Adevarul umbla cu capul spart.          -          Adevarul invinge orice.          -          Cine spune adevarul nu poate sa multumeasca pe toata lumea.
Cultura-Arta Joi 30 Mai 2024 - 14587
SCRISUL CA JERTFA DE SINE SI ELIBERARE DE UMBRE.

 Melania Cuc, Iisus din podul bisericii, Cartea din scrisori, Editura Limes, Cluj-Napoc. Pentru Melania Cuc, « punctul in infinitul devalmasiei ideilor » - este echivalentul Cuvantului de inceput din Geneza 1,1 care nu putea veni decat de la Dumnezeu. Si « Nasterea de Carte » -in  explicatia autoarei care deschide volumul, este aidoma unei creatii divine, adica prefacere din punct si linie in semn grafic, intr-un sistem de semnalizare, care depasea vorbirea si trecea din adancurile mintii in abisul cunoasterii omenesti, cea mai mare revolutie posibila. Nasterea Cuvantului ca o tasnitura de izvor limpede care se revarsa printre stanci pana-n valea de lacrimi unde locuiesc oamenii. Cuvantul de la Inceput care « era la Dumnezeu », Dumnezeu fiind Cuvantul, de la nastere si pana la Cuvantul din Urma care tot spre Dumnezeu se indreapta. Intre aceste repere primordiale, omul, sfasiat pe crucea de carne, isi da proba propriei marturisiri de credinta in fiecare clipa a existentei.

          De unde putea porni Cuvantul decat de la Bunavestire ? Cati au fost acei care l-au binevestit, imparati, regi si proroci, apostoli si ucenici, preoti ai Legii, leviti si simpli credinciosi practicanti care respectau Decalogul  si principalele Prescriptii din Deuteronom si Levitic ?

          Cartea Melaniei Cuc este o spovedanie, asa cum  marturiseste. Dar de la ideile preexistente in minte pana la materializarea lor, in procesul creatiei, prelucrate si trecute prin filtrul sensibilitatii autoarei, cuvintele au imbracat hainele specifice unei opere literare.

          A existat un timp de germinare, apoi un timp de incoltire, altul de crestere, unul de inflorire si cel din urma de rodire, de maturizare. Astfel, s-a ajuns la timpul culesului-intelesului.  Fructul s-a dovedit mustos si ispititor, dulce si hranitor, asa ca unii au dat fuga sa-l culeaga.

          Dar parabola cu crengile care se inaltau tot mai sus, astfel ca furii sa nu ajunga, s-a dovedit adevarata. Dar, la vreme potrivita,  pomul creatiei si-a aplecat smerit crengile pentru ca trecatorii sa poata gusta si sa simta aroma fructelor coapte. Cu o conditie insa : trebuie sa fie de buna credinta.

          Melania Cuc s-a dovedit o agricultoare destul de  ravnica. Ea a trudit in propriul ogor pentru ca buruienile sa nu napadeasca si sa strice culturile. Cand i s-a parut ca totul e gata, si-a poftit prietenii la ospat. Ospatul cuvintelor, cel mai satios dintre toate.

          Iata si confesiunea autoarei : « Am scris aproape "terapeutic", ca sa ma conving ca stiu sa respir, sa vad si  sa aud cum creste iar coltul ierbii, asta numai dupa ce voi fi  parjolit niscaiva amintiri. Nu am scris despre mine ca individ; am scris doar despre cei multi, descendenti ce vin intr-un plan perfect peste cei ce i-au precedat in nemurire. Ei au vorbit, mi-au soptit… intorsi prin spatiu si timp, facandu-mi conjunctura astrala  in radacini. Asa ca,  nu sunt foarte sigura daca eu am scris cartea asta sau ea m-a scris pe mine, alegandu-ma dintre cei multi anume  ca sa preiau si  sa duc mesajul din vechime ».

          De la particular la general, acesta este sensul spiralei care se indreapta spre ceruri, la Melania Cuc. De la parte la intreg si de la individ - ca si caz particular, la societate, in general, in chip emblematic.

          Autoarea mai spune ca nu i-a fost deloc usor, ca a trebuit sa efectueze operatii pe viu, sa atinga chiar, punctul nevralgic al propriului sistem

biologic in comuniune directa cu sistemul cosmic, cu rotirea astrilor, « asa cum in geneza se alege din haos nucleul », spune ea.

          Marturisesc cu mainile asezate in genunchi, ca mi-am propus, la reprosurile unora dintre cititori, sa-mi concentrez reflectiile asupra unei lucrari, in cat mai putine randuri. Dar, deindata ce deschid usa unei carti si pasesc cu evlavie-n ea, textul ma fura, ma asupreste, ma goneste din urma, obligandu-ma sa ma supun. Astfel ca, ma las in voia lecturii si nu fac decat sa consemnez ceea ce simt. La fel s-a intamplat si de asta data. In fata unei istorii de o asemenea factura, trebuie sa pleci fruntea si sa te lasi binecuvantat de cuvinte, din teama, parca superstitioasa de a nu pierde ceva extrem de pretios, pe care nu l-ai mai putea gasi niciodata. Aceasta este impresia asupra scrierilor Melaniei Cuc, fie ca sunt in versuri, eseistica, publicistica sau epice. De fiecare data, gasesti in ele ascuns, ca o piatra rara, INEFABILUL. ACEL CEVA PLAPAND, INARIPAT SI SACRU. Sa lasam, asadar, inefabilul sa vorbeasca.

          Intri-n povestea Melaniei Cuc, dupa ce, in prealabil, ti-ai sters sandalele de praf si ti-ai spalat indelung mainile. De ce ? Pentru a nu speria spiritele ascunse, atunci cand atingi cu buricele degetelor filele pe care se astern marunt, furnicile cuvintelor. Si ca sa nu calci cumva in picioare vreo sintagma, vreo metafora, vreo alta figura de stil asezata cu grija ca un desen filigranat in covor, care inchipuie o poveste.

          Punctul de plecare despre care Melania Cuc vorbeste este Scrisoarea lui Marquez expediata Planetei (marturisesc ca nu mi-ar fi trecut nicicind prin minte asa ceva), pe care autoarea a trimis-o Maestrului. Un Maestru virtual, cineva cu care poti sa te sfatuiesti, chiar in crucea noptii, fara ca sa i se para bizar. Nici nu are importanta daca Maestrul este un personaj fictiv, un pretext pentru confesiuni sau e un prieten de departe.

          De fapt, toata intamplarea are drept fundament o problema a filozofiei pe care, mii de maestri si discipoli s-au trudit s-o rezolve si nu au ajuns la nici un rezultat, desi au avut pareri, fiecare : e vorba de existenta mortii.

