Toamna vine intotdeauna cu melancolie!  In autobuzul, totdeauna plin, care de aproape doua zeci de ani calca, uneori sictirit, alteori nervos, drumul ce leaga Bistrita de Parva si retur, de patru ori pe zi, cu oprire de cel putin trei minute in fiecare statie si de aproape o ora la Nasaud (desi aici nu ar trebui sa stationeze mai mult de cincisprezece minute), lumea, majoritatea in picioare, privea pierduta in directii fixe si necontrolate. O multime amorfa, ingreunata de ganduri si nevoi cotidiene, si-a uitat parca vorba in misterul de neinteles al noptii in curs de incheiere. Doar Leonida O., un inginer silvic abia trecut de patruzeci de ani, cu o jacheta peste mana stanga si cu geanta lui mare din piele de bovina in cea dreapta, ticsita de acte de punere in valoare, receptii tehnice de teren si amenajamente, parea ceva mai jovial si bine dispus. Motivul il reprezenta faptul ca in fata sa il avea pe Octavian L., inginerul geolog de la IPEG, cu care se intalnise in urma cu mai bine de o luna de zile pe litoral, la Eforie Sud, in incinta hotelului Cosmos, unde avea cazare si el. Dupa figurile triste ale celorlalti calatori, prin contrast, Leonida O. dadea semnale ca e singurul calator cu chef de conversatie, de aceea a si spart tacerea, fortand un dialog, aparent lipsit de noima. El a fost cel care a facut remarca legata de toamna.

Si cu frig, a replicat scurt tovarasul de calatorie din fata sa, oprindu-se brusc, ca sa priveasca in voie lumina palida lasata de un felinar aflat in mana unui ceapist, care traversa molcom si somnoros campul, aflat in dreapta drumului dupa directia de mers a autobuzului.

 

Din autogara au plecat in urma cu mai bine de o jumatate de ora, iar afara inca nu se luminase de ziua. Octavian, care statea sprijinit doar in piciorul stang, a fortat o schimbare de pozitie. Ca sa-si pastreze echilibrul, a cautat cu mana stanga o portiune libera din bara de sus, apoi cu piciorul drept, miscandu-l din stanga spre dreapta printre picioarele incrucisate ale vecinilor, un loc liber pe podea. A durat vreo trei minute pana sa-i reuseasca manevra, dar a fost de prisos pentru ca autobuzul ("cursa" in limbaj uzual) tocmai ce a oprit in prima statie, situata in localitatea Dumitra. A revenit cu membrele inferioare la pozitia initiala, cu speranta ca presiunea din interior va deveni mai slaba dupa plecarea autobuzului din statie. Din nefericire pentru el, niciunul dintre calatori nu a coborat. Asa ca, in loc sa se mai elibereze, alte 10 - 15 persoane (pareau sa fie navetisti si ambulanti in egala masura), inghesuite intr-un manunchi conic, se chinuiau sa se strecoare in autobuzul stramb si cu usa din fata deschisa larg.

 

Va rog faceti loc, sa intre si oamenii de afara!

 

Vocea soferului a strabatut autoritar toata incinta autovehiculului, dar nimeni nu parea sa-l auda.

 

Haideti, mai oameni, ca doar nu sunteti animale, ce Dumnezeu! Nu ma faceti sa vin eu sa va asez, ca jumatate din cursa o eliberez, cat ai zice peste!

 

Zicand acestea, i-a apucat cu bratele pe primii trei din fata lui, impingandu-i cu toata puterea inapoi. Cum era de asteptat, sub presiunea puternica a soferului cu fata unsuroasa, in loc ca multimea sa se deplaseze, s-a reusit doar o miscare in plan oblic, pana la geamul din spatele masinii. In cateva secunde, totul a revenit la pozitia initiala, asemeni unui resort scapat de presiune. Era de la sine inteles ca, nu aveai unde sa mai pui un ac, daramite o persoana.

 

Vocile celor de afara se intensificau in invective, dar nimeni nu le lua in seama. Cei din interior asistau ca la un spectacol mut la ce se intampla in exterior, cu toate ca nu multi aveau sansa sa si vada ce se petrecea acolo. Au urmat alte amenintari din partea soferului disperat, apoi rugaminti, urmate, la randul lor, de injuraturi si impinsaturi, pana cand si ultimii calatori au reusit sa se agate de usa autobuzului, ramasa deschisa, si sa se propteasca cu un picior de scara acestuia. Ca o ironie a soartei, undeva deasupra capetelor celor spanzurati pe treptele "cursei", se putea citi, cu majuscule, urmatoarele: "CONSTRUCTIA AUTOVEHICULULUI NU PERMITE PORNIREA ACESTUIA CU USILE DESCHISE". Pe nimeni insa nu interesa acest amanunt. Era doar un motiv pentru autoritati de a sanctiona soferul, in cazul in care se intampla sa aibe loc cate un accident.

