Mai rar imi este dat sa descopar un roman mai plin de magie, in desfasurarea evenimentelor, in decantarea mirifica a actiunii in timp si spatiu, in savoarea cu care esti tentat sa intampini deznodamantul, asa precum este cel al scriitoarei Melania Cuc, "Femeie in fata lui Dumnezeu", aparut la editura Eikon din Cluj-Napoca.

Incontestabil, autoarea are un har natural de povestitoare. Romanul este o scriere consistenta despre un destin, in care se cultiva un psihologism palpitant al claustrarii, reflectand o lume interioara insolita aflata sub imperiul fragilitatii si incertitudinii, dar atractiva si plina de farmec. Sunt amestecate ganduri, sentimente si aspiratii umane, chiar dincolo de masca unei lumi stiute, intr-o controlata dorinta de defulare si sub umbrela unui univers al inductiilor de o puritate incontestabila.

Desi unele sensuri pot fi desprinse cu o oarecare dificultate - si asta chiar pana aproape de paginile finale ale cartii - nu este nevoie sa faci imprudenta sa uiti ultimele randuri citite pentru a fi nevoit sa le reiei, caci setea de lamurire, foamea de noi intelesuri te atrage de la sine pentru a revedea pasaje intregi. Cam asa cum mi se mai intampla la citirea unei carti de poezie.

Protagonista romanului, tanara Dacia Diugan, este o dansatoare celebra care penduleaza in voie de la o lume la alta a oniricului. La inceput o intalnim intr-o ciudata calatorie cu trenul. Este o femeie frumoasa, gratioasa, iar ca artista cu faima este si posesoarea celor mai scumpe picioare din lume, asigurate contra unei sume fabuloase.

In plutirea nestingherita a gandurilor ei ravasite, are surpriza sa observe ca, in statia in care coboara, totul se volatilizeaza, disparand ca prin ceata. Era iarna, zapada se asternea cu brutalitate peste tot, iar Daciei i se pare ca se prabuseste si ea pe pamant odata cu zapada, nemairecunoscand nimic in jur, stapanita de teama si patrunsa de vraja unui delir: "Nu mai era nici tipenie de om in tot trenul, apoi nu mai era nici tren si nu era gara pe afara, nici peron cu felinare dincolo de albul zapezii ce se repezea-n pamant cu furie de caine in turbare" (p.22).

Mutu - vanator iscusit de fiare salbatice, un fel de om al zapezilor si prieten al lupilor, o descopera in miezul salbaticiei, dansand in picioarele goale pe zapada moale. Neintelegand mare lucru din ce se intampla, ii ofera totusi protectie impotriva pericolelor padurii, apoi o duce morarului din sat, tarand-o prin zapada si azvarlind-o ca pe un sac de gheata. Astfel, intra in scena un nou personaj, pe nume Barba - om de vaza si bogatas al satului - care locuieste la moara impreuna cu fiii sai gemeni, Petru si Pavel.

Asa intra Barba in viata "Divei" ("artistei", "marii dansatoare"), Dacia Diugan, ca un salvator. Ea devine ascultatoare, ba chiar accepta in prima zi ca Barba sa-i pieptene minunatul ei par, negru si lung, care ii crestea permanent. Insa lucrurile nu vor sta deloc asa. Barba va deveni repede nemultumit de Dacia, fiindca aceasta, chiar de a doua zi, incepe sa nu mai stea la pieptanat si sa-l ocoleasca pe barbatul care o salvase. Si nu a trebuit sa treaca mult timp pana sa-i incolteasca in minte gandul de a o abandona pe femeia aceasta nebuna, care nu stia sa faca altceva decat sa danseze.

La inceput, satul o socoteste si muta si surda; mai apoi devine o povara grea pentru Barba, care nu intelege de ce aceasta prefera sa danseze mai degraba decat sa manance. Chinul devine aspru si se hotaraste sa scape de naluca din casa lui, considerata deja un fel de piaza-rea: "Dupa zile de munca silnica si fara sperante in mai bine, Barba nu mai credea ca ar fi putut scoate din ea femeie de casa, o gospodina" (p.99).