« Am inteles ca durerea scapase sau  se zbatea sa iasa. Moartea era mult mai altminteri decat imi impusesem sa o vad eu, filtrand-o prin naframa de protectie cu care-mi legasem ochii. Maestrul a dat tonul. Restul este poveste".

Iar la sfarsit, prozatoarea a putut spune despre propriul laborator de creatie: "Mie nu-mi raman decat amintirea bucuriei, frisonul aproape cosmic pe sira spinarii urcand, ajungand in creierul mic si indemnandu-ma: Scrie! »

Melania Cuc are darul extraordinar de a se transpune in asemenea masura incat, pe masura scrierii, ea traieste vietile personajelor, le vede, comunica adeseori cu acestia si imprumuta din starile lor. Cati scriitori se pot lauda cu aceasta performanta ? Este ca atunci cand un actor genial intra perfect in pielea personajului si-i traieste viata, astfel incat, aproape  nu mai stie cine este. Personajul devoreaza actorul si chiar autorul,  iar in aceasta ipostaza, se poate spune ca opera isi confisca autorul.

Proza Melaniei Cuc este in intregimea ei, o epifanie. O revelatie scrisa sub dicteu. Cu acuratetea detaliului, autoarea descrie situatii si intamplari pe care ea « le vede » aievea. Si aici, subliniem inca o data capacitatea scriitoarei de a fuziona realul cu imaginarul, ca-n starea de semi-trezie.

O carte din scrisori. Procedeul nu e necunoscut, s-au vazut romane epistolare care recompun intrigi si actiuni cat se poate de veridice, mai ales ca tot ce se relateaza in scrisori nu e de domeniul fanteziei. Sustinuta de un ritm interior, care din scrisori este rezultatul unui travaliu care a tinut 11 zile si tot atatea nopti pana la nastere.

« Am scris ca-n febra mare, spune autoarea,  lovind pagina  sau  abia atingand-o cu litere sarite, smintite si cu semne de punctuatie puse alandala...

          Acum,  m-am oprit cat sa vad pe viu cum ies urzicile in brazda. Sa simt ce se mai intampla in lume ».

          Pe « raftul dintre minte si inima » - cartea Melaniei Cuc si-a gasit un loc favorabil, in lumina cea mai potrivita, apta de a o pune in valoare in toata splendoarea si insemnatatea ei. Pe Muntele sfant al inchipuirii, Kogaionul autoarei, cartea s-a inaltat, dupa « zile de chin sublim, ca de facere ».

          Este o marturisire tulburatoare despre actul creatiei. Cu atat mai importanta cu cat reflecta cu fidelitate intreaga capacitatea narativa a scriitoarei.

          Este un dialog fascinant, acela dintre Maestru si discipola, pornind de la Scrisoarea trimisa  catre Nimeni, « o scrisoare soptita ca o cainta ». Un fel de epitaf, despre Moarte.

           Omul, « haituit de ireparabil » asa cum scrie Maestrul, trebuie sa poarte gandul mortii cu sine, toata viata. Cu ideea aceasta, nu va putea sa se obisnuiasca  niciodata, nici macar in clipa teribila din urma. Nici daca ar fi dus o viata ireprosabila.

          Zeci de intrebari firesti, se isca in minte, dar nu gasesc raspunsul, uneori nici in ultima clipa. Un joc perfid de-a ascunselea.

« unde este adevarata mantuire? Unde voi fugi din noaptea ce vine…" - il intreaba  ucenica pe Maestru, marturisindu-i angoasa, starile de anxietate produse de teama aceasta atavica. Personajele plasmuite de ea dau buzna pe masa de scris, la fel cum scriitorului Dumitru Toma ii dau buzna in casa, in povestea "Trei zile anapoda",  toate personajele din basmele create de-a  lungul timpului, balauri, vrajitoare, fiinte fabuloase pe care imaginatia autorului le-a zamislit pentru fetita lui.

Trei zile stau personajele pana se hotarasc sa se retraga din nou intre copertele cartilor, timp in care se petrec cele mai nastrusnice lucruri.

Ca opera prinde viata s-a mai vazut si-n "Pygmalion" a lui George Bernard Show, unde statuia sculptata se anima.

Nu intamplator, in ziua Buneivestiri, pentru personajul feminin, "s-a deschis o usa mai altminteri, spre cosmosul pe care-l simt aproape lumesc, ba pe dinauntrul  inimii sperioase, ba pe sub meningea ca un pergament de sfaramicioasa, subtire incat mintea  mea, in ea, abia se mai tine".

Cartea se desfasoara gradual, pe mai multe trepte de cunoastere, as zice, initiatica.  Femeii i se deschide o usa spre cunoastere, spre spiritualitate, ea  primeste "un semn" pe care-l astepta in subconstient.

Femeia invata "pe viu" ce este moartea, reinviind. Si aceasta experienta-limita ii rastoarna cu totul viata, deschizandu-i ochii spre ceea ce are de facut. O plutire in afara materiei, o dez-locuire. Glisarea perfecta a fictiunii pe realitate. Dupa care va scrie o carte "cu sufletul personal suprapus peste sufletul paginii, asa ca o sugativa imbibata in cerneala din boabe de bozie ».

Ceea ce face Melania Cuc aici este un fel de exorcizare, de eliberare si despovarare de invelisul superficial si de inaltare pe caile celeste cat mai aproape de existenta adevarata. Dar tot acest catharsis necesita jerfta. Cine nu e capabil sa jertfeasca, nu va ajunge in comuniune perfecta cu Acela care s-a jertfit pentru toti. Acceptarea jertfei este conditia obligatorie, apanajul mantuirii proprii. Femeia se spala ca la o sfanta ablutiune cu cenusa ramasa dupa arderea ramurilor de finic din Duminica Floriilor.  Melania Cuc spune : « Nu am lucururi extraordinare de spus lumii. Eu sunt doar unul dintre cei flamanziti de detoate si mai marunta decat neghina, decat graurii tineri navalind - rai, contagiosi, smulgand din fructul ratiunii cu floare cu tot, ciugulind nectarul chiar din palma dusmanului. Hrana mea de baza sunt Cuvintele, pentru ele pornesc in cruciade jurand, ranind, julind, rontaind, plangand, triumfand... Scuip samburii marului cules din Pomului cunoasterii, despre care nu vreau sa stiu ca este pe cale de disparitie, ca si gradina din Paradis ».  Si cand spune aceste cuvinte, tocmai atunci  scoate la lumina lucruri extraordinare. Din omul aparent obisnuit, capata o forta nebanuita: forta de a creea din cuvinte o lume. Marturisirile ei despre nevointa de a scrie - sunt framantarile reale cu care se confrunta cei care scriu:temerile, umbrele, indoiala, nesiguranta ca gandurile lor vor prinde viata si se vor preface in cuvinte fermecate sau care sa farmece lumea. Sunt leacuri de tamaduit, de fermecat, iarba de fiare menite sa deschida usile ferecate, portile zavorate, sa darame zidurile potrivnice.

