ne supus unei modificari dimensionale. In caz contrar s-ar contravenii si tezei neinfluentei sistemului de referinta asupra fenomenelor din interiorul sau. Acest lucru este valabil si in cazul masurarii timpului sau amasei.

Din cele aratate se mai poate concluziona in mod logic faptul ca, ori ce obiect ce se gaseste intr-un sistem de referinta in miscare, fara sa dispuna si deci sa fie pus in miscare de un mijloc propriu de propulsie, se gaseste intotdeauna in repaus relativ.

In concluzie, teoria cum ca si etalonul se modifica dimensional, odata cu sistemul de referinta in miscare in care acesta se gaseste este fals, sau in orice caz contradictoriu propriile-i teze. Din asta rezulta si falsitatea presupunerii prin care se sustine imposibilitatea verificarii practice a modificarilor dimensionale ale unui corp in miscare.

Cu caeasta ocazie putem evidentia si neconcordanta tezei neinfluentei unui sistem de referinta asupra fenomenelor fizice din interiorul iei. Anume, cum se explica in baza acestei enuntari, ca un corp in repaus relativ ce se gaseste intr-un sistem de referinta in miscare, la franarea brusca a acestuia, corpul in repaus se pune in miscare sub actiunea fortei inertiale a masei lui?

O situatie similara avem si in cazul maselor in miscare si anume, in fizica clasica se mentioneaza, necombatut de fizica relativista, ca numai greutatea unui corp se poate modifica, in timp ce masa lui ramane constanta. Deci, Einstein a ramas dator cu explicatia prin care contravine acestei teze, respectiv, pe baza carui fenomen fizic se poate modifica masa unui corp de la . Sau, pe baza carui rationament fizic s-a stabilit sau se poate accepta egalitatea m, aceasta fiind numai o presupunere neverificata, rezultand in final numai prin asimilare dupa Fitzgerald ca m. De aici s-a tras si concluzia egalitatii dintre masa si energie, cu obstruza presupusa conditie ca c nu trbuie pus in legatura cu o miscare. Aceasta insa creaza contradictia si anume, daca c devine o constanta, rezultata din constanta vitezei luminii, atunci nu poate fi identificat ca o energie. Dar si asa, teza constantei energiei totale a unui corp in miscare exprima sub aspect matematic o ineptie deoarece, pentru un corp dat, este o valoare constanta si asta nu permite ca prin variatia vitezei v, energia totala a corpului in miscare sa ramana constanta.

La variatia masei unui corp in miscare, concluzia ar trebui sa fie ca defapt nu masa propriu zisa a corpului se modifica, ci consecinta actiunii acestei mase, fiind echivalenta aparent, cu modificarea acestei mase. Logica acestei concluzii rezulta si din expresia impulsului unui corp in mscare, care in fizica clasica se exprima prin relatia p = mv, sau in fizica relativista . Se vede ca nu masele se modifica odata cu viteza, ci impulsul inertial a acestor mase in miscare.

Din cele prezentate se mai poate concluziona ca si veridicitatea coeficientului k, dupa modul de folosire a acestuia, trebuie pusa sub semnul intrebarii, pe baza caruia, marimi dimensionale diferite, desi absurd, ne fiind explicabil fizic, pot fii matematic egalate:

t = ; l = k ; m =

rezultand inexplicabilele egalitati :

 

(12)

Daca analizam si sub aspect dimensional aceste egalitati, ajungem la conceptul lui Hasenöhrl k =1.

Prin aberatiile de dilatare si comprimare a timpului, se-ncearca sa se justifice

curioasele fenomene fizice de curbare a unei raze de lumina, sau a stelelor duble. Dar astfel de fenomene sunt aparent dependente de viteza de miscare, de distanta si pozitia observatorului fata de obiectul in studiu³.

Poate nu este lipsit de interes sa amintim in consens cu teza vitezei maxime

admise, care se contrazice cu teoria structurii corpuscular-ondulatorie a luminii, in

baza careia numai "componenta ondularoria" poate atinge viteza c. Deasemenea, din acelas motiv nu se mai poate vorbi nici de viteza luminii in vid, datorita componentei ei material-corpusculara.