Mutu intervine la un moment dat pentru a o salva pe Dacia din gherele lui Barba care ii aplica o pedeapsa aspra pentru nesupunere. In mijlocul satului se petrece un ritual aproape salbatec, un fel de sarbatoare ciudata a fertilitatii, care atrage toti barbatii tineri si pofticiosi, chiar si pe hidosul si infierbantatul Mutu. Femeile plimba un falus din mana in mana, Dacia este luata la mijloc, in timp ce muzica isi schimba permanent ritmul. Cand simte pericolul ce o asteapta, ochii ei rugatori il cauta pe Barba, cerandu-i ajutorul. Dacia insa zace in nalucire: "Nu-si dorea sa fi fost in alta parte de lume dupa ce consumase, ca pe un drog nou, experienta, exersase pana la epuizare dansul mortii si al vietii intr-o singura clipa... acolo in fata satului care o judecase, o condamnase la "izolare"" (p.98).

De pe la jumatate, povestea incepe sa-si dezvaluie o parte din taine. Actiunea pare ca se lumineaza, incep dialoguri mai lamuritoare si aflam lucruri si fiinte mai bine pozitionate in timp si in spatiu. Se creeaza totodata si iluzia ca Dacia traia de fapt o poveste de reincarnare consecutiva, in care mostenise de la fiinta anterioara doar dansul etern. Mai mult chiar, ni se sugereaza un suflet care zace ca un abur pe deasupra tuturor lucrurilor, planand peste tot si peste toate: "Numai aburul alb si dens se ridica, plana peste ei clar si liniar, fara sa stie inca incotro era sau nu era chemat" (p.104).

Insa surprizele pe care ni le propune autoarea nu se opresc aici.

Barba si fii sai o tarasc pe Dacia afara din sat si se indreapta spre Cetate cu gandul de a scapa definitiv de ea. Drumul este anevoios parcurs. Cel mai greu este insa pentru Dacia care este nevoita sa-l parcurga ca pe drum al Golgotei, in timp ce fiii lui Barba mai ales, se dovedesc a fi neinduplecati si cruzi in hotararea lor. Este abandonata dincolo de zidul cetatii unde va fi gasita de doi strajeri. Printre oamenii cetatii i se pare ca intrezareste un chip cunoscut, avand infatisarea primului ei iubit, Sergio.

In cetate il va cunoaste pe printul-olar, pe nume TalariK, care seamana leit cu Sergio, actualul ei sot, parand insa cu mult mai bland. Noua lume in care se inchipuia Dacia acum era una care se conducea dupa legile unui stup de albine. In Cetate trebuia sa ajunga la Matca. Dar pana atunci are loc o zi de lucru intens, in atelierul printului olar, ajutandu-l sa creeze o amfora, langa care apoi cei doi se vor impreuna in mod animalic.

Matca - mama printului si stapana acelor locuri - ii cere fiului ei sa se lepede de femeia aceea deloc potrivita pentru el - viitor rege al Cetatii. Ii indica sa-si aleaga de nevasta pe una din matcile pe care le cunoscuse si posedase pana atunci, pe cea pe care o crede mai vrednica, dar sa renunte definitiv la femeia aceea blestemata din viata lui, cu chip de vrajitoare. El insa ramane vrajit de farmecul incomensurabil al dansatoarei: "Printul olar croia din lut crud alta amfora, dupa formele trupului ei de femeie" (p.127).

La ordinul Matcii, Dacia este legata in lanturi si pedepsita crunt in fata multimii de curteni si de sclavi ai Cetatii. Este supusa la grele umilinte insa, in cele din urma, semnele ceresti ii vor arata stapanii cetatii ca trebuie sa o elibereze pe nevinovata supusa. Pornind apoi un ritual bine pregatit, Matca pleaca in fruntea unor sclavi sa o duca pe Dacia sus, in varful muntelui, pentru a o sacrifica zeilor. Pedeapsa ii fusese sugerata si de faptul ca printul TalariK se imbolnavise grav, suferea enorm si nu mai putea trai fara femeia aceea.