« Candva declaram ca sunt bolnava de Neliniste. Ca nu am loc, parca nu mi s-a dat radacina pivotanta, doar ate, fire destramate in solul sarac de la suprafata. Acum spun: sunt ca Iisus din podul bisericii! »

Intre smerenia constienta de nevrednicia de a atinge astfel de subiecte si datoria morala de a transmite lumii ce are de spus, Melania Cuc alege cea de a doua varianta. Isus al ei se afla chiar in podul unei biserici transilvanene, cu giulgiul pe fata strivita de acoperis, asteptand ca ea sa-l scoata la lumina, asa cum ierarhii scot moastele Sfintei Cuvioase Parascheva de ziua ei, in curte, la Iasi, pentru pelerinii veniti sa se inchine la ele si sa le venereze.

Gandurile ei aluneca pe idee ca pe gheata artificiala a luciditatii si amintirile se isca una din alta precum florile din boboci : una se faneaza, alta imediat ii ia locul. Intoarsa in timp are o revelatie menita sa o uimeasca : cautand in podul bisericii din satul ei, printre mormane de lumanari arse si tiparituri cu palimpsest, mancate de ciuperci si mucegaiuri, isi afla certificatul de botez, printre alte acte de-ale familiei. Carti rare le stateau vecine acestor acte familiale. Printre ele, o Evanghelie daruita bisericii din sat de catre strabunicii ei. Sentimentul pe care-l traieste aici este unul de regasire a sinelui, a radacinilor sale stravechi greco-catolice.

« Mi se parea a fi o crestina condamnata la rug fara vina, o fiinta care supravietuise ghilotinei izolanduse-n turn, nu tipand, rugandu-se-ndelung... Nu stiu, nici nu spun ca Sfanta Evanghelie ma asteptase tocmai pe mine ca s-o sterg de panza paianjenilor, s-o intregesc in file si s-o asez din nou sub icoana cum se cuvine. Nu stiam atunci, nu stiu nici acum daca era de bine sau era de rau ceea ce faceam  eu, acolo, singura in toata biserica, cotrobaind ca un testamentar legal in lada de zestre a bunicii ucise de singuratate ».

Cine ii furase trecutul pana atunci? Cine dorise ca ea sa nu-si afle obarsiile ?

Cu aceasta comoara la piept, donata de strabuni, Evanghelia ce-i costase pe vremea Imparatului, « pretul unei perechi de boi plus trei maji de nutreturi » coborand pe scara toate treptele deodata.

Revenind in podul bisericii are din nou revelatia prezentei lui Iisus. Momentul e atat de bine zugravit incat iti taie respiratia : « Am urcat fara sa ma misc, am urcat mai intai cu gandul apoi cu pasul foarte mic toate treptele inguste, insurubate in chingi de stejar vechi, spre cer, spre clopotnita... Am vazut sicriul intreg. Nu. Am vazut de-a dreptul chipul Lui, mai intai.

 Iisus mi se aratase mie, uneia nu prea credincioase din fire! Imi cerea fara gesturi sau glas sa-l scot dintre paianjeni si sa-l marturisesc de acum incolo la orice pas ».

Este chipul ramas din copilarie al Mantuitorului, turnat in ipsos si vopsit in culori - acum sterse - dar e atat de real incat ii redesteapta credinta. Un lucru era clar : Iisus o asteptase pe femeie in podul bisericii, sa-l scoata din nou in tainitele acelea si din colbul cazut peste tot, din nou in Lumina.

Un tablou fascinant, o intamplare cu urmari adanci in constiinta, un fel de cutremur al firii si trezire ca dintr-un somn adanc din care te scoli buimacit, cu ochii impacliti, iar dintr-o data ti se ridica panza, solzii de pe ochi, precum lui Saul in casa lui Anania.

Senzatia este cea de evadare din regn, de entropie, de curgere in alta dimensiune. Si intamplarea, cu rol de criza morala, nu avea sa ramana fara urmari, asa cum avea sa marturiseasca intr-o noua epistola : « Isus batut in cuie de cositor » : "continui  sa merg ca ologul intre doua carje: fictiunea si realitatea; prima ma trage in stanga, a doua in dreapta; intre noi, limes ramane doar santul".

Dintr-o firida a sufletului, in podul bisericii interioare, Iisus asteapta mereu pe cineva sa-l marturiseasca. Unii inteleg, altii amana, cumpanesc inca.

Si iata ca intrevederile cu Iisus din podul bisericii au devenit pentru femeia care scrie epistole, intalniri de dragoste neconditionata.

Scrierea este de fina introspectie psihologica, dar si spirituala, in aceeasi masura. Figura bunicului Simion care facuse  razboiul in Galitia si Tirol,se desprinde ca dintr-o icoana invaluita in propria aura. Cel care-i povestea nepoatei despre complexul lui Oedip. Figura emblematica pentru taranul roman, dascalit la Scoala vietii, a razboiului, a pamantului si a familiei. Iata un portret care ilustreaza magistral arta narativa a Melaniei Cuc.

« Pentru bunicul nu existau timp sau spatii fara destinatie precisa, nici filozofie pe care sa nu o inteleaga macar "o tara",. El venea de undeva din toate si cred ca de aceea se intelegea cu noi, cu fiecare, fie ca eram copii sau oameni in etate.

Cunostea secretele solomonarilor, patrarele Lunii, ne vorbea despre taramuri nelucrate si altele inglodate in pacate de moarte, ne vorbea fara spaima si fara infumurare, cu convingerea ca noi am fost aici din mereu si vom stapani intodeauna pamantul acesta. Ilustra, fluierand sau doinind, momentele  peste care prefera sa treaca cu talc; umbla lin sau tropotind prin casa, dupa cum i se pareau a fi mesenii si evenimentele, cu importanta.

Vorbea de Dumnezeu insusi ca si cum  s-ar fi referit la o ruda de sange, sau la catanele in sumane, romanii cu care facuse  cei sapte ani de  oaste craiasca la curtea  Austro-Ungara.

