Pasii ma poarta prin fanul proaspat cosit, la ora cand roua il saruta indelung. Ma vad iar copil, alergand descult printre brazdele abia insirate ca niste osteni cazuti si infranti. Din cand in cand, ma rostogoleam si adulmecam mirosul nepereche ce ma impresura. Doar melodia gresiilor alunecand pe coase ma trezea la realitate pentru putin timp. Admiram sirul cosasilor care mi se parea ca dansau dupa o melodie numai de ei stiuta. As fi vrut sa incerc si eu, dar cositul era un razboi prea mare pentru mine la varsta aceea. Mai tarziu…

Alergam printre brazdele adorminde  si, nu de putine ori, incercam rezistenta unei tesituri! Dar lacrimile nu se legau de  ochii mei. Durerea era invinsa de farmecul de nedescris al jocului si al naturii.

Roua. Ce privilegiata era roua! Sau era plansul mocnit pentru iarba pe care a sarutat-o in fiecare dimineata de cateva luni? Cat as fi dat sa fiu si eu un bob de roua in mijlocul miresmelor de nedescris!

Soarele imi distruge incet-incet reveria. Roua, cea pe care o invidiam, disparu fara nicio urma de regret. Odata cu ea disparura, rand pe rand, si brazdele imprastiate de cei mari pentru a se usca. Nu intelegeam eu atunci de ce trebuie sa moara iarba, o minunatie  pe care nici un pictor nu o va putea reda vreodata in toata splendoarea ei.

Dar mirarea mea cea mai mare a fost cand m-am culcat pentru prima data in fan si i-am simtit miresmele-i nealterate. Aerul proaspat si melodia necontenita a paraului care curgea prin apropiere erau o incantare. Daca se aciuau pe dranitele podului si niste stropi desi de ploaie, somnul devenea stapan pentru multa vreme si imposibil de invins nici macar de soarele ridicat ca "la doua sulite" pe cer.

Pasii ma poarta iar prin fanul proaspat cosit. Se rostogolesc amintiri. Doar roua parca zambeste si ma imbratiseaza.  Ce n-as da sa mai fiu iar copil!

Radu Baes.