O poveste pentru fiecare obiectiv turistic. PREMIUL I. nu s-a acordat.

PREMIUL II . Tok Maria Veronica - "Zeita Vinului de Lechinta"

PREMIUL III :-Horia Sirlincan, clasa a VI-a, Palatul Copiilor

                                                      "Legenda Bisericii din Dipsa"

                          - Albu Maria , clasa a VII-a C Liceul Radu Petrescu Prundu Bargaului

                                                      "Salba Vaii Bargaului"

MENTIUNE:

       Maria Lorena Arcalean, clasa a 5-a Scoala Grigore Herinean  Galatii Bistritei  "Belciugarii si sezatoare                           Antonia Sebastian Dumitru, Scoala Gimnaziala Dumitra- Legenda Satului Fata

     Mentiune pentru creatie literara> Darius Bratfalean , clasa a XII a F  , Liceul Tehnologic de Servicii Bistrita   "Comoara din Prapastie"

.

 Foto - Marius Chiuzan.

 

 

TÖK MARIA-VERONICA - Liceul Tehnologic Lechinta, cls. a VII-a, prof. coordonator ILIUTA CEZAR-ADRIAN

  ZEITA VINULUI DE LECHINTA 

             Usa scartaie. Se deschide. Lumina patrunde in spatiul rece, intunecat, din subsolul casei. In fata, un raft plin de sticle. De vin. Un loc plin de zeite, care mai de care mai batrane, mai prafuite de cenusa anilor. Raftul luminat este acoperit de o umbra. Umbra gandurilor. Iar gandul, luand chipul si asemanarea unui om, alege:

- O mie sapte sute saizeci, o mie sapte sute nouazeci, o mie sapte sute opt zeci si opt, o mie sapte sute nouazeci si noua, o mie sase sute, da!

Cu o mana sticla este atent tinuta, iar cu cealalta bine curatata. Usa se inchide pana la urmatoarea data cand va fi sete de vin cu poveste.

In casa e cald. Dupa ce vinul s-a plimbat in susul si in josul sticlei, poc! Se trezeste la viata, tasneste din sticla, se inalta in stropi marunti si spumati pana in tavanul incaperii... Cu un cantec dulce, el saruta pe fiecare, lasandu-i mai apoi pe toti cu buzele rosii, inmuiate...

 Zeita isi misca aripile din frunze de struguri si zboara. Pleaca. Se inalta. Deasupra noastra, deasupra norilor, in vazduh. De acolo, de sus, de dupa nori, ea ne vede. Vede cum iarba creste, cum florile se deschid, cum oamenii muncesc, cum via rodeste, cum frunzele vitei de vie inverzesc. Si iata o raza de soare! Zeita se lasa invaluita de caldura si lumina ei. Rumenita indeajuns, ea se asaza pe un nor negru de ploaie aparut de nicaieri. Picurii de apa ii inconjoara trupul firav. De la spate, vantul ii impinge aripile si o ispiteste sa zboare. Sa priveasca, sa caute. Sa-si gaseasca un loc inalt de unde sa vegheze.

Vede un turn. Mare, inalt, impunator. Pe un deal, inconjurata de ziduri groase, e o biserica. E Biserica Evanghelica de pe dealul Lechintei.

Zboara acolo, lasand in urma ei, vantul sa-i imprastie praful de lumina care-i iese din aripi. Intra in turn. Cu ochii desenati parca din culoarea cerului, vede pe dealul din dreapta o vie. Isi muta privirea in partea stanga: o alta vie. In fata ei, in departare, pe dealul cel mai inalt vede cea mai intinsa vie. Dar toate viile erau aproape sterpe, imbatranite ca de un blestem. Zeita isi mai intoarce capul o data, acopera via inalta cu aripile ei si vede un deal trist. Un deal cu pamant bun, acoperit doar de verdele iarbii mici si de frunzele vechi ale copacilor care au fost odata. Si o mahnire prelunga o cuprinde: aici ar fi trebuit sa fie rod!

 Soarele isi facea loc printre frunzele de vita ce o invaluiau pe Zeita. Sclipirea lui ii lumina fata frumoasei trezind-o. Era dimineata. Ridicandu-se de pe patul de frunze invelit in parfum de struguri, ea isi desmorteste aripile ce o vor duce astazi pe dealurile dimprejurul Lechintei.

Pulberea din razele de soare pe care Zeita le lasa in urma sa faceau ca florile sa se deschida ziua mai parfumate, iar aerul sa primeasca o oarecare stralucire. Era o pulbere ca de stele, mici graunte aurite reflectandu-se in apa raului care curge prin mijlocul Lechintei. Zeita incepuse sa imparta vraja rodirii peste acele locuri.

De sus, din zbor, de unde-si privea Zeita dealurile, se vedea cum peste pamantul proaspat, vitele de vie, proaspat ivite, erau ca niste plase, in ochiul carora se zareau pete de un mov copt - strugurii. Isi lua forma unuia dintre aceste fructe, lasand copiii si oamenii mari sa poarte de grija pe mai departe, cand va creste, cand va fi sa-i pregateasca chiorchinul pentru strans. Se desprinse curand de plasa de struguri, lasand cateva seminte sa incolteasca sub locul unde a stat preschimbata.