In drum spre marele altar Dacia poarta pe cap amfora aceea construita de ea si de print, care contine o noua ofranda pentru zei, cel mai bun vin rosu, din vita salbatica, cumparat chiar de Matca pe bani grei de la Barba.

Dansatoarea insa ii vrajea in continuare pe cei din jur, insasi natura se preschimba sub farmecul dansului ei, si asta in pofida faptului ca se indrepta spre pierzanie: "Intr-un loc primitiv clar, in care ea, dansatoarea celebra, carierista, artista de Gloria Mundi... era doar un abur, nu o materie cu consistenta atomica normala" (p.132).

Sus, pe munte, se asterne gheata si frigul iar slugile vor fugi speriate la vale sa se salveze. Cele doua femei raman singure si reusesc in cele din urma sa urce si amfora cea plina de vin rosu "ca sangele bourului". Vasul se sparge insa, ca din senin, si licoarea cu care trebuia sa-i ispiteasca zeii se scurge la vale pe toate cararile muntelui acela vrajit. Tot ca din senin, cele doua femei se trezesc inapoi in Cetate, coborate nu se stie cum si pe unde. Apoi Matca se va imbuna, va capata mai multa bunavointa si nu-i va mai interzice printului sa se intalneasca cu femeia aceea rau famata, care continua sa-i farmece cu dansul ei pe cei din jur: "Dacia se trezise cu muschii din gambe zvacnind, dansand mai apoi pe acel tril, pasind in lumina proaspata cu ochii larg deschisi, cu parul ei negru crescut peste noapte pana la brau, pana la calcaie..." (p.175).

In pofida acestei rasturnari de situatie se petrece, chiar sub ochii Daciei, o impreunare bizara intre print si una din sclave. Apoi, printul si dansatoarea ratacesc prin salbaticie, urmand o lume a cailor salbatici si participand impreuna la nasterea unui manz superb pe care Dacia il va boteza Vifor. Manzul purta un corn galben in frunte si parea ca avea infatisarea unui inorog. De indata ce a vazut lumina zilei, el se va ridica pe picioarele lui si o va lua la galop, disparand in zare. Dacia se va intrista din cauza acestui abandon neasteptat, iar printul se va enerva si o va lovi crunt pana o va dobori la pamant. Ea se va scufunda intr-un somn profund. Apoi se va trezi undeva, intr-o alta lume, care i se pare a fi una reala, pentru ca ii va recunoaste la capataiul ei pe gemenii lui Barba.

Barba, atunci cand (re)apare, se va purta omeneste cu ea, tratandu-i trupul ranit, asa incat, in delirul ei, ajunge sa aprecieze: "Barba nu-i print de onoare ca TalariK, dar nu-i nici insul care sa ma lase sa mor a doua oara". Trecand prin clipe confuze, la un moment dat simte cum Barba o ia in brate si o depune in crapatura unui zid. Apoi, impreuna cu fii sai, ii oblodeste ranile, dar ii si obtureaza trupul in perete, depunand bolovani si pietre de tot felul pana ce il acopera in intregime in zid, intr-o procesiune care seamana leit cu ritualul din cunoscuta legenda a mesterului Manole care a zidit-o in peretele manastirii pe sotia sa Ana.

La scurt timp dupa aceea, Barba o dezgroapa pe Dacia din zid, scotand-o la lumina. Ea pare ca se insanatoseste dintr-odata, capata un alt chip si traieste o alta viata. Insa poarta pe fata o cicatrice hidoasa, nu mai este frumoasa, iar lumea incepe sa o ocoleasca. Va continua sa fie neindemanateca, sa nu se priceapa la nimic in afara de dans.