Aceasta contradictie se poate transpune si electronului, care daca se accepta ca

ar avea o structura masica, chiar si numai partiala, conform tezelor relativiste nu poate atinge viteza c, exprimand astfel o autonegare. Daca insa, se accepta ca electronul este lipsit de masa, atunci valoarea coeficientului relativist k pentru acesta situatie, exprima o nedeterminare.

Deasemenea, daca suntem de acord cu concluzia ca saltul unui electron de pe o orbita pe alta, are ca si consecinta emiterea unei cuante energetice numite foton, acest lucru ar putea fi adus in consens, dar numai logic, cu ideea unor fizicieni, cum ca defapt relatia nu reprezinta energia masica ci energia necesara transformarii masei in energie. Aceasta insa ar contraveni tezei einsteiniene privind echivalenta dintre masa si energie.

Ca o concluzie generala, asa cum ne este prezentata relativitatea einsteineana a evenimentelor fizice, ea nu reprezinta decat observarea de catre o persoana si descrierea aproximativa si deci posibil eronata a acestor fenomene, respectiv a materiei in miscare, ceea ce duce la concluzia ca, daca totul este relativ nimic nu mai este adevarat, insasi relativitatea fiind relativa. Acest adevar relativ este dependent de punctul de vedere sub care se face observarea sau analiza.

Aproape toate exemplificarile asa zise "practice" prin care se doreste sa se confirme tezele lui Einstein, au la baza principiul conservarii energiei. In realitate, privit la general si luand in considerare definitia iei, energia nu se poate inmagazina in sensul cunoscut al cuvantului. Definitia energiei, exprimata cel putin pana in prezent printr-o formula matematica, implementeaza in structura ei valoarea unui lucru mecanic efectuat in timp, in cadrul unei miscari de o forma oarecare.

Materia in sine, tinde in structura ei spre o forma de echilibru energetic nul. Tendintei de stricare a acestui echilibru, materia opune o anumita inertie, optiune care se mentine si dupa stricarea acestui echilibru, cu tendinta refaceri sau readucerii ei la faza initiala de echilibru. Energia aportata din exterior necesara invingeri acestei inertii, nu se inmagazineaza in masa respectiva ci se consuma pentru stricarea acestui echilibru structural sau de pozitie, iar ceea ce numim astazi inmagazinare de energie, corespunde defapt fazei mentionate de tendare a refacerii echilibrulu initial. Cu alte cuvinte, chiar daca acceptam falsa expresie de energie de repaus, exprimata de Einstein prin relatia, ea ar putea sa exprime in cel mai bun caz, energia necesara transformarii unei mase dintr-o stare de agregare sau de pozitie in alta si din acest motiv si exemplele practice amintite sunt eronate.

Legat de ironia lui Einstein privind superioritatea sa fata de Newton, s-ar putea spune, lui Newton i-au trebuit douazeci de ani de studii si fundamentarea calculului diferental, pentru as definitiva teoria gravitatiei universale publicata in 1687 in prima editie a Principiilor matematice a filozofiei naturale. Lui Einstein i-a ajuns teorema lui pitagora si desvoltarea binomiala pentru asi desavarsi opera" si i-aui trebuit doi ani sa "dezvaluie" misterul echivalentei dintre masa si energie, desi concluzia era atat de evidenta, prin luarea in considerare a unei reguli matematice de echivalenta a membrilor unei ecuatii.

Comun lui Newton si Einstein este teza determinismului cauzal, al carui

substrat desvaluie acceptarea puterii divine, la care ambi apeleaza atunci cand nu pot

explica un fenomen fizic. Newton nu-si poate explica aparitia impulsului initial al corpurilor ceresti in miscare, iar Einstein justifica ordinea structurii universului, in opozitie cu fizica cuantica, prin crearea acesteia de catre Dumnezeu. Ceea ce ii mai leaga, este principiul universului determinist a lui Newton, care nu accepta intamplarea, deasemenea in opozitie cu teoriile cuantice, in baza careia o particula are la un anumit timp un impuls si un anumit loc determinat in spatiu. Prin aceasta vin ambii in discordanta cu teoria cuantica si in special Einstein care este contemporan cu cei care au elaborat aceasta teorie.

