Cand vorbea despre destin, Vasile Bancila impartea oamenii in doua categorii: una mai numeroasa, a oamenilor carora destinul le este relevat, numai in masura in care li se impotriveste, si o alta, mai putin reprezentata numeric, a celor care-l recunosc chiar si atunci cand e in consonanta cu propria lor vointa.

Construit tematic dupa aceasta coordonata a destinului, romanul "Anul sarpelui" circumscrie o simbolistica a acestui animal etern si fertilizator, care este sarpele, semn al infinitului, dar si al renasterii, al dedublarii, fiind in acelasi timp demon, dar si divinitate. Sarpele este semn al focului, asezat la baza tuturor cosmogoniilor. Cea mai mare calitate pe care o detine e aceea de a se regenera. El are legaturi multiple cu fertilizarea, cu femeia, a carei viata o controleaza. Este un spirit al adancurilor, cunoscator al secretelor si izvor de intelepciune. Reprezinta vesnica prefacere a mortii in viata si invers, dar reprezinta si un impediment in cautarea absolutului de catre om. Functia apotropaica pe care o detine sarpele, se releva, mai ales, in finalul romanului: "In starea de semiconstienta in care era, si-a mai adus aminte ca se afla in anul sarpelui de apa. Cuvintele cheie ramasesera aceleasi: fertilitate, schimbari si pericol, dar, in acel moment, nu mai aveau nicio importanta. Oricum, ii era imposibil sa le traduca, cu toate ca se suprapuneau perfect peste drumul lui din urma (...)"

Intreaga aceasta arie de semnificatii este recognoscibila in actiunile personajului Elizeu Roman, nume care are rezonante de "Zeu roman" si care isi contureaza traiectoria existentiala cu subtilitate nebanuita, sub semnul acestui animal totemic. El nu incearca sa-si controleze destinul, dar este absolut constient de el, si il analizeaza in permanenta. De altfel, in fata propriului destin, personajul Elizeu are doua atitudini rationale, ambele necesare; el accepta tot ceea ce primeste si in al doilea rand, recunoaste partile bune ale propriei vieti, ca fiind dictate de o entitiate superioara.

Relatiilor pe care le are in opera le atribuie momente aparte de analiza, le judeca dupa niste cutume impuse din copilarie, si astfel se creioneaza personaje tip, cum este Pompei, tipul parvenitului sau ipocritului, dar si personaje atipice, cum sunt femeile din viata lui: Liana sau Nora, doua fiinte aflate in complementaritate, inconjurate de o aura de mister si senzualitate suava. Se obtine, astfel, coborarea vietii romanesti "de pe scena in strada", o consecinta a acesteia fiind realizarea unei proze care creeaza iluzia vietii.

In roman, toate evenimentele converg catre un model exemplar din experienta profana. Elizeu incearca sa se izoleaze intr-un spatiu propriu, este preocupat de problema Timpului si a evadarii din timpul cronologic, masurabil si intrarea in Marele Timp. Asemenea personajelor lui Eliade, este indragostit de doua femei, insa nu se simte legat profund de nici una dintre ele. Isi viziteaza familia, inainte de a se casatori, astfel pastreaza legatura cu trecutul pentru a putea constitui una solida cu viitorul. In intreaga lui existenta se pregateste pentru taina nuntii. Iubirea pentru Liana- iubire paradoxala de altfel - face parte din destinul sau, caci intalnirea cu ea este anuntata de o relatie din copilarie, prietenia cu Bogdan. Liana este "a lumii craiasa", mireasa asteptata, perechea ursita, de aceea el respinge o alta legatura, considerata telurica, cea cu Nora, desi multa vreme a avut sentimentul ca cea din urma ar fi cea sortita lui. Ipostaza de mire inseamna pregatire pentru misterul creatiei, pentru nunta care anuleaza existenta de pana atunci. Ea contine germenele alternitatii de "a fi". In finalul romanului, acesta fiinta misterioasa, Nora, apare ca salvatoare, iar Elizeu se pregateste pentru trecerea "dincolo" facand din aceasta o traire profunda a unicei clipe.

Romanul se caracterizeaza prin substantialitate, datorita capacitatii de a reflecta esenta concreta a vietii: iubirea si complemetaritatea sa, gelozia, de asemenea, datorita dorintei de cunoastere a dreptatatii, adevarului, demnitatii, categorii morale absolute.

Finalul deschis atribuie textului un element de modernitate. Acesta demonstreaza functia catharctica, a acestei anamneze verbalizate, faptul ca Elizeu pare ca doreste sa fie exonerat de toate greselile din trecut, pentru a o putea lua de la capat, iar decupajul final al acestei opere creeaza impresia cititorului ca personajul este capabil de aceasta experienta. Acest final duce cu gandul la prozele camilpetresciene, mesajul lor fiind dubla calitate a ambiguitatii si reflexivitatii, pe de o parte, dar asemanarea cu prozele eliadesti este, de asemenea, incontestabila; personajele se regasesc in momente cheie ale existentei, fie pentru a trece dincolo, asa cum se intampla la Eliade, cu Stefan Viziru, fie de a o lua de la capat, asa cum doreste Stefan Gheorghidiu. Pulverizarea deschiderii operei are ca rezultat o constructie mentala a cititorului dupa ce timpul lecturii a expirat. Tendinta moderna de a lasa nelamurit cititorul, de a-l determina sa porneasca toate resorturile mintii, avand la dispozitie o serie de asociatii, creeaza sentimentul ca, privita cinstit, viata pune intrebari, care, nu toate isi vor gasi raspunsul multumitor pentru un individ care constientizeaza efemeritatea clipei. Mesajul acestei carti este ca aceste intrebari trebuie sa continue sa vibreze si dupa ce se termina textul.

Prin aceasta carte, scriitorul Grigore Avram isi releva virtutile unui povestitor- poet si moralist in egala masura, prin capacitatea de a se integra subtil, ca observator atent al lumii pe care o transpune in pagina de roman, coborand, in maniera personala, transcendentul in imanent si metafizica in poetizare a unei experiente care-i va marca destinul scriitoricesc si cel de om.

Vezi si :

 Taina luminii care se alege din intuneric.

http://bistritanews.ro/index.php?mod=article&cat=5&article=4077