Spre finalul romanului itele se descurca cu repeziciune, cortina care acoperea visul cade abrupt iar realitatea se dezvaluie dura si rece. Desi scurt, capitolul final vine pe de-a-ntregul lamuritor. Dacia Diugan apare in familie, dar intr-un scaun cu rotile, ajutata din spate de sotul ei, Sergio Cantanio. Aflam, asadar, ca, intr-un accident montan, isi pierduse ambele picioare si fusese grav ranita la cap. Purta, intr-adevar, o cicatrice imensa pe fata, iar picioarele ei fermecate de dansatoare erau acum purtate de un carucior. In plus, aflam ca sotul o pazeste cu strasnicie, fiind beneficiarul asigurarii din care se capatase cu o suma uriasa.

Intr-o zi cei doi merg la un spectacol de circ. Sergio tinea scaunul cu rotile aproape de el. In timpul spectacolului este adusa in arena o trupa de cai aratosi pe care dresorul ii alerga in cerc. Printre cai Dacia il recunoaste pe manzul acela mosit la nastere de ea si de TalariK, pe care il botezase Vifor: "De la locul ei, din sala, vazuse armasarul din vis, - un cal cu coama spulberata ca o zapada" (p.233). Era acelasi inorog stiut, ceea ce ii demonstra ca nu traise deloc un vis. Puternic afectata, in pragul freneziei, ea se ridica pur si simplu din scaunul cu rotile si porneste pe propriile-i picioare printre randurile din sala, apoi pe culoar, in intentia de a ajunge in arena ca sa-si imbratiseze manzul fermecat. Instinctul ii spunea ca trebuie sa-l atinga, sa se convinga o data pentru totdeauna ca traia o realitate. Mai mult, pronuntandu-i numele, inorogul isi recunoaste stapana si ii sare in intampinare. Dacia il mangaie pe coama, spre disperarea lui Sergio caruia nu-i venea sa creada ca pierde definitiv suma aceea fabuloasa de pe urma asigurarii nepretuitelor picioare ale sotiei sale dansatoare.

Intre paginile volumului de fata se afla un flash din viata unei femei-artist. Intr-un cadru de basm, intalnim entitati distincte, insa dansul este cel care domina, infatisandu-ne arabescuri fantastice. Desi totul in jur o oropseste, eroina este permanent vie prin dansul ei incantatoriu. Dansatoarea de azi seamana cu dansatoarea de milenii, prin dans putem descifra ceea ce se petrece cu noi si, mai ales, ca viata trebuie iubita. In fond, lucrurile se reinventeaza, capata sensuri noi si ne imbogatesc sufletul: "Era piruieta "Dacia Diugan" - o figura de stil, un pas colosal pentru coregrafia planetara a secolului XX!" (p.142).

O povestire halucinanta, suficient de greu de digerat pana spre final. Spatiul este subsumat umbrelor, aflate intr-o perpetua si bizara miscare, pare lipsit de dimensiuni, suscitand fantasmagoric senzatia de prabusire in abis. Dacia ne invita la feeria dansului, iar farmecul devine intraductibil. De altfel, limbajul corpului joaca si un rol pervers, caci este supus vrajei, dar si unul nonechivoc pentru cei care au rabdare sa-i asculte pana la capat destainuirile: "...caligrafiind cu propriul trup mesaje catre oameni..." (p.176).

Alambicarea prin oniric a planurilor ideatice induce riscul ca personajele si faptele sa devina disociative. Dar descoperim cu usurinta ca, in fond, asta a fost si intentia autoarei, intrucat nu e nimic rau sa ermetizezi un pic naratiunea, ba dimpotriva, sporeste misterul si indiscretia, prin sudarea la un fir epic tulburator. In fond, avem de-a face cu o poveste tulburatoare, de un dramatism generos, ascuns insa unei perceptii imediate.

Cu siguranta, citind povestea, devii captiv in propria-ti lectura iar curiozitatea iti va merge intr-atat de departe, incat n-o mai poti abandona decat la capat.