 

Neavand ce altceva sa mai faca, soferul a introdus maneta direct in treapta a treia de viteza si a lasat, de data aceasta cu calm, pedala ambreiajului motorului sa revina la pozitia initiala. Agregatul a pornit cu greu, scartaind din toate incheieturile, balansandu-se profund in timp ce trecea peste gropile din asfalt, de parca ar fi vrut sa se rastoarne.

 

De ma prinde militia ma baga direct la puscarie, s-a plans soferul cu voce tare, intorcandu-si capul in unghi de patruzeci si cinci de grade, fara sa se adreseze cuiva anume. Neluand in seama lipsa de reactie a celor din jur, si-a vazut, in continuare, de drumul si de problemele lui.

 

In tot acest timp, Leonida O. a cautat sa duca mai departe dialogul inceput cu amicul sau, dialog pe care au trebuit sa-l intrerupa din cauza stationarii si a vacarmului intensificat pe timpul cat masina a fost oprita. Cel putin asa credea el, ca ala era motivul pentru care s-au oprit din conversatie. De fapt, curiozitatea de a-i vedea pe cei din afara chinuindu-se sa-si faca loc in autobuzul arhiplin si nelinistea ca unii nu vor rezista inghesuielii, i-au facut pe cei doi sa taca.

 

Discutiile care au urmat, dupa o alta introducere de rutina, au fost legate, in principal, de vacanta estivala. Amintirile erau destul de proaspete, fiecare derulandu-si-le in minte plutind, parca, pe valurile cand nervose si fioroase, cand calme si adormite, ale unei mari imbatranite intr-un leagan devenit incomod prin civilizatie.

 

Ai cam pus ochii pe blonda de la masa vecina, Octaviane! Abia acum realizez de ce tu ajungeai intotdeauna primul in restaurant si plecai de fiecare data ultimul. Hotule! In timp ce ii spunea acestea, Leonida radea cu gura pana la urechi, ca si cand s-ar fi aflat in restaurantul - cantina al hotelului Cosmos, din statiunea Eforie Sud, nu intr-un autobuz supraaglomerat, in drum spre Parva.

 

E, lasa, ca n-a fost chiar asa.

 

Lasa, lasa, da de mandra cui ii pasa? Se vedea din avion ca-ti sclipeau ochii dupa ea. Am vazut tot, desi, simtit cum sunt, m-am facut ca nu vad nimic. Dar, ia zi, n-ai avut probleme cu nevasta-ta?

 

Cu nevasta-mea nu, ca am pus-o la punct de la bun inceput. De cand m-am insurat, vreau sa zic. Dar era cat pe ce sa dau de belea cu sotul ei. Sau... a facut o pauza scurta ca sa ia o gura mare de aer, dupa care a continuat: sau de amant, naiba stie ce i-o fi fost. Abia dupa ce a rostit ultimul cuvant si-a golit plamanii de tot de aerul inspirat dintr-o atmosfera din ce in ce mai viciata si de nerespirat.

 

Zau, ma? Si cum te-ai descurcat?

 

Simplu, i-am reparat ceasul.

 

Mai du-te, ma, in pana mea, tu la toti le repari ceasurile cand ajungi la ananghie? Leonida si-a amintit ca acelasi raspuns il mai auzise de cateva ori, cand erau impreuna, la mare.

 

Pai daca la asta ma pricep cel mai bine... S-a apropiat cu gura de urechea lui dreapta, ca sa nu-l auda vreun curios "infiltrat" printre calatori, apoi a continuat cu vocea scazuta: stii si tu ca toti comunistii, de snobi ce sunt, s-au obisnuit sa poarte ceas la mana. Ele se mai defecteaza, iar eu le vin in ajutor in momentul cel mai potrivit. Mai greu este sa le invat pe tovarasele lor de viata sa le defecteze. Restul vine de la sine.

 

Da’ la cine ai mai reparat ceasuri, tovarase, ca tot te lauzi ca un toparlan?

 

Abia atunci cei doi si-au dat seama ca vecinul din dreapta lui Leonida O., un tanar navetist care parea uns cu toate alifiile, statea protapit foarte aproape de ei, cu privirea nestatornica, mutandu-si-o cand in ochii unuia, cand in ai celuilalt, fara sa fie nevoit sa-si intoarca si capul odata cu ea. El era cel care pusese aceasta intrebare.