Aripile de vita o inaltara din nou in vazduh. Soarele, care isi pregatea ascunzisul, o trimise parca pe dealul inalt, care se vedea, din turnul Zeitei, a fi plin cu vie veche. Pamantul brun, izvorul de dupa copacul umbros al dealului si faptul ca soarele isi scalda indelung razele pe intinsul lui aratau ca acela era locul unde vita ar fi fost roditoare. Din inaltul turnului se vedeau doar vitele care acum stateau suparate, bolnave, uscate. Erau vite care au avut struguri si care au facut vin. Au facut.

Ochii zeitei se umezira. Pe obraz i se prelinse o lacrima. Cazu pe pamant. Din lacrima care se pierdu printre firele mici de iarba rasari un mic si tanar fir cu o frunza fragila de vita de vie. O vita frageda si, totusi, indrazneata. Lastarul se inmulti. De sub pamant, alte si alte fire de vita de vie isi facura aparitia. Salutau noua lor lume.

Turnul Zeitei deveni, parca mai frumos, mai vizibil, mai pretios cand aceasta vazu ca recolta i se inmulteste raspandindu-se pe toate dealurile si facandu-le din nou verzi, pline de viata. Din aripile mai verzi si mai frumoase ca niciodata, iesi lumina de la soare bogata, vantul dandu-i avant mare incat sa se inalte iar. Ajunse pe un nor. Chema pe Soare, pe Vant si pe Norii cu Ploaie sa i se alature.

- Norilor de Ploaie, revarsati-va apa peste taramurile de vie! Arunca, tu, Soare, caldura ta peste boabele crude din ciorchinele mele! Du, tu, Vantule, semintele pe toate campurile!

Ploaia facu lastarii de vita-de-vie mari. Soarele lasa boabele sa i se scalde in raze, sa se inmulteasca, sa se rotunjeasca si sa-si imbujoreze pielita ulce. Din turnul sau, Zeita admira si avea grija, zi de zi, de Imparatia sa. An de an, Zeita facea recolta mai bogata, mai buna. Strugurii avea boabe mari si dulci din care Vinul de Lechinta a devenit cunoscut in tara. Zeita a trimis, mai apoi Vantul sa imprastie semintele si pe alte dealuri facand recoltele mari, mai mari, tot mai mari. Oamenii care se ocupau de vin primeau in fiecare zi comenzi multe, ajungand ca in curand Vinul de Lechinta sa fie cunoscut si in afara tarii.

Multi ani Zeita a avut grija ca viile, strugurii si vinul sa fie cunoscute si sa aduca vizitatori curiosi in comuna noastra.

La temelia bisericii unde Zeita a locuit, a prins radacini, s-a inaltat o vita mare de vie. Cu frunze groase, ramuri dese si struguri de un mov-copt, asa cum a fost ea prima data, o vita nobila lasata sa o bata soarele, sa o ude norii negri de ploaie, iar vantul sa-i imprastie trupul.

            In aceasta vita-de-vie se intrupa Zeita, dornica sa ramana pentru totdeauna in aceste locuri.

 

 

 

Salba Vaii Birgaului

Traia odata, pe meleagul numit astazi Valea Birgaului, o femeie inteleapta si frumoasa- Birgauanca. Ea isi ducea traiul alaturi de cele noua fiice ale sale, una mai frumoasa ca cealalta.

Fiica cea mai mare era indrazneata ca o floare de colt. A doua era plapanda ca petala de bujor si povestea basme de se oprea si soarele sa le asculte. Fiica a treia avea ochii ca doua flori de cicoare si tesea covoare cu multa maiestrie. Cea de-a patra zambea cu zambetul primaverii si ingrijea o gradina plina de flori. A cincea, cu privirea senina ca cerul de vara si parul balai ca spicul de grau, stia sa cante de o ascultau si privighetorile. Fiica urmatoare era dragalasa si harnica asemeni mamei sale. Cea de-a saptea era vesela si iubea atat de mult horele, incat fiecare zi cu ea era o sarbatoare. A opta cosea camasi inflorate pentru fetele din sat. Mezina era blanda si avea mintea agera ca apa izvoarelor din munti.

Vremea trecu- asa trece ea...

Intr-o zi, pe patul de moarte, Birgauanca zacea in tacere.

Primise de la mama sa, inainte de plecarea acesteia in lumea umbrelor, o salba de aur pe care nu indrazni s-o ia niciodata de la gat. Salba avea noua margele aurii, scumpe, asemenea fetelor sale.

Cele noua raze de soare se stransesera in jurul mamei. Cu glas stins, batrana le spuse:

− Salba e acum a voastra! Aveti grija de ea, caci de nu o veti pastra ca pe ochii din cap, veti fi blestemate! Trebuie sa fiti alaturi una de alta, ca margelele, caci altfel va veti desparti pentru totdeauna.

O vreme, cele noua surori in vesminte cernite plansera pierderea mamei. Dar timpul vindeca ranile, iar stralucirea aurului sterge si amintirea duioaselor sfaturi parintesti.

Intr-o zi, fata cea mare lua salba si spuse celorlalte:

− Se cuvine ca salba sa fie a mea; sunt cea mai mare dintre voi!

− Eu sunt mai harnica! se rasti alta.

− Eu sunt mai harnica decat voi la un loc!

− Eu mai grijulie!

Astfel, toate cele noua fete se repezira asupra salbei si, deodata, din margele, a iesit o lumina puternica. Ele s-au prefacut in noua sate - satele Vaii Birgaului, sate frumoase, cu traditii vechi, cu oameni harnici, frumosi la chip si la suflet.