In trenul cu care calatorea initial, eroina intalneste o vrajitoare care, intrand neinvitata in vorba, ii va ghici in cartile de tarot. Din amuzament, atunci cand este intrebata cu ce se ocupa, ea declara ca este scriitoare si-i promite ca o va avea in vedere in scrierile sale: "Tu-mi dai hrana trecatoare, eu te fac, in schimb, nemuritoare!" (p.14).

In fond, totul transpare in finalul povestirii: Dacia visa sub agonia trupului ei desfigurat in urma unui accident, Barba este doctorul care trudeste din rasputeri sa-i salveze viata, gemenii Petru si Pavel sunt, cel mai probabil, cei doi sfinti "gemeni" din icoana prinsa in peretele de deasupra capului bolnavei.

Conditia umana este pusa la grea incercare, imbinand marginea de sus a umilintei cu panta reveriei care tine parca sa se substituie individului, sa-si faca loc in fata cu orice pret. Dacia este seducatoare, fascinanta prin dansul ei sublim, venit parca din strafunduri de lume. Dar, in loc ca lumea sa ramana fascinata de forta ei vitala si de zbuciumul ei interior, dansul acesta devine mult prea obositor pentru cei prea preocupati de grijile cotidiene, care nu-si aloca timp sa descopere frumuseti nebanuite. Asa ca, seductia nu dureaza niciodata prea mult, lumea o condamna si o izoleaza de indata ce descopera lipsa de pricepere si de implicare a omului in celelalte treburi lumesti.

Dacia pare iremediabil indragostita de propria sa imagine. Ea nu se poate abtine sa-si expuna singura placere pe care o are, dansul. Naturaletea ei nativa naste dorinta de a pluti mereu la suprafata, dar cu apasarea brutala a eliberarii dintr-un legamant. Fiind beneficiara unor gratii structurale, dar si posesoarea ideala a unor naivitati si impasibilitati patologice, ea nu stie sa se comporte cu lumea reala si nici sa-i respinga tentatiile. La toate aceastea, contrapune doar frumusetea si dansul: "Ea avea ten alb, ochi albastri si plete negre ce-i cresteau vizibil pana ii acoperira umerii, sira spinarii, coapsele, genunchii, trecandu-i de calcaie" (p.236), care se dovedesc a fi prea putin pentru a contracara raul.

Prin comportamentul brutal si represiv indreptat impotriva celor firavi si lipsiti de aparare, personajele masculine din carte par de-a dreptul a fi brute, si nu oameni. De-a lungul cartii descoperim personalitati ba egoiste, ba lipsite de sensbilitate si compasiune, de regula barbati cu sufletul schimonosit, lipsiti de maniere si de educatie aleasa, cu mintea intunecata de dorinta obsesiva de a se impune, de a-si demonstra superioritatea si autoritatea asupra firilor mai slabe.

Judecand dupa titlu si facand corelatia cu subiectul pasionant al cartii, am putea gandi ca oamenii, printr-o lupta fantastica cu visul, par a-si gasi sensul propriei existente abia cand se elibereaza din vis, cand acesta se disipeaza si dispare in neant.

            Romanul este scris intr-o maniera in care nu intalnim aproape deloc metafore complicate, nici subtilitati pretentioase sau premise filosofice profunde. Textul in sine contine un control al scrisului asumat de autoare. Scrierea este inbracata intr-un stil simplu si agreabil, cu o frazare limpede la nivel textual, dand senzatia ca poarta o singura topica, de regula una lunga, ici, colo cu adaosuri de intarire, in care sunt scoase in evidenta atat expresivitatea artistica cat si puritatea limbajului. Aproape fiecarei fraze i se acorda rang de paragraf, pana si dialogurile suporta astfel de consecinte.

O carte vorbeste si singura. Paginile ei oglindesc, surprinzator de exact, satisfactia finala. Eu m-am ridicat in picioare doar ca sa marturisesc despre un har inconfundabil.

Petre Rau despre Melania Cuc - "Femeie in fata lui Dumnezeu", Editura Eikon, Cluj-Napoca.