Se simtea, era liber si sigur pe toate cele ale Lumii vazute dar mai ales nevazute. Gasea solutii in situatii limita, da sfaturi potrivite de credeam  ca fara el  nu ar fi putut convietui in buna vecinatate atatea natii cate erau adunate cu casele, palant in palant, pe ulita noastra.

Cand povestea despre Oedip, venele de la gat i se umflau de indarjirea cu care  tinea in echilibru imaginar cele doua tasuri de aur ale  balantei dreptatii.

 Avea degete puternice, de taran, dar noduroase, deformate de munca grea si de reumatisme. Ele, degetele sale, nu tremurau nici cand spargeau piatra in cariera din deal, nici cand tineau cu maretie regeasca cantarul cu pacatul Iocastei! ».

O oarecare unda nostalgica de umor plin de duiosie insoteste frazele autoarei, fara sa-l caute cu tot dinadinsul. El vine firesc, asa cum urca apa freatica prin crapaturile sinelui. Prezenta crucifixului in casa parintilor, martor al tuturor intamplarilor, fie nasteri, fie botezuri, fie morti, fie pacate, este plina de ingaduinta omeneasca. El trece cu vederea totul si…iarta.

O reprezentare iconografica, pe o foaie de tabla zincata, batuta in cuie cositorite, inchipuindu-l pe Iisus al casei parintesti si al copilariei,  care-i vorbea copilei si mai ales, era intelegator, mai presus de firea umana, cu toate slabiciunile si infidelitatile ei. Iisus ii vorbea, "pe intelesul inimii", in adevarate locutiuni interioare, scriitoarea avand convingerea ca numai El o poate asculta si intelege perfect. Si cine altul decat El, ii intelege pe oameni? Evocarea este tulburatoare, nu numai pentru cea care a scris-o, dar si pentru cei care citesc:

"Seara, in lumina lampii cu petrol, El, Isus al nostru, nu doar mi se parea mie, dar era cu adevarat un barbat sfasiietor de frumos.

 Bunica facea lampa mai mica, sa-i umbreasca intrucatva spinii coroanei, si asa, in camasa ei lunga si alba, sta minute in sir dinaintea Lui, rugandu-se pe rozariu, un sirag de bobite de mirt adus de  episcopul nostru de la Roma. Bunica se ruga fara cuvinte, cu ochii inchisi, asa cum face privighetoarea cand moare de vraja si boala in propriul ei cante. Bunicul, in schimb,  se ruga zgomotos, in timp ce isi lepada camasa de lucru, isi ascutea briciul si se radea dinaintea oglinzii. Nu-L lauda pentru te miri ce, dar ii spunea ce si cum mai era dincolo de cei patru pereti  mereu dati in var proaspat si alb, dintre care Iisus cel nituit in cositor nu iesea decat cu ocazia celor doua mari primeniri din an, de Craciun si de Sfintele Pasti. 

In genunchi, ochi in ochi cu El, eu ii recitam rugaciunea rapid, ca purtata de un mecanism tamp care tacane fara sa-si bata capul pentru ce a fost inventat de fapt. Apoi, impacata, fericita aproape, adormeam cu "Krestianka"  in brate, singura revista cu fotografii colorate din tot satul, pe care postasul ne-o aducea gratuit, cred,  acasa ».

Structurata gradual in capitole care-l au in centru pe Iisus, cunoscut de autoare in diversele sale ipostaze : Iisus din podul bisericii, Iisus batut in cuie de cositor, Iisus ding radina Sfintei Sofii, Iisus care nu a ajuns niciodata pe cruce, Mireasa pentru Iisus, Icoane pe sticla, Fratele meu adolescentul, Sus, intre Iisus si o pasare a furtunii, Isus al meu si gusterul din vis, Iisus de pe pat de spital, Iisus de la Dunare, lucrarea de fata  reprezinta tot atatea trepte ale spiritualitatii si ale credintei autoarei dar si forme exterioare ori launtrice ale credintei.

Toate aceste ipostazieri ale credintei, sunt  dulci pretexte peste lacrimile amintirilor  care se incapataneaza sa-i dea ghes prin  colturile genelor. Autoarea trece in revista, ca intr-un film derulat cu incetinitorul, momentele cruciale ale existentei sale, drapate in falduri de matase peste binefacerile scrisului, paliativ si panaceu pentru starile de angoasa, boala, tulburare si confuzie : « Stiati ca scrisul ca stare este mult mai eficient si mult mai ieftin decat aspirina? Pe incercate. Nu-i acid, deci nici coroziv, si face minuni la muscatura de sarpe, tine somnul in frau de matasa,  alunga moliile uratului din suflet si casa, da certificat de germinatie de 100% ideilor nastrusnice. Mai are de experimentat doar reactia adversa pe cobaiul din cusca pe care scrie:  Singuratate ».

Scrierea are consistenta, miez, este suculenta, bine intocmita, relaxanta, reflexiva, armonioasa, bogata in imagini si ilustratii aproape sonore si cu o portretistica remarcabila, unde se simte penelul artistei. De la pana la penel, nu este mare distanta. Uneori se si pot confunda, daca posedam aceleasi mijloace de expresie artistica. Adica evocari, amintiri, relatari ale unui trecut care nu vrea sa dispara din memorie, ci trebuie fixat, fie si pe panza ori pe sticla, cu vopsele tempera ori cu acuarele. Ca sa nu mai vorbim de cerneala. Pe starea cea mai propice a poetilor: nelinistea, amintirile se pot imprima ca pe Giulgiul cel sfant din Torino care a pastrat Fata Mantuitorului.

« Acolo, intre Bosfor si Dardanele, sub cupola prea larga ca sa poata fi cuprinsa toata odata cu bratele mele de mama, ma astepta, de la anul 537 fix, Iisus al Ortodoxiei, El, cel bland si chibzuit, batut in cuie prin cotca inegala de faianta mai neteda ca obrazul ingerului care nici pana astazi nu a aflat ca oamenii stiu de-i baiat ori fata.

De ce stilul meu se incapataneaza sa se  drapeze in metafora?  Uite ca nu mai scriu ca aseara, ca alaltaseara desi mi-am jurat sa fiu o simpla papiota de ata cazuta din poala  dantelaresei ce chiar fecioria isi croseteaza ».