Einstein nu poate fi considerat ca unul din fondatorii fizicii cuantice si prin faptul ca, paradigmul determinismului newtonian si deci al fizicii clasice si einsteinean, este diferit si opuse fata de paradigmul fizicii cuantice. Respectiv, in timp ce paradigmul fizicii clasice este exprimat prin caracterul materialist-atomist a lui Democrit, fizica cuantica sublima structura materiala regulata, inlocuid-o cu impulsuri si oscilatii neregulate a unor campuri energetice invizibile. Cu alte cuvinte, chaosul devine un component al paradigmului cuantic, prin care se elimina existenta divina, incompatibila cu mentalitatea lui Einstein. Iata cum s-a exprimat Einstein la aparitia acestei teorii, "Aceasta teorie imi aminteste putin de lipsa de corelare a unor elemente mentale adunate la nimereala intr-un dement sistem, de catre un paranoic iesit din comun de inteligent"⁴(traducere proprie).

Se stie ca contributia lui Einstein la teoria cuantica se presupune a consta in emiterea tezei cum ca si lumina este o forma energetica cuantificata, exprimata matematic prin relatia F = h??. Se mai stie ca Einstein a fost un ferm adept al principiului cauzallitatii efectului, principiu exclus in fizica cuantica. Dealtfel, Planck si Bohr resping aceasta teza a lui Einstein, spunand ca nu lumina propriu zisa este cuantificata ci numai emisiunea acesteia.

Facand o comparatie intre teoria relativista a lui Einstein si teoria cuantica a carei baze matematice au fost desvoltate de Schrödinger si alti fizicieni de renume, putem conchide urmatoarele:

Coeficientul de adevar relativist, fata de realitate sau fata de adevarul adevarat, este nul. Aceasta se explica prin faptul ca relativitatea permite o infinitate de adevaruri (valori), determinate de infinitatea posibila de pozitii a unui observator fata de un eveniment. Aceasta diversitate este amplificata chiar si de doi sau mai multi observatori ce se gasesc concomitent in acelas loc in spatiu, datorita constructiei anatomice respectiv a perceperii senzoriale diferite a fiecarui individ in parte. Deci se poate vorbi numai de un adevar virtual.

In cazul teoriei cuantice, coeficientul de adevar al unui eveniment neobservat, este de cinci zeci la suta, determinat de expresia din algebra binara "daca". Pentru o mai usoara intelegere se poate lua ca exemplu Pisica lui Schrödinger, a carei existenta este conditionata de expesia "daca" si deci posibil de transpus printr-o expresie binar-matematica. Deci comparativ, s-ar putea vorbi de un adevar binar.

 

Greseala fundamentala a lui Einstein care strabate intregul lui concept relativist, consta in aceia ca el preia teoriile relativiste de la predecesorii lui, ale caror conditii initiale de demonstrare si fundamentare ca spre exemplu in mod special calitatea timpului, structura, constanta si viteza limita maxima a luminii, sunt partial sau total diferite, din care cauza le distrage realitatea adevarului fizic si matematic. Contradictia de fond consta in aceea ca, relatiile Fitzgerald-Lorent au fost elaborate si si-au gasit valabilitatea in conditiile existentei eterului, negat de Einstein. In aceasta ordine de idei, teoriile lui Einstein au un fond fantezist- enigmatic si de aceia de neinteles. Aceasta concluzie este in consens cu principiul lui Einstein in general, care spune ca intuitia si fantezia sunt mai importante decat cunoasterea. Una din exemplele pregnante in acest sens este stabilirea de catre Einstein, nu se stie pe ce baza, a structurii ondulator- corpusculara a luminii, confirmata analitic pe baza unor anticipate presupuneri de catre L. de Broglie. Personal consider ca lumina nu este altceva decat o forma de manifestare a materiei, care prin atasarea la aceasta si a structurii corpusculare, devine incompatibila cu unele fenomene fizice.