Stralucirea salbei a ramas in ele ca dulcea sarutare a lui Dumnezeu peste pamant. De dragul Birgauancei, blestemul a fost usor, caci apropierea fiicelor e acum nedespartirea satelor birgauane.

 

 ALBU MARIA - CLASA a VII - a  LICEUL "RADU PETRESCU" PRUNDU-BIRGAULUI

 

 

 

 

BELCIUGARII SI SEZATOAREA

 Mai demult, in satul nostru , Galatii Bistritei, ?n seara ajunului Cr?ciunului se mergea cu belciugarii.

La casa unui om pe nume Tomuca se adunau mai multi feciori si nenea Tomuca ?i ?nv?ta acest obicei. Feciorii erau veniti din armata sau trebuia sa plece in armata. Mai erau sase feciori de vreo saisprezece ani. Acestia aveau drongi si erau imbracati in alb. Drongile sunt niste clopote mari care se pun la gatul oilor. Acestea erau legate cate trei-patru pe o sfoara groasa pe care flacaii si-o legau la brau.

Vreo patru flacai mai mari aveau zbiciuri. Acestea erau facute din fasii de pe durdalai si erau impletite in opt si agatate pe un bat mediu de lungime si grosut. Alti doi mergeau cu buhaiul. Cam patru flacai veniti din armata erau cu uratul.

Cand se insera, flacaii incepeau sa mearga la casele unde erau fete, feciori si tineri proaspat casatoriti. La fiecare casa cei patru erau cu buhaiul , se urcau in tarnatul casei si lipeau buhaiul de fereastra casei. Ceilalti flacai ramaneau in curte si faceau urmatoarele lucruri: cei cu drongile sareau in sus si drongile sunau, cei patru care erau cu zbiciurile pocneau din acestea, dar nu simultan. Cei din tarnatul caselor, adica cei care erau cu buhaiul, trageau de canepa de la buhai asa de tare incat se scuturau farfuriile si canile care erau prinse in cui in casa. Ceilalti care erau veniti din armata, cei care urau, ziceau urmatoarea urare:

"Am auzit ca aveti o catea muscatoare

Si-o baba fermecatoare.

Pe catea oi lua-o de-un picior,

Si-oi zvarli-o pe ogor,

Iar pe baba de-adarlau

Si-oi zvarli-o-n Elesteu

Elesteul se-nvartea

Baba tare mai racnea,

Si mosneagul dupa ea:

• Stai, baba, ca esti a mea!?

Acest obicei era unic in satul nostru. Ar fi frumos sa se mai practice si acum in aceasta zona, dar, din pacate, majoritatea obiceiurilor au disparut cu timpul.

Acum, ca v-am vorbit despre belciugari, am sa va povestesc si despre o sezatoare din zona noastra, din pacate a avut aceeasi soarta ca si cel precedent: nu se mai practica.

Acest obicei se practica in fiecare seara din cincisprezece noiembrie pana la postul Pastelui. In serile de sambata si duminica nu se facea sezatoare.

Cand sezatoarea incepea erau doar fete. Ele torceau canepa. Ce o sa va destainui mai departe o sa va mirati.

Pe la jumatatea sezatorii veneau si baietii la aceasta adunare. Ei veneau de la alta sezatoare. Ei tot povesteau si cand dorea unul dintre acestia luau un scaun si se duceau cu el la usa, se asezau si ziceau altcuiva sa cheme o fata , care dorea cel in cauza. Fata era chemata si daca mergea, baiatul o lua in brate si o saruta, apoi fata mergea la loc. Dar daca aceasta nu mergea baiatul ii lua fusul, iesea cu el afara si insira canepa de pe acesta pe un gard. Tot la fel se intampla si daca baiatul ii lua fusul si o astepta afara, iar ea nu mergea.

In doua seri din perioada sezatorii se faceau hazii. Ei erau niste baieti care se dadeau cu cenusa pe fata si umblau din sezatoare in sezatoare. Cand veneau hazii, cineva striga: "Primiti hazii?? si fetele raspundeau: "Da, primim, primim!?

Hazii dansau si cantau:

"Joaca-ma sarace mult

Ca s-aseara te-am umplut

Cu cureci,cu ce-am avut

Si-n iasara te-oi umplea

Cu cureci, cu ce-oi avea?.

Dupa acestea ei plecau de la sezatoare.

In urma celor intamplate pana acum se facea masa si se puneau cantaretii sa cante. Sezatorile se faceau doar pana in perioada mentionata mai sus pentru ca din postul Pastelui ele isi luau canepa toarsa si teseau pe razboi tot ce le trebuia.

Iarna, cand era zapada, baietii si fetele ieseau afara si se dadeau cu sania. Dupa aceea se lua o sanie mare care era trasa de cai, dar de data aceasta caii nu mai erau pusi la sanie, ci un baiat care avea patine tragea sania. In sanie se urcau in jur de zece persoane si acel baiat ii tragea din varful unui deal inalt pana jos in strada, caci pe vremea aceea nu erau asa de multe masini si te puteai da cu sania in liniste fara a-ti fi frica de o posibila lovitura, cum se intampla destul de des in zilele noastre.