Marturisesc ca n-am reusit sa-L vad pe Iisus in toate bisericile vizitate, de toate riturile, in atatea ipostaze, asa cum l-a vizualizat Melania Cuc. Pentru ea, Iisus a devenit o Persoana extrem de familiara, un prieten drag la care te intorci mereu pentru a-L parasi imediat dupa aceea, chiar daca nu de tot, pastrandu-i pe retina ultima imagine. Modul de raportare personal la Iisus este magistral redat. Sigur ca fiecare om are un Iisus al sau, dar El poate fi imaginea stereotipa din iconografie sau reprezentarile sculpturale, tridimensionale, fara nimic adaugat. Prin aceasta scriere, mi-am imbogatit considerabil imaginea mea despre Iisus, Dumnezeu si om in aceeasi ipostaza celest-pamanteasca.

Iata cum il vede Melania Cuc intr-una din aceste ipostaze, in Geamia Sfanta Sofia :  

 « Intre doua tarmuri care parca sunt si nu sunt pe acest pamant, acolo l-am revazut pe Iisus nerastignit. Nu era copilul in ieslea cu fan, nu era adolescentul alungand camatarii si fariseii din Templul divin. Nu era nici in umbra de cununa de spini, nici in camasa zdrentuia suind pe Golgota…

Era Om in floarea din pomul vietii, asa cum ii sade bine unei icoane  sa impodobeasca in biserici, peretii. Avea straie batute-n culoare imparateasca, numai ca… purpura-i curgea ca sangele in valuri, pe sub coaja tencuielii  in care il tinusera prizonier pe viata toti ienicerii.

L-am recuoscut de cum L-am vazut dupa ochii amandoi si spranceana un pic incruntata, dupa cuvantul din gura si, mai ales, dupa Dreapta cu care-mi facea semn sa trag mai aproape de El, spre zid si… sa-I cant "Leru-i ler, flori de gutui", asa ca in Tara la noi. Nu, nu sa-L plang cum aveam intruna in gand ».

Eu cred ca, pentru a-L vedea pe Iisus, iti trebuie ochi de privit. Pentru a-L auzi, iti trebuie urechi de auzit. Iar pentru a-L simti, iti trebuie inima de iubit. Si-ti mai trebuie si niscai puteri supranaturale: « Am intrat in altar, am alunecat direct prin perete, odata cu umbra din ea..." Fiecare din noi avem o perceptie proprie asupra Divinitatii si reprezentarilor ei.

Si daca, in Bisericuta din San Damiano, Saracutului din Assisi i-a vorbit Iisus crucificat, insufletit deodata, rugandu-l pe Francisc sa-i repare casa care era numai ruina, acesta a luat imediat act de rugamintea Crucificatului si a inceput a strange pietre si caramizi de la concitadini pentru a repara toate bisericile din imprejurimi. Dar Iisus de la San Damiano vorbea despre o altfel de Biserica, si aceasta cazuta-n ruina: biserica sufleteasca. Francisc n-a sovait si a purces la restaurarea bisericilor sufletesti, dand nastere celui mai raspandit Ordin calugaresc din lume: Ordinul Franciscan, cu cele trei ramuri: pentru fratiori si preoti, pentru calugarite si pentru persoane laice.

Iata cum o imagine iti poate vorbi si schimba viata radical.

Uneori Il vezi, insa nu-L recunosti, sau, mai trist, NU TE RECUNOASTE, asa cum s-a intamplat cu Iisus din Geamia Sf. Sofia. Si atunci, cuvintele, intrebarile devin de prisos:

"M-am oprit cu dintii in miezul cuvantului tocmai la timp  pentru a cumpara de la pustiul cu fes visiniu cateva acadele, fistic si susan de mai an.

In jurul nostru, brau de feline parsive, ochii ferestrelor se opinteau, trudeau sa translateze lumina zilei prin miezul de sticla veche si grea ca seul de  batal ». Melania Cuc isi poarta Iisusul personal pretutindeni in lume si El o insoteste indragostit si  mai supus ca niciodata.

Trebuie sa precizez ca Melania Cuc este un magistru in arta metaforica. Poate ca nicaieri n-am intalnit o mai mare afluenta de imagini, comparatii, tot felul de sintagme si figuri de stil cunoscute si inventate care dau parfumul exotic ori neaos al scrierii mustoase, vanoase si in acelasi timp, serafice, acoperite de voaluri care mai mult arata decat ascund, un trup de o frumusete stranie, la fel ca vesmintele orientale.

« In timp ce in tara mea hiperboreala se zvonise bine de iarna, in gradina Sfintei Sofia doi mandarini padureti isi ofereau pe gratis fructele apetisente, asa, ca pe niste mahmudele de aur atarnate  peste sanii unei tiganci ce-si hraneste, in chiar buricul  pietei, copilul, cu lapte.

 Stoluri de pescarusi se roteau dupa ac de ceasornic peste Cornul de Aur; erau urmasii urmasilor pescarusilor care au tipat sigur, vazand caii, harnasementele cailor, armele ienicerilor spintecand, navalind, cucerind Constantinopolul pe care Iisus trebuie ca L-a iubit chiar mai dinainte de-a fi fost rastignit ».

            Desigur ca Maestrul poate fi si un personaj inchipuit care slujeste drept pretext plauzibil acestor marturisiri nocturne. Scormonind prin amintiri ca printr-o fantana adanca, autoarea se vede clar : ea este « aratarea », epifania, aflata la diversele varste dupa pofta inchipuirii : ba copil de scoala, de mana cu mama emotionata, ba la varsta minunilor in care tot ea se afla tontoroi - in centrul povestii, « asteptand gata topita printul frumos, ascuns in pielea Broscoiului » .

           Oamenii locului au o mandrie aparte si vor ca Iisus al lor, tocmit la un mester fierar din localitate sau de peste deal, sa fie, nici mai mult, nici mai putin decat : « barbat  fain ca  mine si… ca dumneata ».

         « Asa se ruga tata de tinchigiu, un evreu sadea, care tacea si-l  croia pe Iisus dupa chipul si asemanarea sa. Masura, il decupa de  la crestet pana la barbie, de la umeri spre locul de batut  cuie. Ii facea mainile si picioarele, fata cu mustata si barba roscovana, frumoasa si creata, asa cum vazuse el ca le placea cel mai tare romanasilor  care se inchinau la icoane.

      Cum era mult de trudit la un Crist,  am plecat din atelierul de fier, am  pierdut ziua prin targul de vite, prin cel de bucate, pe la  setrele sasoaicelor cu turta dulce de sa-ti tot lase gura apa si limonada facuta in casa. (…) Tata a platit cinstit, a multumit si a impachetat intr-o foaie de ziar national pe Iisus al nostru cel din tabla zincata si pictat in vopsea si lac de la picioare la cap ».