In final se poate concluziona ca, analizand teoriile lui Einstein, ele par a fi corecte in detaliu, dar eronate in ansamblul lor si astfel necompatibile cu fundamentele fizicii. Lipsa unor prezentari explicite a lor, se finalizeaza intr-un enigmatic caos, ce se incearca sa se justifice prin neintelegerea lor.

Referitor si la ideia lui Einstein privind neimportanta cunoasterii fata de intuitie si fantezie, trebuie spus ca acestea din urma, nu dispun de puterea si competenta adevarului argumentativ si experimental. Dar aceasta intuitie si fantezie, excluzand alternativa posibila a experimentului, nu poate fi si nu este bazata pe un fundament demonstrativ matematic acceptabil, asa cum a incercat sa faca fara reusita matematicianul Minkovski, parintele spatiului-temporal si fost profesor de matematica a lui Einstein. Deci, insasi conceptele matematice initiale de la care pleaca Einstein la demonstrarea tezelor sale, lipsite si de confirmarea lor sub aspect fizic, apar sub semnul intrebarii. Insasi unele incercari de verificare practica a teoriiulor lui, nu constituie altceva decat explicarea unui fenomen necunoscut printr-o teorie ne verificata.

Critica tezelor einsteiniene se impune cu atat mai mult cu cat apare ca necesara revizuirea a insasi unor capitole ale fizicii in general. In acest sens consider, ca si teza cum ca energia nu poate fi creata sau distrusa si-a pierdut actualitatea, atata timp cat nu putem axact definii ce este energia propriuzisa. Noi nu cunoastem decat consecintele unor manifestari energetice ale materiei, pe care am numit-o energie si pe care am concretizat-o printr-o expresie scalar matematica. Aceasta teza are un substrat mai mult mistic decat logic, motiv pentru care inca nu a putut fi explicata pe o baza stiintifica.

Acelasi lucru se poate spune despre lumina, cu toate incercarile neconfirmate practic de-a o defini, ea ne fiind altceva decat o forma specifica de manifestare a materiei. Lumina se evidentiaza prin exteriorizarea unei reactii in lant pe fondul unei modificari sructurale materiale, consecinta a excitatiei unor particule elementare ale acesteia. Ca atare, lumina se disperseaza si deci nu poate fi asimilata cu miscarea unui corp (corpuscul) ce se misca de la un punct la altul. Concluzia acestui rationament este ca, energia, lumina si chiar curentul electric, au o sursa actionala comuna a unui component material inca necunoscut. Ceea ce stim in mare parte astazi despre aceste forme de manifestare, sunt numai consecinte analogice a unor activitati ale materiei, fondul material al acestora urmand sa mai fie descoperit.

 

Referitor la aceste "grandioase" teorii einsteiniene, ramane intrebarea la care nu am gasit un raspuns nici in literatura de specialitate, de ce la acordarea lui Einstein a Premiului Nobel, s-a facut expresa mentiune ca aceasta nu se face pentru teoriile lui relativiste. Deasemenea, este greu de explicat cunoscand biografia de scoala si de viata a lui Einstein, cum a reusit sa elaboreze, asa peste noapte, aceste "grandioase" teorii relativiste.

 

Pentru Bistritanews.ro  - Karl A. Heidinger.

 

 

BIBLIOGRAFIE

1. "Einsteins Relativitätstheori" -Stratis Karamanolis- Elektra Verlag-GmbH 1996.
2. "Elemente fundamentale de FIZICA" -Gh.Cristea, I. Ardeleanu- Ed.Dacia Cluj Napoca 1980
3. "Necompatibilitatea Teoriilor lui Einstein" -Karl A.Heidinger- Ed.Universitatii de Nord Baia-Mare 2011.
4. "QUANTEN" -Manjit Kumar- Berlin Verlag 2009