Din spusele bunicii se vede ca ii placea mult la sezatoare, dar nu v-am spus ceva amuzant. Fetelor care li se intampla sa li se insire canepa pe garduri mergeau dimineata urmatoare si si-o strangeau, dar inca se stia ca nu au vrut sa mearga la baieti pentru ca acestia plateau alti baieti sa faca ceva. Oare ce? Am sa va spun si aceasta. Pe acele vremuri, in fiecare duminica, se facea la camin joc, adica dans popular. In fiecare duminica, fetele mergeau la camin, iar baietii le cereau sa danseze. Baietii care erau platiti nu aveau voie sa ceara fata care nu s-a dus la baiat in seara de sezatoare.

Acele vremuri erau foarte frumoase, cel putin asa banuiesc din spusele bunicilor mei pentru ca eu nu am trait acele vremuri si pentru mine pare un mister pe care il descopar in timp ce cresc.

Lumea s-a schimbat, nu mai e ca atunci. Nu mai e ca in vremurile vechi cand totul era minunat si misterios. Nimic nu mai e la fel.

ELEVA Arcalean Maria Lorena

SCOALA DE PROVENIENTA? Scoala Gimnaziala "Grigore Herinean" Galatii Bistritei, jud. Bistrita-Nasaud

CLASA a V- a.

 

 

 

 

Bratfalean Darius, clasa a XII-a E  - Liceul Tehnologic de Servicii - Bistrita

 Comoara din prapastie

 In noptile de iarna, cand lemnele ard in vatra si viscolul se dezlantuie suierand,si rascoleste neaua, femeile se aduna in sezatoare, sa toarca lana moale, sa coase ii inflorate, sa bea vin fiert pe jaratec si sa-si depene ghemele cu amintiri din vremuri de aur.

Pe cand luna isi picura argintul peste satul zgribulit, indemnand lupii flamanzi din padurile vechi sa urle in van, limbile se dezleaga, iar basmele aduse din taramuri vrajite, prind viata sub ochii mirati ai copiilor pititi in umbra opaitului.

Astfel de momente am trait si eu in casa de chirpici, cu tavan de grinzi si cu ferestre inghetate si mici, a bunicii, unde cozonacii aburinzi umpleau lumea povestilor cu mireasma de nuca si stafide coapte.

Intr-una dintre acele nopti intesate cu farmecul copilariei, cand vecinele bunicii veneau in sezatoare, baba Ileana, cea mai vestita si iscusita povestitoare, cunoscatoarea celor mai rare si mai fascinante legende, a inceput sa istoriseasca o cutremuratoare poveste a locului. Captivat de basmul ei, am intrat cuprins de magie in lumea miraculoasa, traind odata cu personajele.

Deoarece comorile nu trebuie pierdute, va chem si pe voi pe acest taram al irealului si-al legendei!

Vara sosise de mult. Linistea izvora din pamant si se imprastia lenesa, peste dealurile verzi, pline de mireasma ierbii abia cosite pe care dogoarea arzatoare a soarelui o usca, transformand-o in fan.

Pe drumeagul peste care arsita verii asezase colb gros, inainta precum o iluzie, un cal negru cu picioare inalte si osoase, ale caror copite tocite se adanceau in praf, rascolindu-l, facandu-l sa se inalte anevoie si sa invaluie calea precum o negura de cenusa. Inaintea calului mergea, prin vapaia dansanta a amurgului, Matei, un flacau inalt, cu umeri lati, cu ochi de miere si plete razletite de adierea vantului. Pasea coplesit de truda muncii campului. Era sluga boierului Borzac si-l slujea, muncindu-i pamanturile de dimineata pana seara. Altceva nu avea ce sa faca deoarece el era sarac. Traia, impreuna cu mama sa, din ceea ce castiga de pe urma muncii pamanturilor boierului, iar pentru dansii era de-ajuns, caci alte guri nu mai avea de hranit. Tata nu avea si nici insurat nu era.

Borzac, stiindu-l calic si fara nicio alta sursa de la care sa-si obtina painea cea de toate zilele, il punea la munca grea facandu-l sa-i ude pamantul cu lacrimi amare. L-ar fi lasat Matei pe boier si s-ar fi dus in lume sa se faca morar, dar n-o putea face deoarece nu vroia sa-si abandoneze mama si nici pe Maria, fata stapanului sau, pentru care nutrea o iubire ce-l mistuia. Avea si ce sa iubeasca, deoarece Maria era tanara, inalta, subtirica, cu parul asemenea unei holde aurii de grau, cu ochii vii si limpezi ca apa de izvor, obrajii de piersica si buze dulci precum ciresele coapte sub mangaierea razelor de soare. Aceasta statea inaintea feciorului precum o zana ce si-a aruncat mrejele asupra-i si nu-l lasa sa plece.

Toate umilimtele pe care le indura, le-ndura pentru Maria, care-l iubea la fel de mult si-l dorea precum doreste campul florile. Ii era alaturi si-i insenina viata prin zambetul si frumusetea ei salbatica.

Insa fericirea era departe, caci dusmanul era greu de infrant. Il vedea asemenea unui munte ce se ridica falnic, impunator ,de neinduplecat. Stapanului sau, boierul Borzac, nici in ruptul capului nu si-ar fi dat comoara dupa el, care era sluga si n-avea alta avere decat sufletul din dansul

Framantat de aceste ganduri, se intorcea la bordeiul lui unde-l astepta cea prin care i se harazise aceasta soarta aspra. Isi avea casa departe de sat, in hotarele Budestiului, iar drumul fiind lung ajungea acasa abia dupa ce se-nnopta. In noaptea aceea, deoarece era tarziu cand sosise, batrana lui mama dormea, cazuta-n lumea viselor unde totul era cu putinta. Intra tiptil, fereca bine usa, aprinse lumanarea si se aseza pe marginea patului, cuprins de oboseala.