         Poate ca proza Melaniei Cuc este atat de cuceritoare pentru ca ea se implica in poveste cu atata ardoare ca si cand ar fi din nou acolo. E si aceasta o cale de reintoarcere. Si mai trebuie subliniat ceva: sinceritatea care pentru autoare este absolut obligatorie. Melania Cuc nu concepe sa minta in scriere, nu mistifica nimic, asterne totul, asa cum a fost. Pentru arta sa narativa, sinceritatea este esentiala.

      "Am scris pana aici  dintr-o respiratie, fara cea mai mica minciuna, poate un pic cam irationala, ca o rata care  invata sa inoate corect abia in oala de ciorba. Simt un nod in gat, dar simt, VREAU sa depasesc situatia!!! Rezist.

     Rugati-va pentru curajul de-a spune ce nu am spus  pana-ntr-o vreme decat ingerilor si asta doar daca am fost convinsa ca nu ma aude nimeni pe lume ».

     Felul cum stiu taranii sa primeasca moartea m-a uimit intotdeauna. Fara vaicareli, fara grimase. O respirare, atat. Un suflu care se stinge. Cu seninatatea celui care-L iubeste pe Iisus si stie ca-L va intalni in clipa suprema. Taranul ii spune fiicei sale, cu oarecare grija paterna si cu umor vanos si plin de seva, din vita lui Marin Preda: « Mor, dar nu te teme, eu n-am sa fiu strigoi niciodata ».  De unde avea putere sa-i incurajeze pe ceilalti ? De la Duhul Sfant, bineinteles. De la Iisusul de tinichea vopsit

cu vopsele de pravalie de fierarul satului, cel care zacea cu trup imputinat din tabla zincata,  pe sifonier printre ramurele de tei uscat. 

            O clipa de iluminare cat un veac. Momentul este redat magistral de autoare :

«  Atunci a bubuit si s-a deshis Cerul la propriu. L-am vazut cu ochii mei albastri si fara strop de lacrimi ca pe un fulger. Cainele trezit din somn  a prins sa latre salbatic, gainile sa cotcodaceasca si porcii sa guite  in cotete… Nu e o metafora.  Iarba din jur crestea galopant si dintr-odata tindea sa ne acopere precum cade un giulgiu de otava in brazda. Nici nu mai era nevoie de bani pentru gropari, nici de cazma pentru groapa. Apa in fantana fierbea, se zbatea sa iasa in galeata, de care… nu am aflat niciodata cine si cum lipise o lumanare galbena si impletita ca sarpele fraged. Un fulger mic cat chibritul  se iti imediat din nimic. Lumina tatei era gata. Ardeam cu ea si ma topeam, intram odata cu tata-n pamant… 

Murise aproape zambind. Omul care se infricosase  o Viata de Moarte era gata impacat  cu toti si cu toate. A plecat in Cer printr-o respiratie, intr-un abur aproape palpabil si frunzele marului se clatinara intruna in ziua aceea, apoi… toate cele  trei zile de priveghi s-au scurs ca si cum ar fi trecut prin curtea noastra furtuna.

Sufletul tatei a plecat in Cer cu Iisus al nostru cu tot. Din ziua aceea nu i-am mai vazut pe nici unul dintre ei, oricat i-am cautat in albumele de familie, in vis, prin vecini, peste Carpati, peste Ocean chiar ».

Insasi autoarea are o parere proprie, (si e firesc), despre moarte :

« Vorbesc despre moarte ca despre un sat condus de o umbra natanga. Cand scriu nu mi-e frica de destaraciune, de crima, de  biciuire… numai de iubire nu mi-e bine a zice si… pamantul se cutremura sub picioarele mesei, ies munti noi in locul celor vechi de pe harta. (…)

Privesc moartea in ochi si nu imi este frica pentru ca ea, Moartea,  s-a nascut, a crescut si imbatraneste odata cu mine, cu aceeasi apa, cu aceeasi paine. Soarta-i in mine pe farame si asta o simt asa cum simt taranii furtuna itita din copitele centaurilor  lu’ Santilie ».

Tarani care au bine intiparite in sufletul mintii, rosturile firii.Stiau

fiecaruia, locul si rostul lui. Mortii staruiau in amintirile si-n pomenirile celor vii. Toate acestea erau pentru ca : « Asa trebuia sa fie! Noi nu eram niste nimeni  si rosturile Anului nu veneau, de nu le ajutam, singure.

Mi-e si frica sa mai scriu cum era cu adevarat in sat… cum Foamea m-a invatat cum sa tai o gaina… »

Se detaseaza in povestire figura matusii Maria, pe numele de calugarita Marta, un chip luminos care a invatat-o rugaciunile si faptele bune si alaturi de care a facut o calatorie initiatica la Viflaim. Momentul savarsirii din viata a matusii Maria este de o perfectiune care atinge sublimul. E ca un act de credinta.

«Era ca si cum un mire si-ar fi sarutat  mireasa pe tot corpul; de sus in jos si de la sira spinarii la umeri… calm, curat, cald ca un semn de fertilitate ce incepe prin sacrificiu.

Am lasat din mainile mele cu unghii vopsite chimic sa cada peste bolnava  capatul asternutului aspru.

 Nu mai era de mine acolo! Randul meu de-a face un bine trecuse.

 Acum Iisus al ei  se trezise din amortire. Iesise din icoana, adunandu-si in cor sfant ingerii, mii de umbre galagioase,  cu flori rupte din Pomul Cunoasterii, intimpinandu-l.

 De peste Munti se auzeau, vibrau, veneau prin eter imne vechi de Bizant. Patriarhul insusi se ruga, citea molifta in rit ortodox pentru o calugarita greco-catolica ».

In fragmentul intitulat « Icoane pe sticla » Melania Cuc dezvaluie amanunte din laboratorul ei intim de creatie. Actul creatiei, fie ca e vorba de scriere, fie de icoana pe sticla ori alta reprezentare a artei plastice, este pentru Melania un sublim act de iubire pe care-l explica astfel :

« A-ti parjoli sufletul scriind  ceea ce nu ti-ai propus niciodata este tot un soi de dragoste-furtunoasa, numai ca aici nu ma astept sa mi se  raspunda cu aceeasi moneda. Daca se intmpla o minune totusi, intr-un cuvant-scris, gata, levitez, simt ca l-am prins pe Dumnezeu de picior ».

Chiar pregatirea este aidoma unui ritual, la fel ca al vechilor pictori de biserici care ajunau inainte de a se apuca de lucru :

« chiar mi-am pregatit tuburile de vopsele, pensulele  din coada de veverita si bucati din  sticla subtire de geam, pe care sa pictez  icoane. Am ales si  stima -  una ramasa de la iconarii de la Nicula si in care Isus se arata cu un obraz proaspat ras dar de trei ori multiplicat:Tatal-Fiul-Spiritul Sfant.