 

Vezi-ti, mucosule, de treaba ta, pana nu ma enervez. Vocea lui Octavian l-a lovit pe mai tanarul sau interlocutor, care s-a bagat in discutia lor ca musca-n lapte, drept in lobul urechii stangi, solemna si poruncitoare.

 

Da ce-i rau ca te-am intrebat cui i-ai reparat ceasul? Am auzit si eu, ce era sa fac, sa-mi bag vata-n urechi sau sa ma fac ca nu aud nimic ce vorbiti? No, spune-mi o data, cum vrei sa te cred daca nu-mi spui?

 

Lui Florin Piersic, lui Nicusor Ceausescu si lui tac’ tu, ma nenorocitule, inainte ca ma-ta sa te faca pe tine. Acu ai inteles?

 

Ultimele cuvinte au fost spuse cu voce rastita, asa ca toti vecinii au incercat sa-si intoarca capetele catre grupul alcatuit acum din trei persoane. Dar pentru ca discutia s-a oprit brusc, si pentru ca nimeni nu a inteles mai nimic din ceea ce s-a spus acolo, fiecare calator si-a vazut in continuare de ale lui.

 

Autobuzul, imbacsit de mirosuri colorate, horcaia trudit pe drumul serpuind catre Nasaud. Datorita greutatii excesive si a vechimii remarcabile, nu mergea cu mai mult de 30 - 40 km/ora. Fiind antrenat in discutia cu Octavian si in incidentul cu vecinul curios, Leonida nu si-a dat seama cand au trecut prin localitatile Cepari si Liviu Rebreanu. Din cauza ca autobuzul era arhiplin, soferul nu a catadicsit sa opreasca in statiile din cele doua sate, pe care tocmai le-au traversat, lasand in urma lui multimi de oameni cu mainile ridicate, care-l injurau si-l amenintau nervosi.

 

Atent la toate detaliile care-i marcau viata, si-a dat seama ca ceea ce face in acele momente nu face bine, ca risca o plangere la Comitetul Judetean de Partid, la Primul Secretar si ca putea sa fie dat afara si mutat la o alta intreprindere, unde sa-i fie mult mai rau. Dar ce era sa faca? Mai sunt si alte curse pe ruta asta, nu era doar a lui singura. Desi stia bine ca toate sunt la fel de incarcate, se multumea sa creada ca, fiind printre primii care trece pe ruta, el nu era vinovat. In plus, si alti tovarasi de-ai lui faceau fix la fel, iar in caz de vreo sesizare, avea de unde sa-i mituiasca pe cei mai mari decat el, ca sa fie bine pentru toata lumea. Avea de unde, pentru ca asa era practica, invatata de la cei mai in varsta, sa nu se dea bilete decat in cuantum de 30 - 40% din valoarea reala, restul sa ramana la emitent. Nu era un obicei doar de el inventat. Si-apoi, cum sa plece de la serviciul lui, pe care-l facea de optsprezece ani impliniti, practic de cand a primit acest autobuz, fara sa aibe niciun eveniment macar? Si pentru aceasta il apreciau sefii lui, nu doar pentru atentiile periodice pe care li le faceau.

 

La intrarea in Nasaud, dupa ce a trecut de locul numit Intradame, inainte sa treaca podul ce traverseaza apa Somesului Mare, autobuzul s-a oprit brusc, ca din senin. Cei de pe scara, care au venit asa tocmai de le Dumitra, s-au dat repede jos, sa se mai dezmorteasca putin. La randul lor, si altii, din partea din fata a autobuzului, au facut la fel. In momentul acela s-a dezlantuit un vacarm infernal, ca nu se mai puteau intelege om cu persoana. Leonida O. si tovarasul lui se aflau pe la jumatatea "cursei", locul cel mai detestat, pentru ca de acolo se ajungea cel mai greu afara. Ca urmare, nu au reusit sa profite de ocazie ca sa coboare si sa ia o gura din aerul proaspat si rece de afara. E drept ca imbulzeala a devenit acum mai lejera, in sensul ca cei doi tovarasi de drum au reusit sa-si dezmorteasca picioarele, dar poluarea fonica din jurul lor a devenit de nesuportat.

 

Deschide, ma, si usa din spate, ca murim aici, a strigat cineva din spate, fara a putea fi identificat de cei care stateau in partea din fata a autobuzului. Instinctiv, majoritatea capetelor s-au indreptat inspre directia unde se afla tipul respectiv.