Afara se-asternu din senin, fara ca ziua sa fi dat semne, furtuna. Ploaia se revarsa peste pamantul ce-o absorbea insetat. Se-auzira voci. La inceput erau slabe, silindu-l sa-si ciuleasca urechile, treptat insa s-au intensificat pana cand au devenit clare. Se intampla ceva ce n-ar fi trebuit sa se-ntample. Zgomotul asurzitor tinu cateva minute, apoi se curma la fel de brusc precum incepuse. Totul se cufunda in tacere, pana si ploaia incetini. Se trezi in mijlocul campului. Un fior de gheata ii strabatu spatele si-i facu parul maciuca. Se simtea impietrit, doar sangele ii spunea ca traieste, navalindu-i prin vene, pulsat de inima ce-i batea cu putere si-l facea sa respire greu si neregulat. Teama-l lovea din toate partile si nu intelegea ce se intampla. O mana nevazuta cu degete subtiri si unghii lungi il insfaca si-ncepu sa-l tarasca prin noroi si spini. Mergea intr-un ritn nebun, parca zbura. Era incapabil de a face ceva, nu putea nici macar sa tipe, desi ar fi facut-o daca ar fi avut puterea.

Oare murea? Asa era moartea? Te fura pur si simplu fara dreptul de-a pune intrebari, fara de-a te putea lupta cu ea?

Intr-o clipa totul se sfarsi. In jurul lui domnea linistea pura. Isi deschise ochii incercand sa strapunga intunericul de smoala si deduse ca se afla la marginea unei paduri. Era padurea de deasupra prapastiei Gorganului, din apropierea hotarul unde locuia.

Se intreba de ce fusese adus aici si de ce in acest mod, dar mai ales de catre cine?

Era noapte adanca, iar vantul incepuse sa zgaltaie crengile copacilor. Auzea de-asemenea fojgaieli si lipaituri ce veneau din josul prapastiei. Cosmarul continua! Cineva, sapa ritmic, impingand harletul ascutit in pamantul ud . Intai se auzea scrasnetul varfului, izbind in ceva tare, apoi un zgomot infundat, supt cand harletul intorcea lutul cleios.

Dupa cateva clipe zgomotele se stinsera. Acel cineva care sapase jos, se intorcea pe cararuia ingusta, ce urca din prapastie spre padure. Pasii, ce zdrobeau crengutele cazute, calcandu-le, venira drept spre el, oprindu-se cu picioarele la capul lui. Se intreba mereu cine este, insa nu indraznea sa deschida ochii si sa priveasca. Se simti cuprins de mijloc, iar frigul ce-l simti ii dadu senzatia ca este invaluit in moarte. Au coborat amandoi, spre fundul prapastiei. Stia ca i se apropiase sfarsitul. I se sapase un mormant si urma sa fie ingropat de viu, iar el nu putea face altceva decat sa se supuna. Lasat sa cada pe marginea gropii, cu ultimele sfortari isi deschise ochii. Cerul se insenina, dezvelind stelele somnoroase care imprastiau lumina peste el si peste groapa in care era dezgolita, precum o fecioara ce se-arata-n toata frumusetea ei, o comoara.

Cu o voce suierata, o umbra aflata pe culmea prapastiei lasa sa zboare spre el cuvintele

"Comoara de-ti vei insusi, visele-ti vei implini,

Dar mult rau ai sa patesti, pretul ca sa il platesti." ce-i strapunsera inima ca niste sageti de gheata.

In zorii celei de-a doua zile, Matei se trezi tresarind, speriat de lumina difuza a noptii ce se ingana cu ziua, la fel cum adormise, imbracat, in patul lui de paie. Lumanarea ce o aprinsese seara trecuta era doar pe jumatate arsa, se stinsese probabil de la vant.

Incerca sa-si adune gandurile confuze si sa inteleaga daca ce se petrecuse cu o seara in urma fusese vis sau aievea. Isi cerceta mai intai trupul care era intact, apoi se ridica si iesi afara. Aerul proaspat si racoros al diminetii de august ii inviora simturile, alungandu-i definitiv somnul. Cazut pe ganduri, realiza ca nu fusese decat un vis, unul cat se poate de real.

Viata-si relua cursul ei firesc, iar zilele treceau pe nesimtite. Toamna se lasa peste intreg tinutul, croindu-i straie noi, aducand cu ea nori, vant si ploi, alungand gospodarii ce se grabeau sa adune roadele campului, la casele lor.

De cand avusese visul nu era zi in care mintea lui sa nu se intoarca in locul unde i se aratase comoara. Dorea sa mearga sa cerceteze si sa sape dupa ea deoarece credea cu ardoare ca aceasta zace ingropata pe fundul prapastiei. Acum ca lucrul la hotar se istovea, isi zicea ca va merge sa dezgroape norocul care are sa-i schimbe soarta. Intr-una din zile se hotara sa plece. Drumul spre locul cu pricina i-a amintit de anii grei ai copilariei si ai adolescentei, insa Matei alunga amarele amintiri inlocuindu-le cu gandul ca va deveni bogat si fericit.