 De acolo, din scama de pornire si din starea de  scanteie ce-si asteapta amnarul si cremenea,  Dumnezeu ma priveste zambindu-mi. Mai arunca in mine, din cand in cand, cu coji de seminte din dovlealcul pe vrejul caruia vreau sa urc la nemurire visand ».

Cand picteaza fete sfinte, icoanele-i vorbesc, ii fac semne si raspund la toate intrebarile artistei. Un soi de sfiala mistica, o piosenie fara de margini  cuprind atunci cand picteaza imagini sfinte, de pilda Nasterea Pruncului Iisus.

Si chiar cand artista picteaza Nasterea Sfanta comunicand in spirit cu Pruncusorul Iisus care-i surade, ii prinde degetul cu manuta, tocmai atunci primeste minuanta veste ca va fi bunica pentru a doua oara. De cate ori apare Pruncul Iisus, in orice imprejurare, un nou prunc isi anunta sosirea pe lume.

Iisus participa afectiv si efectiv la toate evenimentele casei. Prezenta Lui ubicua este coplesitoare si binecuvantata pentru cei care o simt cu adevarat.

Melania Cuc compara arta de a scrie cu munca semanatorului care cultiva pamantul si imparte seminte bune incoace si-ncolo, ca-n parabola christica. Comuniunea dintre vii si morti este unul din atributele Crezului crestin. Chiar un Articol din Simbolul Credintei, in care crestinul spune : « Astept invierea mortilor si viata vesnica, Amin ».

 Oamenii pastreaza traditiile, ducandu-se de sarbatori la mormintele celor blajini. « Pe tata, la mormantul inghetat, l-am vizitat in prima zi de dupa Craciun. Ne astepta cu sufletul la gura,  descult in bruma si numa-n camsa lui ai’ mai buna, una cu guler cusut cu margele si tele, si cu clopul negru, cel bun, rotindu-l in maini, ca si coada un tanar paun. Jur ca era viu-viu, in carne si oase, am vrut sa-l iau de mana, sa-l duc acasa sa se mire vecinii… dar nu s-a lasat dus de acolo, din piatra priponita drept in usa bisericii ».

Evocarea fratelui mic, rapus de un accident este tulburatoare si ea, cu risipa metaforica la care « se deda florarul » asa cum spunea marele Blaga.

Figura legendara, emblematica, bunicul, cel care-i povestise despre Compelxul lui Oedip, se certa uneori cu Dumnezeu, ba-i arata pumnul in Cer, strigandu-i, la vreme de cumpana, cand feciorul sau, avocat, este silit sa paraseasca Transilvania si sa se retraga in Regat :

« Nu-t’ pasa de ruman!!! i-a strigat, aratand cu pumnul spre Cer, mai inainte de-a se opri cu cai si caruta  la primul fagadau. A baut det dupa det de jinars d’al rau dar era mult prea amarat ca bautura sa se lege, ca  muierea cea stricata, de el. A pornit caii la trap voios, dar glodul devenea din ce in ce mai vartos, animalele osteneau, hamul paraia in cusaturi si se lasa si  intunericul, smoala, peste ei.

Nu-si mai amintea, cand ne povestea, cum a nimerit in cel sant. Cum rotile se invarteau singure in osiile care scrasneau, se rupeau. A dat cu biciul in caii lui ‘ai dragi ca-n dusmani.  Apoi, a coborat, a pus umarul, a impins, au tras in acelasi ham om si animal…(Rugaciuni din Vremea trasului poverii).

Atunci are loc, dupa spusa autoarei, un fapt miraculos : in timp ce bunicul se opintea sa scoata caruta din glod, i-a aparut un tanar aievea care l-a scos din incurcatura :

« Strainul acela era subtire-n umeri si-n sale, cu sangele siroindu-i dunare din ranile care-i infloreau acolo unde-i fusesera batute cuiele. Nu avea "parapleu" de matasa, nu avea nici caruta noua, nici cai sanatosi, El isi ducea singur povara pe umeri, facea drumul iertarii pe jos. Nu se vaieta, nu suduia, mergea cu pasi egali, cumpatat si fara sa faca popas ori sa-si piarda vremea si banii la birtul din sat.

          Bunicul L-a ajuns, cu caruta lui cea trasa de telegari focosi cum nimeni in sat nu avea. L-a ajutat, dar numai cat si cat  Strainul a vrut sa fie ajutat. Atunci I-a vazut si coroana de spini si ochii blajini. Era Iisus al lui,  Cel care ii ridicase feciorii, din brazda de acasa, domni intre domni.

In drumul acela greu L-a recunoscut pe Dumnezeu, da n-a cazut, nu s-a prabusit ca lovit la pamant; ba, chiar, taraneste, a profitat, I s-a plans si jelit zicandu-I cum ca, drumul Vietii-i era prea alandala podit, ca el, Simion Ersen, nu mai putea da din coate, lupta de unul singur pentru familie, pentru Tara si pentru Dreptate.

Daca Eu pot si tu poti! asa i-a vorbit Iisus, de la egal la egal, ca intre carausi. Apoi, l-a batut pe umar in loc de ramas bun. S-a ridicat ca un abur, s-a dus cu tot cu povara pacatului spus ».

Aici imi vine in minte poezia « Vedenia » a lui Marin Sorescu din volumul « La Lilieci », un magistral tablou de viata sateasca in care tarancile, la istorisirea lui Lungu, caruia i se aratase Dumnezeu noaptea in patul, pe cand asculta rumegatul vitelor si « sta asa in capul oaselor », nu se prosterna, nu bat matanii, ci-l trag de maneca pe fericitul care a avut norocul sa stea de vorba cu Dumnezeu, ba chiar il admonesteaza pe vinovat ca nu i-a relatat despre necazurile comunei, cum le-a crapat vaca, li s-a sfaramat gardul. Cumetrele se imboldesc intre ele, spunand : « Iuuuuu, cum n-asm fost eu in locul tau…Sa-i fi spus… »  Acest mod colocvial de « discutie » « la gard cu Dumnezeu » , la un « pahar de vorba », la taifas, e frecvent in poeziile lui Sorescu, in toate volumele sale, nu numai in « La Lilieci », dovada spiritul vioi, speculativ, indraznet al taranului roman care nu se pierde cu firea, ci, imediat, capata curaj si-si spune necazul.