 

Daca nu e una, e alta, se aude o alta voce, la fel de sictirita ca cea anterioara, care venea din imediata vecinatate a celor doi. De fiecare data trebuie sa se intample cava, a mai spus persoana nemultumita, aflata in partea mediana a cursei.

 

Cum era de asteptat, nici primului, nici celui de-al doilea, nimeni nu le-a acordat nici cea mai mica atentie. Adica nimeni nu s-a sinchisit, catusi de putin, sa le raspunda in vreun fel. Obisnuiti cu astfel de intamplari, cel putin navetistii, nu erau defel curiosi sa stie ce se petrece cand un autobuz opreste intre statii pentru mai mult timp. In toate imprejurarile nu se doreste decat sa se ajunga mai repede la destinatie, ca sa se scape de povara calatoriei. Restul evenimentelor trec, de obicei, neobservate pe langa ei. Cu alte cuvinte, obisnuinta devine a doua natura a omului ("cine a spus-o"? se chinuie sa-si aminteasca Leonida, fara sa reuseasca), calatorii navetisti castigand imunitate la orice defectiune a masinii, oricat de serioasa ar fi fost.

 

Vecinul cu remarca de mai devreme si-a ridicat mana stanga pana la nivelul ochilor, indoita la 90 de grade, cu palma desfacuta larg si indreptata catre Octavian, foarte aproape de nasul acestuia. Gestul a fost facut larg, cu ostentatie. Vadit deranjat de degetele care aproape ca l-au atins, Octavian nu a putut sa nu observe faptul ca personajul respectiv era un muncitor privilegiat de sistem, cu origine de taran prost. Era imbracat intr-o salopeta din doc albastru, noua-nouta, iar pe umarul drept purta o geanta maro, din vinilin, cu baiere lungi pana aproape de genunchi. Curios din fire, mai ales cand era vorba de instrumente de masurare a timpului, si-a mutat repede privirea de pe fata vecinului inspre mana acestuia, in locul in care iesea in evidenta un ceas plat, cu ecranul in nuante de gri, legat cu o curea din piele autentica, dar roasa intens pe ambele margini. Dupa cum a sesizat Octavian, era un orologiu marca Pobeda, una la moda pentru lumea de rand.

 

Cu toate ca hainele omului erau noi, de sub manseta se strecura un miros de grajd proaspat ranit, imbacsit cu aroma puturoasa impregnata in piele, provenita de la tutunul din tigarile Marasesti, probabil singurele pe care acesta si le permitea. Pentru ca taranul travestit in muncitor a ramas secunde in sir cu mana ridicata, Octavian si-a dat capul pe spate si a strambat ostentativ din nas, vadit deranjat de mirosul care venea din abundenta dinspre vecinul cu pricina. Acesta ii sesizeaza gestul si nu se abtine sa nu comenteze scurt, in timp ce si-a lasat mana sa coboare pe langa corp:

 

Ce nu-ti convine, tovarase? Ce te uiti asa la mine, de parca ti-as fi trecut cu oile prin holda?

 

Era cat pe ce sa ma lovesti cu mana, mai draga domnule (ultimele cuvinte le-a spus extrem de apasat), se justifica, mintind, Octavian.

 

Leonida, care fusese atent la tot ce s-a intamplat, se uita fix in tavanul autobuzului, incercand sa se abtina de la un ras, care statea gata-gata sa se manifeste in hohote. Avand ambele maini ocupate, ii venea greu sa-si acopere gura, ca sa nu i se vada gestul.

 

Daca tot n-ai reusit sa ma atingi, si nici sa ma enervezi, spune-mi macar pe ce vreme suntem, a continuat serios Octavian.

 

Un fartai la opt, ii raspunde sec omul cu salopeta, convins fiind ca cel de langa el nu avea de unde sa stie ca era, de fapt, opt fara un sfert. Si totul s-a oprit aici, fiecare calator din autobuz indreptandu-si privirile catre pasagerii de jos, care acum se inghesuiau sa urce, si inspre soferul care tocmai intra pe usa de pe partea cu volanul.

 

Gata, s-a rezolvat, se aude vocea triumfatoare a conducatorului auto, aruncata peste capetele tuturor calatorilor, ca sa ajunga pana la cel mai din spate pasager. Apoi, la fel de umflat in pene, de parca el ar fi descoperit secretul fuziunii nucleare, s-a uitat la cei de langa el, care se inghesuiau sa ajunga la locurile lor de mai devreme si a continut fara niciun rost, doar ca sa se afle in treaba: toata lumea sa urce in "cursa", ca nu avem timp de stat.