Cand ajunse la locul cu pricina in inima lui incolti sentimentul atotpterniciei. Incepu sa sape cu multa ravna, impingand adanc harletul, in lutul moale si greu.. Broboade de apa ii curgeau pe fata. Dupa o jumatate de ora de truda, lovi in ceva tare ca fierul. Descoperi comoara. Nu mai vedea si nu mai auzea nimic in jurul sau. Isi simtea doar bataile accelerate ale inimii. Era bogat! Comoara era reala! Cata fericire!

In mintea lui, sute de ganduri se incepeau, nocontinuandu-se insa, facand loc altora, ce mureau la fel de repede. Ochii lui priveau, pierduti intr-un viitor atat de binecuvantat, alaturi de Maria. Cand deschise cufarul, aurul din-nauntru ii fura privirile si emotiile, facandu-l sa ranjeasca satisfacut.

Timpul se scurge atat de placut atunci cand omul traieste fericit, fara sa aiba grija zilelor ce vor urma. La fel era si pentru Matei, care acum nu mai era sluga ci stapan, iar de cand isi cumparase pamant, animale si-si ridicase o casa trainica si-o moara de piatra, veneau oamenii din sat si din imprejurul acestuia, nu atat pentru a macina faina, ci sa vada cu ochii lor toate cate Matei le are, sa-l iscodeasca daca a gasit vreo comoara, insa nu reuseau sa afle mai nimic.

Trecu vreme multa de cand dete norocul peste el si iata ca sosi timpul sa o peteasca pe Maria. Zis si facut. Matei merse in mai multe seri si avu vorba lunga cu boierul Borzac care, stiindu-l bogat, se invoi sa-si dea fiica dupa dansul, uitandu-i trecutul.

Nunta mare se asterunu in tarziul toamnei. Ziua era calda si luminoasa, imprastiind bucurie si veselie tuturor nuntasilor. Mesele erau pline cu bunatati traditionale. Muzica, ce se impletea cu chiuiturile flacailor si fetelor care jucau sprinteni, ademeniti de petrecere, canta mereu, chemand la joc si pe cei ce stateau si admirau nunta, impartasindu-si impresiile.

Fruntasii satului dezbateau problemele vremii impreuna cu boierul Borzac. Acesta era fericit ca fata lui a avut parte de un asemenea sot bogat si-l lauda pe Matei care, pe langa faptul ca era vrednic si harnic, acum avea si avere, cazuta din senin, nu ca ar fi avut nevoie, insa ii placea sa stie ca averea lui va ramane neatinsa pana dupa moartea sa, stapanind astfel pozitia cea mai inalta intre fruntasii, cu care acum inchina mereu in sanatatea mirilor ce stateau imbujorati ca niste trandafiri, frumosi precum soarele si luna, privind petrecerea, bucurosi ca soarta le-a deschis drumul, ferecat pana nu de mult, pe care porneau amandoi, legati de juraminte sfinte, increzatori si multumiti.

Mama mirelui, Letitia, se bucura impreuna cu ei si-L lauda pe Dumnezeu, si-I multumea ca i-a scos feciorul din robie si i-a scos in cale un noroc atat de bun si-o nevasta pe cinste, care sa-i lumineze batranetile atat de intunecate pana atunci.

Dupa-amiaza, nunta continua cu aceiasi frumusete si veselie, ba jocul se incinse si mai aspru si mai cu ravna, condus de muzica ademenitoare si de feciorii ce inchinau mereu cu tuica, purtand sticla din mana-n mana, chiuind inflacarati.

Cuprins de iuresul dansului, Matei isi aminti dintr-odata de blestemul ce pecetluia comoara si se opri numaidecat in mijlocul horei, impietrit. Fusese atat de absorbit de planurile lui incat uitase de blestem. Se intreba daca acesta se va abate vreodata asupra-i. Furtuna turbata se dezlantui din inaltul cerului, innegrind vazduhul. Ploaia cadea ca un planset peste nunta, iar tunetele si fulgerele nu mai conteneau. Rafalele puternice ale vantului se imprastiau precum o otrava, distrugand totul in cale.

Nuntasii fugeau dezorientati in toate partile, strigand disperati, cautand adapost. Haosul era luminat de fulgerele ce strapungeau cerul . Tunetele ce urlau furioase preziceau implinirea cuvintelor fiintei din vis. Din cerul negru prinse contur o silueta inaripata, bizara, ce scotea sunete inalte, impletite cu tunetele asurzitoare Zbura in cercuri peste multimea ce zbiera iesita din minti, ca cel-ce-nu-are-odihna li se arata, apoi se atinti precum o sageata ce goneste spre tinta, asupra miresei. Captiva intre ghearele aratarii ce se inalta purtand-o spre ceata mortii, Maria tipa si se zvarcolea nebuneste.

Un traznet izbi cu putere in moara, prabusind-o, aruncand pietrele din care era zidita, in oamenii ingenuncheati in fata naturii urgisitoare, ucigand o parte din ei, printre care si pe Borzac.

Stropii mari de ploaie ce cadeau peste mire ii strapungeau pielea, imprastiindu-i-se in suflet, devorandu-i-l precum cianura. Vazand cum visul lui s-a destramat, isi dete seama ca totul a fost iluzie si desertaciune. Blestemul intruchipat in natura indestructibila, ii luase inapoi tot ce i-a oferit, ucigandu-i fericirea, iar pe el l-a azvarlit in lume pentru a o colinda fara sa-si gaseasca locul.