Iisus apare totdeauna la timp pentru a asplana situatiile conflictuale, pentru a salva copiii de rau, de pilda, intamplarea cu gusterul care i s-a catarat pe trup si pe fata, fetitei de sase ani si aparitia miraculoasa (sau numai viziunea, inchipuirea ?) unui barbat asudat : « Atunci s-a oprit in gura colibei noastre de paie o lumina clara si blanda. In miezul ei, ca samburele-n piersica despicata, era trupul Lui. Era Iisus, dar si un om transpirat, care respira ca ca si cum ar fi carat saci de nisip, urcand in goana coasta aceea cu aratura si vita de vie prinsa in araci. Avea pletele retezate si date spre spate,  barba subtire neagra-albastra si ochi albastri parca avea, de credeam ca un pic chiar ii semanam. Nu deschisese defel gura, damea se

vorbea, zic asa pentru ca-i intelegeam, desi  negraite, toate cuvintele: Sunt aici, nu-ti fie teama!

Gusterul o zbughise guitand din cosita mea incalcita, o rupsese la goana spre casa lui din borta de rachita fulgerata in vara.

Iisus si-a ridicat spre Cer mainile amandoua si  manecile straiului de lumina cazura, se lasara moi  ca aripile de inger in repaos. Se ruga sigur pentru mine. Am simtit cum muschii mi se relaxeaza pe rand in gambe, cum inima mea micuta bate iar normal, cum sangele ma inclalzeste din crestet pana in talpi.

El s-a lasat, mai apoi, la pamant, ca omul obosit, cu picioarele stranse sub camasa de raze, cu capul frumos sprijinit pe bratul stang. Nu dormea, ma veghea cum facea si mama cand eu eram mica sau bolnava".

In astfel de situatii, lucrurile se calmeaza subit si lumea se simtea impacata. O liniste binecuvantata cobora peste pamant, semn ca oamenii si lucrurile intrasera in normal. Prefacerile, mai bine zis, innoirile care au loc in sat, nu sunt de inteles aproape pentru nimeni. Nu se poate inchipui cum, o masinarie, un colos de fiare, un monstru adica, poate lua locul boilor si al cailor, la arat.

De asemenea, experienta limita avuta pe cand traversa oceanul catre Canada, i-l reveleaza din nou pe Iisus, din crucea unui cardina afro-american. De data aceasta, Iisus se implica si reabiliteaza pasarea de metal care-i carausea pe deasupra norilor, la cca. 10.000 de metri, in timp ce pasarea furtunii zamislea goluri de aer in viscerele pasagerilor aerieni.

Pentru Melania Cuc, scrisul este mai mult decat o necesitate, este o asuprire, un fel de « furia laptelui » la mamicile lehuze. Autoarea lupta efectiv, cu toate fortele, sa se descatuseze, e o inclestare aproape dramatica pentru ca, pana nu spune ce are de spus, nu se poate elibera de presiunea care vine ca un vulcan si se arunca asupra-i. Din fericire pentru noi.

Nenumaratele ipostaze in care-i simte prezenta lui Iisus, in clipele de rascruce ale vietii sutn edificatoare. « Cu Iisus al meu m-am intalnit de miliarde de ori in rastimp, dar nu l-am vazut de prea multe ori asa trist ca acolo, in podul Bisericii mele. Iisus al meu este, daca nu vesel din cale afara, atunci creativ ca un reactiv din alambicul in care fierbe in lacrima de ras si plans chiar piatra filozofala.

 Pe cand tanara si mereu in graba traiam, am  traversat o data autostrada cu copilul in brate - tusti! chiar pe sub nasul autobuzului, de parca nu as fi cunoscut regulile de circulatie. Nu am vazut moartea cu ochii, doar mana Lui am zarit-o ca-n vis, apoi am simtit-o puternica si bine infipta in sinarea mea inca neplecata de toata greutatea vietii. M-a durut fizic atunci coloana fiintei, mana Sa mi-a julit chiar maduva din sira spinarii impotriva dorintei. M-a tras ca din iad; ne-a salvat, mama si copil, de rotile care veneau, veneau cu franele-n vant... » (Duminica fara Iisus).

Ceea ce e cu totul remarcabil in proza Melaniei Cuc este amestecul de gravitate cu umorul ori cu autoironia, astfel incat, aproape ca nu-ti dai seama cand tonul e glumet ori serios. Fragmentul din « Duminica fara Iisus » in care autoarea relateaza despre un tanar care s-a spanzurat de un brad falnic, chiar in fereastra liceului de fete, iar acestea i-au  confectionat o jerba din flori albe de hartie creponata, este un fel de migdala dulce-amaruie.

Ultimul capitol, « Iisus de la Dunare » ilustreaza un episod tulburator cu o aparitie stranie de femeie-stima a Dunarii de Jos,din Dobrogea. Un spirit, o rusalca, o stima, o lipoveanca ? Cine stie ? Poate ca nici nu-i prea bine sa stim : « Atunci, rusalca de la Capidava iesi din valuri; era tare vesela, acoperita pe cap cu alge in loc de basma de matasa. Era si femeie, era si serpoaica; jumatate stima, jumatate nevasta, inecata mea iesea din apa vie si nevatamata. Nici nu s-a uitat la mine, l-a prins doar de guler pe criminalul tanar, l-a lovit cu palma ei stralucindu-i in soare ca sturionul, o singura data si l-a certat indelung intr-o limba sasaita, ciudata. El scuipa, ragaia, se opunea si se asmutea ba spre mine, ba catre ea… Infuriata poate, rusalca si-a dezvelit de pletele-i inverzite fruntea pe jumatate. Era rosie ca floarea de muscata. El  a dat indarat, a  scancit, a inchis ochii ca un mort. Era palid acum si din ce in ce mai supus, de parca ar fi fost dus si apoi scos de la dus. S-a aplecat chiar de sale, i-a cerut iertare, sarutandu-i bratul de-a lungul venelor reliefate ca serpii tineri si foarte albastri. Ea l-a lovit peste ceafa, apoi, stransi unul in altul ca gemenii satului, au urcat panta, malul cu pasari fantomatice, catre  casa. »

La sfarsitul lecturii acestui remarcabil roman, ramai cu regretul ca s-a ispravit si-ti vine sa scoti din buzunarul inimii o batista alba, s-o fluturi in vantul inexistent, in semn de intoarcere. Pana cand ? Pana cand va binevoi scriitoarea sa mai ofere spre lectura risipa sa inmiresmata de cuvinte. Si poate mai departe, in timp, adica in Eternitate.

 

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

28 octombrie 2011

 

 

 

 

 

0 comentarii3010 vizualizări03 noiembrie 2011




rss 2.0
rss 2.0