 

Parca mai conta cu ceva, pentru cineva, cinci minute in plus sau in minus! Cand rablamentul pe roti s-a pus in miscare, vocile calatorilor s-au domolit din nou, fiecare persoana fiind preocupata sa-si deruleze prin minte grijile zilei de curand incepute. Cu toate ca aveau o intarziere de mai bine de o jumatate de ora, nimeni nu dadea semne sa-si faca probleme pentru aceasta realitate. Se pare ca cel mai important lucru era ca magaoaia s-a pus din nou in miscare si ca, mai devreme sau mai tarziu, vor ajunge la destinatie.

 

"Cursa" trecuse de curand de intersectia, fara prioritate, unde se face jonctiunea cu drumul din dreapta, care urca pe Valea Somesului Mare. Inainte insa de a incepe urcusul lin catre Rebrisoara, soferul autobuzului a fost nevoit sa vireze la stanga, si sa o ia pe drumul ce duce inspre autogara. Aflata chiar in vecinatatea garii, zona era, pe tot parcursul zilei, pana seara la ora zece, cand pleca ultimul autobuz din statie, aproape arhiplina. De la ora douazeci si doua si pana la ora cinci dimineata, cladirea autogarii se inchidea, astfel incat niciun ratacit nu mai puteai vedea in acel loc. Ramanea deschisa doar cladirea garii, pentru acceleratul de noapte, Timisoara - Iasi, si pentru cel de dimineata, Bucuresti - Rodna Veche, dar si aici putinii oameni ai strazii, nerecunoscuti de autoritatile comuniste, erau periodic deranjati de catre patrulele mixte de lucratori de la militie si de la securitate. Pentru a-si putea duce noaptea la bun sfarsit, era nevoie ca oamenii fara adapost sa inventeze de fiecare data ceva, ba ca au scapat trenul, ba ca asteapta pe cineva care vine cu acceleratul de Timisoara sau cate si mai cate alte motive. Ca sa nu fie recunoscuti, isi schimbau amplasamentul aproape zilnic. Rar se intampla ca ei sa poposeasca doua - trei zile in acelasi loc.

 

La ora la care a intrat autobuzul nostru in autogara, furnicarul, din toate cele douasprezece statii de sosire - plecare care compuneau locatia, facea front comun cu peronul garii, pana catre latura din spate a liceului silvic, ocupata in mare parte de arbori mai mari sau mai mici, in functie de specie si de varsta pe care acestia o aveau. Era, mai bine zis, un rest din ceea ce, candva, fusese un parc dendrologic in toata regula, utilizat de cadrele didactice pentru educarea viitorilor padurari, brigadieri si tehnicieni silvici.

 

In timp ce unii isi faceau loc, dand din coate, ca sa coboare, fie pentru ca au ajuns la destinatie, fie pentru ca erau nevoiti sa schimbe ruta, Leonida O. privea contemplativ in directia scolii silvice, abia vizibila de cominitatea de arbori si arbusti din fata ei. Facea acest lucru deoarece, cu foarte multi ani in urma, ii frecventase cursurile, ca sa devina tehnician silvic. Fiind foarte bun la invatatura si avand o "origine sanatoasa", organele de partid de atunci l-au selectat si l-au trimis la Brasov, sa urmeze cursurile Facultatii de Silvicultura si Exploatari Forestiere. Si-a adus aminte ca a intrat la Scoala tehnica silvica de la Nasaud imediat dupa colectivizare, cand vremurile erau mult mai dure decat cele prezente. Din toate punctele de vedere. Pe atunci nu aveai voie sa spui de fiecare data ce gandesti. De pilda, si cand isi derula amintirile prin minte avea impresia ca toate s-au petrecut ieri, nu avea cum sa nu-i revina in memorie, in chiar penultimul lui an de scoala, ziua in care a pomenit numele Maiestatii Sale Regelui Mihai. Evenimentul, caci despre asa ceva este vorba, s-a petrecut intr-o discutie amicala cu unul din cei mai buni prieteni ai lui (cel putin asa a avut impresia pana in acel moment) pe nume Vasile H., din Nepos. Acesta l-a parat pedagogului, care, obedient si cu minte putina, l-a reclamat mai departe dirigintelui, cunoscut de elevi si profesori deopotriva sub foarte potrivita-i porecla, Mistretul.