Soarele etern insenineaza zilele nascute-n intuneric, iar timpul moare si renaste, aducand uitarea atat de necesara omului pentru a putea abandona trecutul si a se avanta in umbrele viitorului.

Evenimentele petrecute la nunta adusera groaza si frica peste sat. Localnicii vorbira mult timp despre cele intamplate, iar povestea petrecuta intr-un trecut atat de indepartat a ajuns pana-n zilele noastre deoarece a fost adevarata. Asta o marturisesc locurile si denumirile tocite de timpul ce a trecut peste ele.

Hotarul ce a servit drept scena povestii, a capatat denumirea "Dosul Morii", dupa moara-n spatele careia s-a desfasurat nunta. Pietrele din care a fost zidita se pot vedea si astazi, aruncate pe coasta unui deal din apropiere de catre vijelia ce a daramat-o, iar de urci pe culmea acestuia poti zari in departare padurea si prapastia Gorganului unde a fost descoperita comoara, precum si sinistrul deal de la marginea satului, numit Tigla Mandrului Ionas , cu cele doua creste gemene ale sale, intre care, se zice, ca diavolul a omorat mireasa rapita de la nunta.

In cimitirul de la marginea padurii de brad, priveste spre sat inalta piatra funerara, din marmura neagra, care pecetluieste mormantul boierului Borzac, ce doarme in amintirile spectrale ale timpurilor apuse.

 

 

 

Legenda Bisericii din Dipsa.

Horia Sirlincan, clasa a VI-a - Palatul Copiilor Bistrita

            - Bunicule! Bunicule, spune-mi o poveste!

            - Bine, dragul mosului... Asta seara, iti voi spune o poveste pe care mi-a spus-o si mie bunicul meu, o poveste cu un sambure de adevar si unul de mister, adica o legenda.

Cu mult timp in urma, pe meleagurile judetului nostru... Stii cum se numeste judetul nostru?

            - Da! Bistrita-Nasaud.

            - Foarte bine! Deci: prin aceste locuri se inalta un satuc sasesc numit Dipsa. Aici erau case ordonate, oameni gospodari, strazi tot timpul curate, iar iarba de pe camp era verde ca smaraldul. Poamele din livada zambeau in soare si nici nu apucau sa fie culese, caci imediat cresteau altele. Oamenii erau prietenosi si se intelegeau ca o mare familie. Ei duceau o viata linistita si buna, dar a avut loc o invazie tatara, asa ca locuitorii din zona si-au strans toti banii intr-o caldare si au ingropat-o pe camp, de parc-ar fi ascuns banii intr-un seif.

            Tatarii au plecat. Satenii au asteptat sa se piarda-n zare si au fugit direct pe camp. Au inceput sa sape dupa comoara. Fiecare sapa groapa lui si sustinea ca el acolo stie c-au ascuns cufarul. Au cautat si au tot cautat, dar niciunul nu a gasit caldarea cu galbeni. Pesemne ca au uitat cifrul seifului. Anii au trecut si comoara a ramas ascunsa.

            - Eu, daca o sa-mi ascund vreodata banii intr-un seif, imi voi nota cifrul ca sa fiu sigur ca n-o sa patesc la fel.

            - Asa sa faci, dar inainte trebuie sa ai banii pe care sa ii ascunzi!

            Intr-o zi, scroafa unui gospodar din localitate, scurmand pamantul a dat peste ceva. Aceasta si-a avertizat stapanul, care a venit numaidecat sa vada ce s-a intamplat. Gospodarul, stiind legenda despre caldarea cu galbeni, a chemat vecinii sa-l ajute. Dupa cateva sfortari au scos cufarul la lumina zilei. Satenii au considerat ca regasirea comorii este un semn sfant si au hotarat ca din acei bani sa ridice o biserica. Si in ce loc puteau s-o ridice, daca nu chiar in locul unde au fost gasiti banii. Construirea bisericii a durat ani buni, dar localnicii erau fericiti ca au investit banii in ceva frumos.

            In arhitectura bisericii se simte influenta stilului gotic, structura acesteia fiind asemanatoare unui castel cu turnuri inalte. Turnul si clopotnita au fost construite pe cinci nivele si aproape ca atingeau norii. La miezul noptii, cand constelatiile se aprind cel mai tare si se amesteca pe panza neagra a cerului precum culorile pe panza pictorului, te poti urca pe turla bisericii si sa auzi clopotul cum vibreaza si cum imprastie in aer o simfonie de note muzicale.

            Nimeni nu stie cand au pus piatra de temelie, se cunoaste doar anul cand au terminat-o - 1489, an inscriptionat pe peretele sudic al bisericii. Sub inscriptie, este reprezentata scroafa. Desi in perioada medievala porcul era considerat un simbol malefic, sasii nu au tinut cont de acest fapt si au reprezentat-o pe perete. Pentru ca biserica sa fie cat mai frumoasa au fost chemati pictori iscusiti sa o zugraveasca. Altarul bisericii a fost decorat cu reproduceri dupa trei picturi celebre ale lui Leonardo da Vinci: "Noli me tangere", "Cina cea de taina" si "Rastignirea".

