Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Cultura-Arta Duminica 07 August 2022 - 14587
Calatoriile poetului, preludiul caintei. Ioan Cioba.

Veti citi o carte de poezie proaspata si plina de emotie poetica, in care drumurile si peisajele, orasele si descoperirile sunt doar fericite pretexte in descifrarea unei cartografii a sentimentelor. Atata prospetime, un soi de franchete masculina greu de gasit in poezia de astazi si care isi trage sevele din poezia adevarata de iubire a altui secol: de-ar fi sa vii te-as inlantui cu trifoi/ si te-as veghea cu cicoare salbatica, scrie poetul.

Chiar daca in volumul anterior Nopti la Viisoara, tainele, emotiile veneau prin filiera unui loc sacru natal, o Viisoara intr-un fel existentiala, parca imprecisa in coordonatele geografice oarecum si tocmai de aceea usor de adjudecat de orice cititor, un fel de nod primar al vietii, in actuala culegere de poeme, notatiile, referintele bazate pe calatorii si intalniri par o iesire din lumea mica spre lumea mare. Autorul insusi, intr-o confesiune, spune: E un itinerar amplu, cu locuri minunate, din care am consemnat de fiecare data cate un singur poem. Dar totul incepe si se termina in Satul Paganilor (Heidendorf, denumirea veche, saseasca, a Viisoarei). De aici se deschid si tot aici se regrupeaza, imbogatite, trairile calatoriei, ca o uriasa coada de paun.

Interesant e ca lumea mica si lumea mare sunt radiografiate cu aceleasi mijloace literare, cu aceeasi sensibilitate uneori suava, alteori sincopata. Poemul scris la Vatican sub semnul arcului lui Constantin, de pilda, este perfect construit si sfarseste tot intr-o rabufnire emotionala si emotionanta: patrician transilvan inmirat/ de atingerea ta si a ploii sixtine.

Intr-o lume poetica in care unii se feresc de emotie mizand pe urat, pe distorsiune, pe evitarea metaforei, pe banalizarea extrema, Ioan Cioba stie ca emotia artistica este baza poeziei, stie ca viata innobileaza poezia si vice versa, stie ca poezia e sarbatoare inainte de tot.

Decorul s-a schimbat, el poate fi vienez, londonian, italian sau francez, corean sau turc, arab, german sau elvetian, poetul insa cauta aceleasi tainice intelesuri, presarand surprinzator cate-un arhaism, un regionalism ales cu grija sau vreo vorba inventata asa cum ii sade bine unui descendent al locurilor bistritene. Are, insa, grija sa pastreze in fiecare din aceste carti postale poetice spiritul, mireasma locului, nu doar un nume propriu care poate fi german sau din Asia Mica ci chiar o culoare din coada magica a acestui paun de chihlimbar, rasfirata la nord si la sud, la dreapta si la stanga, intr-o bucurie a descoperirii locurilor si a ceea ce ele pot trezi tainic, in suflet si minte. Asa ca putem zari esarfe albe pe Mont Blanc sau cum in noiembrie la Waterloo/ ninge ca-ntr-un santirim/ transilvan, ori in balconul veron/ lumina se desfoaie vanat/ sub adierea dolomita si intr-un excelent pastel parizian: in toamna in Tuilleries/ te astept plin de seva/ ca pe o scrisoare tarzie/ din razboaiele france.

Din etapa lirica emotionala, jubilatorie oarecum, glisam usor spre dureri si framantari care aduc a maturitate adevarata ca in aceasta mostra lirica din care nu ma indur sa omit vreun cuvant, atat de rotund si de implinit este textul: de absenta ta/ ma cumintesc/ ca si sorbul sangelui/ in anotimpul dospirii/ inseara in parcul St. James/ antracit //tie iti pare totul/ doar un preludiu al caintei/ ne iubim intr-o truda desarta/ zi de zi suntem doi/ cat de rar in acelasi culcus// ma strecor anevoie prin Soho/ imi car zgribulind cufarul cu taciunii/ si durerea ma atinge fierbinte/ ca o pulbere cu ghimpi.

La atata calatorie te-ai astepta si la o greseala, la o nota falsa dar nu, poetul evita snobismul cu precautie, cu bun simt transilvan, precum se vede in aceasta neasteptata poezie care poarta ca notatie nici mai mult nici mai putin decat Monte Carlo. Ei bine, ce ii evoca Monte Carlo, poetului? Stati sa vedeti: mereu cu traista la mine/ cu boabele tale din miristea/ calda inca a ultimului seceris/ amurgul coboara in cupe/ la mesele de joc ale principatului.

Ma simt aproape de poezia lui Ioan Cioba caci facem parte, zic eu, din aceeasi familie poetica. Tresarim la aceiasi pasi si ne farmeca aceleasi nuante, raspundem la aceleasi coduri si nu de putine ori ele ne vin din Rilke, din T.S. Eliot, din Montale.

Aflat la maturitatea sa literara, autorul ne daruieste in Ioan din Satul Paganilor cartea de varf a vietii sale omenesti si poetice, momentul de maxima emotie si de inteleptire, in care de la bucurie la durere, faci un pas mic. Sau, cum zice Ioan Cioba insusi, intr-un poem scris la Nisa: pe Promenade-des-Anglais/ marea tace demult/ vuietul e in mine.

 

Cleopatra Lorintiu.

0 comentarii2450 vizualizări28 martie 2014




rss 2.0
rss 2.0