 

Si astfel, Leonida O., pentru o nevinovata si sincera parere, expusa nu oricui, ci unui bun prieten, a ajuns in fata consiliului profesoral care, dupa o analiza sumara a faptelor, s-a si grabit sa dea verdictul "vinovat pentru uneltire contra sigurantei statului, tradare si colaborare cu imperialismul strain". Aceasta insemna sa atraga dupa sine o inevitabila exmatriculare, urmata de o deferire, aproape instantanee, pe mana justitiei pentru aplicarea unei corectii comportamentale si reeducare in spiritul noii oranduiri sociale. Cu alte cuvinte, ar fi fost vorba despre cel putin doi ani de munca silnica la una dintre inchisorile de la Gherla, Sighetul Marmatiei sau Aiud. Sau, cine stie?, la alta, mult mai indepartata.

 

Noroc cu directorul de atunci care, desi foarte tanar (avea putin peste treizeci de ani), era un mare sufletist. Fiind foarte bun prieten cu securistul care raspundea de unitatea scolara silvica, a reusit pana la urma sa-l convinga pe acesta ca a fost o scapare de adolescent, promitandu-i, in numele elevului, ca n-o sa se mai intample. Ceea ce n-a stiut si n-a aflat niciodata Leonida O., care intre timp a completat si o scrisoare de colaborare cu organele de securitate a statului, a fost ca directorul i-a garantat o partida de sex cu profesoara de istorie, dupa care acesta era nebun de indragostit, profesoara care pe atunci era o tovarasica fara obligatii matrimoniale, si pe care directorul o angajase in unitate in urma cu un an, cam peste vointa organelor de partid. O angajase, pentru ca si el avea calcaiele la fel de aprinse dupa tanara tovarasica, obisnuita din studentie cu moravurile usoare. Cel putin asa se discuta prin gura targului sau pe la usa cortului. Si asta doar pentru ca era scandalos de frumoasa!

 

O tempora, o mores! Cuvintele i-au iesit din gura fara voia lui.

 

Ai spus ceva? l-a intrebat Octavian, care si el, fara un motiv anume, privea in directia in care Leonida ramasese pironit.

 

Pe vremea cand am invatat eu la aceasta scoala, parcul cu copaci era pana aproape de gara. Iar in locul cladirii din stanga, o vezi daca te uiti pe dupa gorunul ala mare, cladire care functioneaza astazi pe post de internat, era un teren de sport. E, cate ture am mai alergat cand vreunul dintre profesori sau chiar pedagogul, erau doi, unul dintre ei, ca celalalt era de treaba, gaseau un motiv sa ne pedepseasca.

 

Da’ ce, tu aici ai facut liceul, nu la Bistrita?

 

Pe atunci era doar o scoala tehnica, nu un liceu propriu zis. Da, aici l-am facut, n-ai stiut? Pot sa spun ca am mostenit genetic aceasta meserie, ca si tata a fost padurar, a continuat Leonida.

 

Nu, nu stiu, de unde sa stiu?

 

Da, padurar a fost. Avea un prieten bun, tot padurar, care locuia pe Cistet. La el am stat in gazda toti anii de scoala de la Nasaud. Cu toate greutatile de atunci, totusi, ce vremuri!

 

Ai vazut, tineretea a stiut sa dea culoare chiar si timpurilor de teroare impuse de Stalin.

 

In continuare, cei doi au ramas intr-un gen de contemplare apropiata. Involuntar, fiecare a inceput sa-si deruleze prin minte amintiri ale unor vremuri demult apuse, in care, pe buna dreptate, "plopul facea pere si rachita micsunele". Asta i-a facut sa treaca mai usor peste zecile de minute de asteptare, de imbulzeala si de vacarmul care domnea in interiorul autobuzului si in afara acestuia.

 