            Lacasul de cult face parte din sirul bisericilor fortificate din judet, alaturi de cele din Lechinta, Dumitra, Tarpiu si Jelna. Biserica aceasta e unica in tara prin frumusetea si misterul ce o invaluie, dar cu toate acestea sunt din ce in ce mai putini vizitatori ce ii trec pragul si din ce in ce mai putini oameni care ii mai cunosc legenda.

            - Si eu vreau sa o vizitez, bunicule!

            - Imi pare rau, dar acum e seara, e tarziu si nu putem calatori pana acolo, dar tu poti calatori pana acolo pe aripi de vis...

   

 

Legenda satului Fata

            Antonia Sebastiana Dumitru,12 ani,eleva, scoala Gimnaziala Dumitra

           Trecutul ascunde adesea istorii stranii,povesti si legende misterioase,una dintre acestea e legenda satului Fata,sat care azi nu mai exista , a disparut in negura vremurilor ,insa amintirea acestuia dainuie in numeroase legende locale.

                             In perioada Evului Mediu au existat trei sate in preajma localitatii Dumitra si anume Fata, Bata, sau Bacea si Taga, azi disparute fara urma,alaturi de catunul Tucas.

                   Informatii despre acestea se mai afla doar in legendele publicatede F.MULLER, la Viena in anul 1885,atestate de istoricul Iulian Martian, care a scris un articol in Arhiva Somesana din 1926, numit Fata-Traditie si istorie.

                   Povestea pe care vreau sa v-o impartasesc se refera la acest sat ,din care la Dumitra mai exista vag unele amintiri in denumirea unor locuri ca de exemplu Via Fetei, Dealul Fetei.Se zice in aceste legende ca acest sat, Fata, ar fi fost asezat pe un teren foarte productiv, fertil, ca locuitorii ar fi fost oameni gospodari si ca prosperitatea lor ar fi fost invidiata de vecinii sasi din Dumitra Mare si Tarpiu. Cei din Fata ar fi fost romani vrednici si unde ei puneau mana ,punea si Dumnezeu mila, ca in basmele romanesti. Ceva misterios s-a petrecut insa cu intregul sat, cu toti locuitorii lui, care au disparut fara urma si vatra satului ramane inca un mister.Una din variantele profesorului Martian , cea mai aproape de sufletul meu, spune ca asupra intregii Europe s-ar fi abatut o molima cumplita, poate ciuma,poate lepra ori alte boli cumplite, care ar fi afectat si tara noastra, mai ales zona Transilvaniei, pentru ca aici religia catolica impusa de Imperiul Austro-Ungar ar fi adus cu ea pelerinaje si procesiuni care ar fi implicat locuitori din intreaga tara, un mod prielnic imprastierii de virusi si bacterii. Locuitorii din satul mentionat ar fi fost afectati de o asemenea molima care au circulat in Europa inca din secolul al cincisprezecelea si ar fi decimat intregul sat,mai bine zis aproape intregul sat caci au scapat cu viata doua fete, in timp ce familiile lor au pierit. Acestea au fost adoptate una de locuitorii din Dumitra Mare , cealalta de locuitorii din Tarpiu.Prima s-ar fi numit Fatte,o fata cu ochii albastrii, par balai, firava, speriata si infricosata de ceea ce vazuse in satul ei. Fata cu ochii de opal , imbracata intr-o ie taraneasca, cu o fusta inflorata si incaltata cu opincute ar fi ajuns calatorind singura in casa unor batrani din Dumitra , batrani care au ingrijit-o ca pe copilul lor ,iar cand si-a revenit din starea ei de soc, a daruit celor de la Dumitra Mare partea ei de mostenire, adica jumatate din satul Fata,cealalta revenind locuitorilor din Tarpiu care au adoptat cealalta fata ramasa in viata in urma molimei  cumplite.Din cauza tristetii ei fata ar fi trait singura in casa batranilor adoptivi si dupa moartea acestora, petrecandu-si timpul in singuratate, cultivand pamantul asa cum faceau toti oamenii din sat asi uneori pornea singura pe dealurile  din apropierea Dumitrei, spre Tarpiu unde ar fi fost asezat satul parintilor ei. Fatte a trait si s-a stins singura si in tacere intr-o casuta taraneasca din satul Dumitra unde locuiesc si eu, parintii mei, si bunicii mei lasand in urma o poveste stranie si frumoasa si o bogata mostenire sasilor dumitreni , care ne-au transmis-o noua. Mormantul fetei Fatte ar fi fost marcat cu o piatra mare undeva intre satele Dumitra si Cepari , piatra despre care profesorul Dumitru Buzila scrie in monografia sa dedicata satului meu, ca ar fi existat pe locul ei pe la 1885, cand calatorul vienez ar fi cules si publicat aceasta minunata legenda, iar ulterior piatra ar fi ajuns in interiorul Bisericii Ortodoxe din localitate.Nu stim daca piatra se mai pastreaza inca .Misterul satelor pierdute Fata, Bata ,Taga si a catunului Tucas nu a fost dezlegat insa de nimeni pana acum. Satul Fata a fost atestat documentar inca din 1213 intr-o diploma a regelui Bela IV.

 Cand si cum a disparut si care sa fi fost adevarul despre stergerea acestuia de pe fata pamantului  e inca o enigma pe care cercetatorii nu au dezlegat-o pana in zilele noastre.Adevarul merita cercetat pentru a avea o imagine completa asupra trecutului comunei Dumitra, asupra identitatii noastre, a tuturor romanilor care locuim aici, in inima Transilvaniei.