Si, in sfarsit, a sosit timpul mult asteptat, cand masina, trepidand zgomotos, dadea semnalul clar ca i s-a pornit motorul. In cateva minute aveau s-o ia din nou din loc, de data aceasta cu toate cele trei usi inchise. La Rebrisoara, nu departe de ramificatia cu Valea Rebrei, pe care urma s-o apuce Leonida, colegul lui de drum, Octavian, a coborat. S-au despartit fara strangere de mana, din cauza imposibilitatii de a face acest gest. Odata ajuns in atmosfera de afara, Octavian si-a lasat jos, pentru cateva secunde, geanta pe care o tinea in mana dreapta, dupa care s-a oprit brusc. Apoi s-a intors cu fata catre autobuz si s-a indreptat putin din spate. In cele din urma a cautat sa-i faca un semn de despartire lui Leonida. Din cauza aglomerarii din interior, acesta nu-i observase gestul. Dupa ce s-a mai intins de spate de vreo doua - trei ori, inginerul geolog si-a luat geanta, a facut stanga imprejur si si-a vazut de drum. Desi avea sediul la Nasaud, ziua respectiva urma sa si-o petreaca la fabrica de caolin, cu care institutul lui de prospectiuni avea un contract inceput in urma cu doi ani si jumatate. Acum era spre finalizare, iar el, in calitate de sef de sectie, era trimis sa analizeze fiecare clauza din contract, evident, din punct de vedere tehnic, ca sa se vada in ce masura acesta a fost dus la indeplinire. Problema economica nu avea legatura decat tangential cu activitatea lui si era bucuros de aceasta realitate deoarece nu stapanea catusi de putin domeniul. Despartirea de amicul lui l-a facut sa uite de neajunsurile calatoriei si sa se concentreze mai mult asupra problemelor pe care avea de le rezolvat pe parcursul acelei zile.

 

Intre timp, autobuzul in care se afla Leonida O. a cotit-o la stanga, apucand-o pe drumul care avea sa-l duca la destinatia finala, lasand in spate splendida vale a Somesului Mare. La Rebra a facut doua stationari: una in fata Sfatului popular, nu departe de magazinul satesc, un fel de cooperativa de consum a tuturor si a nimanui, si a doua in fata manastirii de curand ridicata, cu hramul "Sfintii apostoli Petru si Pavel". In acest ultim loc, revendicat cu vehementa de parveni ca fiind al lor, si numai al lor, nu era propriu zis o statie de autobuz. Si totusi, soferul, cu de la el putere a facut sa fie, initial la insistentele, apoi la amenintarile unora dintre calatorii obraznici. In ultimul timp oprea de fiecare data cand trecea pe acolo, natural si firesc, fie pentru putinii pelerini care se aciuau pe aici in timpul si la sfarsitul saptamanii, fie pentru localnicii care-si aveau casele rasfirate pe dealurile de pe versantul opus manastirii. Oprea chiar si atunci cand nu avea nimeni de urcat sau de coborat.

 

Dupa ce o parte din calatori au coborat, rand pe rand, in statiile anterioare, acum Leonida O. statea mult mai confortabil. Desi nu se eliberase niciun scaun ca sa se aseze si sa-si odihneasca picioarele amortite, era bucuros ca de cateva minute bune putea sa-si schimbe in voie greutatea-i proprie, cand pe un picior, cand pe celalalt. Dupa ultima oprire a reusit chiar sa gaseasca un loc pentru geanta din piele, langa bancheta din dreapta lui, geanta care, datorita faptului ca era burdusita de acte, aproape ca i-a rupt mana de grea ce era. La Nasaud scapase de muncitorul care l-a sicanat pe tovarasul lui de drum, dar in locul lui s-a asezat un taran de prin preajma. Cel putin acesta era unul tacut din fire, cum nu prea gasesti in satele izolate din zonele de munte.

 

In sfarsit, dupa mai bine de doua ore si jumatate de mers, au ajuns la capatul drumului. Leonida O. a avut rabdare sa coboare mai intai pasagerii aflati pe culoar sau care erau asezati pe locurile din fata. A fost nevoie de mai multe minute de asteptare pana sa ajunga jos, in aerul curat de afara. Fara sa se opreasca din mers, a facut cativa pasi in fata masinii, ca sa scape de abundenta de monoxid de carbon imprastiat de motorul inca in functiune, batran si obosit de atatea drumuri infernale, apoi s-a oprit brusc, cu geanta tot in mana dreapta si cu haina scurta de toamna in cea stanga.

 

Sentimentul de libertate care a pus stapanire pe intreaga fiinta lui il indemna sa imbratiseze cu voluptate intreg vazduhul. Se simtea ca dinaintea unei decolari, cu toate ca in viata lui nu avusese ocazia sa zboare. Dar in acel moment nu gasea alta comparatie mai buna, ca sa-si explice senzatia. "Descatusarea vine intotdeauna din adancul sufletului". Si-a dat seama ca reflectia care-i trecuse prin gand, ca si comparatia de mai devreme, ii faceau bine, asa ca a continuat: "sufletul este singura parte din om care nu poate fi subjugata decat propriei constiinte. Astfel, libertatea sufletului devine dependenta constiintei, care este o particica a infinitului si care, in traducere, devine libertate absoluta. Daca exista aceasta constiinta, evident. Dar cand constiinta lipseste din om, atunci ce se poate intampla? Mai poate fi sufletul, si prin el omul, liber sau libertatea devine doar o iluzie? Pentru ca nu granitele dintre teritorii inrobesc omul, ci lipsa dorintei lui de a zbura in spirit".

 

Buna (hac!) dimineaaaa (padon!) dimineata, dov inginer!

 

Vocea unui betiv imbracat cu haine de padurar, care venea catre el, de pe partea cealalta a drumului, impleticindu-se, l-a trezit pe Leonida O. din meditatie, aducandu-l la realitatea locului si a vremurilor. Si-a intors privirea catre cel care-l interpelase si a carui voce parea sa-i fie cunoscuta. Da, a intuit bine, era padurarul Vilut U., poreclit de colegi Viscolasul, pentru rapiditatea care o avea la mers. Era singurul dintre padurarii de la ocolul silvic care nu s-a obisnuit cu apelativul "tovarase". Ca sa-i faca pe plac secretarului de partid de la ei din unitate, care trecuse de la rugaminti la amenintari pentru a-l determina sa renunte la apelative de genul "domnul" sau "doamna", a ales o varianta intermediara: dov. Adica, dupa cum este lesne de inteles, nici domn, nici tov.

 

Musafirul, care venea de la oras, si-a adus aminte ca in urma cu trei saptamani, cand mai fusese prin zona, pe acelasi padurar, si la aceeasi ora matinala, l-a gasit in aceeasi stare avansata de ebrietate. Si atunci i-a reprosat pentru fapta lui (de parc-ar fi avut cui!?), fara sa-l sesizeze pe seful de ocol sau, mai grav, pe inspectorul sef. Daca i-ar fi facut o reclamatie, cu siguranta ca acum ar fi fost dat afara. Nu a facut-o nici atunci si nu o va face nici acum, mai mult din mila, nu pentru el, care era oricum un inconstient, ci pentru cei pe care-i adusese pe lume. Avea cinci copii de crescut, doi dintre ei fiind deja la Liceul George Cosbuc din Nasaud, cel mare in clasa a unsprezecea, iar cel de-al doilea in clasa a noua, ambii la sectia reala, unde invatau cei mai buni elevi din zona.

 

Mai Vilut, mai, ti-am spus si data trecuta ca nu vreau sa ma mai intalnesc cu tine in halul asta. Ce dracu te-a apucat, mai? Si pentru ca cel din fata lui statea cu capul in pamant, leganandu-se ca o pana aflata in vartejul vantului, fara sa scoata o vorba, a continuat: spune, mai, ce-i cu tine?

 

Stiti, incearca cu greutate padurarul sa gaseasca o scuza (hac!), stiti dov ingi...

 

Taci, dracului, Doamne iarta-ma!, sa nu te mai aud. Mai prostule, daca nu te poti abtine (in acel moment si-a consultat ceasul), fa-o, ma, dupa servici, nu la ora asta!

 

Dov inginer, dar dupa servici o fac. De data aceasta padurarul a incercat o pozitie de drepti, care nu i-a iesit, dar cel putin a reusit sa vorbeasca coerent.

 

Cum, ma, dupa servici, tu nu vezi pe ce vreme suntem? Ti-am aratat putin mai devreme ceasul, mai tantalaule. De nervos ce era, s-a uitat instinctiv in sus, apoi a continuat in gand, pentru el: Doamne, asta nici nu stie ca este ora noua dimineata.

 

Nu, dov inginer (hac!), va spun eu: du-pa ser-vi-ici. Ca daca nu aveam serviciul asta bun, hi?

 

Gestul l-a incheiat cu o ridicare a degetului aratator de la mana dreapta, pe care si l-a rotit la nouazeci de grade, in sensul invers al acelor de ceasornic. De data aceasta, Leonida O. nu si-a putut opri un zambet, venit natural, larg si din toata inima. Da, omul avea dreptate. Cum ar fi putut sa se supere pe el? Si-a vazut mai departe de drumul lui catre ocolul silvic, asezat undeva in susul localitatii.

 

Si acesta era un model de libertate. Mai original decat multe alte modele despre care auzise sau doar le banuia. "Dupa servici, da, dupa servici", a repetat cu voce tare, fara sa-i pese de trecatorii care, auzindu-l, isi intorceau capetele dupa el, privindu-l ca pe un alienat mintal. Apoi si-a vazut de drum, lasans in urma lui nestirbita iluzia fericirii castigata "dupa servici".

 

 

 

.

 

Grigore Avram.